Învierea lui Hristos este evenimentul care oferă adevărata speranţă istoriei omenirii și naturii afectate de păcat.[1]

Dacă Jertfa lui Hristos este dovada indubitabilă a iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoși, Învierea oferă garanţia că aceia care au adormit în Hristos sunt iertaţi, vor supravieţui morţii și vor trăi veșnic și fericiţi în relaţia cu Dumnezeu (1 Corinteni 15:20).

Despre Postul Mare

Postul Mare este o perioadă de 40 de zile de penitenţă, care pregătește credincioșii ortodocși pentru Săptămâna Patimilor și sărbătoarea Învierii. Această tradiţie liturgică a evoluat din obiceiul impus catehumenilor (candidaţi la botez adulţi) de a posti înainte de a primi botezul. Atunci când botezul adulţilor și instituţia catehumenatului au dispărut, caracterul pre-baptismal al Postului a fost înlocuit de unul penitenţial.[2]

Pentru credinciosul ortodox, Postul Mare este timpul în care se abţine de la consumul alimentelor de origine animală (și de la vicii) și participă la serviciile divine, pentru a compensa datoria spirituală faţă de Dumnezeu și pentru a se putea spovedi și împărtăși.

Teologul ortodox Alexander Schmemann ne ajută să aprofundăm sensurile Postului Mare. El afirmă că în această perioadă credinciosul ortodox trebuie să recupereze darurile baptismale risipite prin atitudinea seculară din cursul anului. Postul ar trebui să fie o întoarcere ciclică la botez, o retrezire a identităţii hristice și a responsabilităţii religioase atrofiate de preocupările mundane. Redescoperirea darurilor botezului echivalează cu învierea lui Hristos în fiecare credincios.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că „Paștele este într-adevăr trecerea în mintea omenească a Cuvântului”[3]. Credinciosul își schimbă astfel atitudinea faţă de propria viaţă, faţă de Dumnezeu, faţă de lume și chiar faţă de moarte. Moartea devine o punte către Împărăţia lui Dumnezeu.[4]

Biserica Ortodoxă consideră că, prin slujbele ei, conduce la această Înviere. Cultul Postului Mare le prezintă credincioșilor cei doi poli: lumea păcatului în care sunt captivi și Împărăţia cerească. Astfel, credincioșii, deși aparţin Cerului prin botez, totuși sunt exilaţi în prima realitate. Ei înţeleg astfel că numai Dumnezeu îi mai poate ajuta (prin biserică). Acesta este începutul pocăinţei.

Drama Învierii

Întregul an liturgic ortodox este un pelerinaj către Paște. Postul Mare este întoarcerea simbolică a bisericii în evul Vechiului Testament, timpul așteptării lui Mesia și al pocăinţei. Schmemann consideră că, atunci când nu se ridică la înălţimea demnităţii sale, creștinul trăiește ca și cum Hristos nu S-ar fi întrupat. Cele 40 de zile de post sunt asemenea rătăcirii de 40 de ani a evreilor în pustiu.

În prima și în a cincea săptămână a Postului se recită un imn de pocăinţă tulburător, numit Canonul cel Mare. Este o plângere cauzată de păcat, alimentată de situaţii biblice. Credincioșii sunt conduși prin istoria neamului omenesc, identificaţi cu diferite personaje biblice, ale căror păcate nu sunt diferite de păcatele proprii, le sunt atribuite trădările și căderile acelora. Textul liturgic trezește emoţii puternice: vinovăţie, frică, dorinţă de schimbare. Omul înţelege că singura soluţie de salvare este să urmeze drumul indicat de biserică.

La jumătatea postului se află Duminica Crucii. Teologii ortodocși consideră această duminică un popas pentru oboseala și austeritatea penitenţei. Ei cred că postul este o răstignire personală, motivată de exemplul lui Iisus Hristos, deși dieta vegetariană nu este nici pe de parte o suferinţă comparabilă cu răstignirea. Din această duminică, atenţia se mută de la „nevoinţele” personale la patima lui Hristos. Pasajul evanghelic care se citește la liturghia acestei duminici vestește moartea Domnului Iisus (Marcu 9:31; 10:32-45).

În săptămâna a șasea a Postului (cea premergătoare Floriilor) credincioșii sunt invitaţi să pășească alături de Iisus pe drumul către Betania și Ierusalim. Fiecare zi marchează evenimente din istoria învierii lui Lazăr. Cultul Bisericii Ortodoxe le propune credincioșilor aducerea trecutului în prezent (sau, dacă doriţi, întoarcerea lor în trecut). Fenomenul este unul cultural, asemănător pactului tacit dintre un romancier și cititorii săi. Participantul la slujbe este invitat să admită un astăzi profetic, în