Un articol extrem de interesant și de important, scris de doi apropiaţi ai papei Francisc, agită spiritele la Vatican și la Washington. Articolul care critică alianţa actuală dintre politică și dreapta creștină din SUA a atras o serie de opinii care mai de care mai scandalizate, dar și o încercare a consilierilor lui Donald Trump de a obţine o întrevedere cu papa, pentru a calma criticile care vin dinspre Vatican.

„Vatican spune…” sau „Papa spune…” încep articolele scrise pe marginea celui original. Aceste titluri sunt exagerate până la un punct. Articolul respectiv nu este un comunicat de presă scris în numele Vaticanului sau al papei Francisc. Cu toate acestea, se pare că toate articolele care apar în publicaţia La Civiltà Cattolica trec mai întâi pe la biroul secretarului de stat al Vaticanului pentru aprobare, ceea ce ar putea indica faptul că, tacit, Vaticanul este de acord cu poziţia celor doi autori, despre care toată presa scrie că sunt apropiaţi ai papei. Antonio Spadaro este redactorul-șef la publicaţiei și este considerat una din cele mai importante voci pentru înţelegerea viziunii papei, iar Marcelo Figueroa, pastor prezbiterian, a fost pus de papă la conducerea ediţiei argentiniene a publicaţiei L’Osservatore Romano.

Articolul uimește prin duritatea cu care critică conservatorismul creștin american loial lui Donald Trump și nu le oferă nicio scuză creștinilor care susţin „geopolitica apocaliptică” a președintelui. Ba, mai mult, autorii critică aripa catolicilor conservatori care „s-au aliat” cu evanghelicii albi într-o dreaptă creștină care nu caută decât să aibă „influenţă în sfera politică și parlamentară și în domeniul juridic și educaţional pentru ca normele publice să fie supuse valorilor religioase”. Fiindcă aceștia consideră America o naţiune binecuvântată de Dumnezeu în mod special, vor să o vadă transformată într-o teocraţie soră cu fundamentalismul islamic, avertizează cei doi.

Pentru aceasta, predică despre un conflict radical între bine și rău, în care orice se face în numele binelui este scuzabil printr-o „citire decontextualizată a textelor din Vechiul Testament despre cucerirea și apărarea pământului promis”, în care sunt demonizaţi imigranţii și musulmanii. Autorii acuză dreapta creștină de crearea unui cult al apocalipsei, în care salvarea valorilor Americii creștine împarte oamenii între buni și răi și scuză orice mijloc pentru a scăpa de cei răi. „În această viziune manichaeană, conflictul poate căpăta justificare biblică și sunt pastori care caută o bază biblică pentru asta, folosind texte din Scriptură scoase din context.” O asemenea viziune teologică este și una care pune omul în „posesia creaţiei”, astfel încât și o atitudine de respingere a dezastrului climatic actual devine acceptabilă.

Sub această vrajă a valorilor fundamentalismului s-a creat un „ecumenism ciudat” între evanghelici și catolici, care împărtășesc dorinţa de a vedea sfera politică influenţată de religie. „Unii care se numesc catolici se exprimă în feluri care până nu demult erau străine de tradiţia lor și folosesc un ton mult mai apropiat de cel al evanghelicilor”, spun autorii. Cele două religii s-au unit în jurul unor teme mari, precum avort, căsătoriile homosexuale, educaţia religioasă în școli și, deși „ambele condamnă ecumenismul tradiţional, totuși promovează un ecumenism al conflictului care le unește într-un vis nostalgic pentru un stat teocratic”. Autorii opun acest tip de ecumenism celui promovat de Vatican prin papa Francisc, care promovează „incluziunea, pacea, întâlnirile și podurile”.

Prin această juxtapunere s-a creat o linie de demarcaţie între Vatican și Biserica Catolică din Statele Unite, cel puţin faţă de partea care corespunde acestor descrieri. După cum a declarat expertul Massimo Faggiolo pentru New York Times, acest articol marchează un punct istoric în relaţia dintre Vatican și biserica americană, semnalând faptul că Vaticanul recunoaște că Biserica Catolică din SUA „a devenit indiferentă la catolicismul european și cel latino-american tradiţional și că se află în prezent în mâinile dreptei creștine”.

Totodată, articolul – publicat la doar câteva zile după ce lideri evanghelici americani s-au întâlnit cu Donald Trump pentru a discuta despre libertatea religioasă, despre sprijinul extern pentru Israel și despre reforma sănătăţii – marchează un nou capitol în relaţia dintre Trump și papa Francisc, scrie publicaţia catolică Crux. Decizia lui Trump de a retrage SUA din Acordul de Mediu de la Paris a fost resimţită de Vatican ca o „palmă peste faţă”, conform episcopului argentinian Marcelo Sánchez Sorondo, șeful Academiei Știinţelor de la Vatican.

Lupta pentru America creștină

Articolul a fost făcut praf și pulbere pe diverse canale media, precum Fox News și Patheos, dar și pe site-uri catolice cu editori americani, în timp ce alte publicaţii scriseseră încă de la alegerile prezidenţiale de anul trecut articole în care analizau opţiunea evangelicilor albi pentru Donald Trump. Apoi, articolele s-au lărgit să vorbească despre o alianţă între președintele american și dreapta creștină. Politico, Huffington Post, Washington Post, Salon, New Republic și altele au încercat să rezolve misterul acestei alianţe între creștini și un personaj care în viaţa sa privată și în afacerile sale a călcat în picioare valorile pe care creștinii le promovează.

Unii au fost deranjaţi că autorii articolului îi menţionează pe evanghelicii albi din Sud ca un fel de capul răutăţilor, însă este un adevăr necontestat că cel mai mare sprijin al președintelui vine de la evanghelicii albi, dintre care mulţi trăiesc în Sud sau au familie și rădăcini acolo. Iar faptul că bisericile acestui electorat sunt pro-Trump se vede dintr-un sondaj Pew, care arată că 67% dintre cei care mergeau la biserică cel puţin o dată pe lună aprobau performanţa lui Trump ca președinte la 100 de zile de mandat, comparativ cu 54% dintre evanghelicii care mergeau mai rar.

Alţii au fost deranjaţi de acuzaţiile conform cărora dreapta creștină urmărește să obţină influenţă politică, dar și mai deranjaţi de comparaţia visului teocraţiei cu fundamentalismul islamic. Însă ce altceva să înţelegi când lideri evanghelici merg la Casa Albă să discute despre politica externă a ţării și despre reforme sociale cu impact asupra a milioane de oameni? Dacă este să ne luăm după spusele pastorului evanghelic Robert Jeffress, unul dintre consilierii pe religie ai președintelui, Trump are „autoritate de la Dumnezeu” să scape de „tipii răi”, cum ar fi Kim Jong-Un. Folosind un text biblic din Romani, Jeffress spune că „Dumnezeu i-a dat autoritate lui Trump să îl elimine pe liderul nord-coreean”. Astfel, un adevăr biblic este folosit pentru a scuza un posibil război nuclear, după cum avertizează și autorii articolului din La Civiltà Cattolica.

Însă, în același timp, Jeffress nu a considerat că fostul președinte american Barack Obama avea aceeași autoritate de la Dumnezeu, ci mai degrabă de la Antichrist, din moment ce a permis „demonizarea creștinilor”, care acum se va termina o dată pentru totdeauna, sub administraţia Trump. Aici este cheia alianţei dintre politic și religios. Donald Trump a făcut explicit acest punct de conexiune cu ocazia unui discurs din timpul campaniei electorale, adresat unei mulţimi de creștini conservatori. „Creștinismul este sub asediu. Cu fiecare an devine tot mai slab. Noi suntem sub asediu. Voi vedeţi asta. Dar vom ieși deasupra, mai mulţi și mai puternici ca niciodată”, a spus el. În termeni practici, asta se traduce prin numirea la Curtea Supremă de judecători conservatori care, în lupta culturală iscată între comunitatea LGBTQ și creștinii conservatori, să încline balanţa spre creștini.

Este păcat că articolul, deși menţionează că libertatea religioasă este tot mai mult afectată de secularizarea societăţii, nu aprofundează acest subiect și nu dă credit creștinilor care sunt sincer îngrijoraţi de faptul că tot mai mulţi afaceriști creștini pierd procese în faţa clienţilor homosexuali pe care nu vor să îi servească. Sau celor care poate sunt speriaţi de presiunile care se pun pe anumite școli și biserici de a cenzura acele pasaje biblice care ar putea ofensa comunitatea gay. Când ortodoxia biblică devine echivalentă discriminării, este mai degrabă nevoie de o dezbatere serioasă despre libertatea religioasă decât de a face acuze generalizate, chiar dacă în final mesajul este unul corect. Dacă Vaticanul se așteaptă ca o astfel de mustrare – care nu ţine cont de niște probleme majore pe care le au azi creștinii – să îi aducă înapoi pe catolicii conservatori americani, este mai probabil să obţină efectul contrar.

Un detaliu spinos

Niciunde în articol nu se precizează că există și creștini de dreapta care au refuzat să accepte retorica belicoasă a președintelui, cât și să îi scuze caracterul aparent lipsit de compas moral. Russell Moore este un lider proeminent al celei mai mari confesiuni protestante din SUA, Convenţia Baptiștilor din Sud. El s-a poziţionat ca faţa „noii drepte religioase”, o versiunie orientată spre diversitate, care se opunea retoricii „noi versus ei”, promovată de Trump. Prima prioritate a lui Moore era să combată tocmai demonizarea și depersonalizarea imigranţilor, „oameni creaţi după chiupul lui Dumnezeu”. Doar prin revenirea la accentul pus pe adevăratele valori biblice ar putea evanghelicii să atragă tinerii care părăsesc biserica și să se extindă spre minorităţile etnice americane. Datoria mai mare a evanghelicilor era să câștige suflete, nu să câștige alegeri. Biserica lui Iisus trebuia să fie ultimul loc unde oamenii să cadă pradă demagogilor, spunea el.

Pe măsură ce Trump creștea în sondaje, Moore avertiza că alegerile „au aruncat lumină peste întunericul nativismului și a bigotismului din toată ţara”. Trump i-a răspuns: „Adevărat, un exemplu teribil pentru evanghelici și pentru tot binele pentru care ei militează. Un tip groaznic, fără inimă.” În final, creștinii conservatori l-au susţinut pe Trump în număr record și, prin aceasta, au întors dreapta creștină la propriile origini. „Sprijinul record pentru Trump înseamnă că dreapta creștină a închis cercul îmbrăţișându-și rădăcinile înfipte în rasism”, apreciază istoricul expert în religia americană Randall Balmer. Și aceasta pentru că, deși crearea dreptei s-a învârtit în jurul opoziţiei faţă de avort și al apărării purităţii sexuale în faţa forţelor secularismului, adevărata scânteie care a aprins-o a fost o mișcare de opoziţie în anii 1970-1980 faţă de o lege a Fiscului care viza universităţile și școlile creștine care nu admiteau decât elevi caucazieni.

„Acţiunea guvernului împotriva segregării în școli, și nu legalizarea avortului, a înfuriat comunitatea creștină”, a explicat Paul Weurich, „părintele” mișcării creștine de dreapta. Astfel că „marea realizare a alegerilor din 2016 constă în faptul că dreapta creștină, prin sprijinirea unui candidat căsătorit de trei ori și autodeclarat prădător sexual, a renunţat în sfârșit la ideea fictivă că o preocupă valorile familiei”, apreciază istoricul Randall Balmer. Chiar și Richard Spencer, președintele National Policy Institute și cel mai vizibil purtător de cuvânt pentru politica de extremă dreapta, crede că cei care au votat pentru candidatul republican nu au fost atât de motivaţi religios precum spun, ci mai degrabă au fost motivaţi de anxietăţi rasiale. „Ceea ce demonstrează sondajele de opinie este următorul lucru: dacă dăm la o parte toate celelalte variabile (geografia, clasa socială, venitul, educaţia), singurul factor care ar mai fi putut prevedea victoria lui Trump este rasa”, explică și David Trim, doctor în studii de război și istorie la King’s College, într-un articol semnat pentru Semnele Timpului. „Acesta este micul secret murdar al Americii. Faptul că încă este o ţară profund rasistă.” Desigur, acest secret murdar este primul repudiat de creștini în încercarea de a oferi un răspuns întemeiat celor care le pun la îndoială creștinismul fiindcă au votat cu Trump. De altfel este și greu de apreciat câţi dintre ei ar intra în categoria celor motivaţi rasial, deși toţi au votat pentru o platformă politică evident rasistă.

Refuzul compomisului

Pe scurt, autorii articolului din La Civiltà Cattolica au fost criticaţi pentru că „i-au demonizat pe catolicii conservatori americani”, pentru că vor să îi „discrediteze în public”, spunându-le că nu sunt buni creștini dacă au votat cu Trump, și că, în definitiv, îi critică tocmai pe cei care urmează învăţăturile Bisericii Catolice asupra revoluţiei morale homosexuale, acuzându-i de ură, la fel cum face stânga politică și religioasă.

Aceasta este prima reacţie, scurtă și usturătoare, spusă la nervi de către oameni care au simţit cum sunt trași de urechi pentru ceva pe care nici ei nu pot justifica complet. Însă articolul nu desfiinţează problemele cu care se confruntă creștinii conservatori din America, probleme cu care și europenii se vor confrunta tot mai des (problema cea mai mare este că nici nu le abordează). Mesajul final pe care autorii încearcă să îl transmită este că, deși libertatea religioasă a intrat într-un proces de eroziune, trebuie să evităm să o apărăm în termenii fundamentaliști ai „religiei în totală libertate”, percepută ca un obstacol direct la secularitatea statului. Trebuie să nu intrăm în lupta „libertate totală ori nimic”, să nu ne păcălim că un stat secular este automat un dușman al libertăţii religioase și că trebuie să facem o alegere între ele. Elementul religios nu trebuie să fie confundat niciodată cu cel politic. „Să confunzi puterea spirituală cu cea temporară înseamnă să o subjugi pe una celeilalte”, scriu autorii. Trebuie să fugim de tentaţia de a proiecta divinitatea peste puterea politică, pentru a o folosi apoi în scopurile noastre.

„Planul teopolitic al fundamentaliștilor este să construiască Împărăţia Cerurilor aici și acum. Această viziune generează o ideologie a conflictului și cuceririlor. Planul teopolitic cu adevărat creștin ar trebui să fie escatologic, să se aplice viitorului și să orienteze istoria curentă spre Împărăţia lui Dumnezeu, o împărăţie a păcii și dreptăţii. Această viziune generează un proces de integrare diplomatică, în care niciun om nu este Omul Providenţei”, explică autorii. În definitiv, aceasta este diferenţa pe care ei o fac între creștinii care îl susţin pe Trump și cei care nu.

La fel ca pastorul Moore, și ei pledează pentru un compromis realist și sănătos. Dar este și realist să ne așteptăm la el? În realitate, lupta culturală deja a început, iar confuzia este greu de acceptat și greu de trăit cu ea pe termen lung. Oamenii vor să știe cu cine stau de vorbă, cine le este prieten și cine, dușman. Oamenii se poziţionează repede și aprig și așteaptă și de la alţii același lucru. Dacă dreapta creștină se crede salvatoarea sufletului creștinului american, stânga creștină se consideră „eroul nelăudat al vieţii publice americane”, conform declaraţiei unui pastor prezbiterian pentru New York Times. Fiecare se consideră unic capabilă pentru această misiune de salvare. În acest timp, Keith Fournier, diacon romano-catolic și avocat al drepturilor omului, spune că în Biserica Catolică se dă o luptă înverșunată pentru ortodoxia creștină și cere în publicaţia Catholic News Agency formarea unei Coaliţii a Ortodoxiei Creștine. Aceasta trebuie să fie formată din toţi creștinii care vor să apere „dreapta învăţătură”, adică să fie anti-avort, pro-căsătorie tradiţională care trebuie obligatoriu să fie apărată de guvern, să susţină infailibilitatea bisericii (n.r. Catolice) și să ţină la „coerenţa morală” din viaţa creștinilor. Să fie acesta scenariul mai plauzibil spre care ne îndreptăm?!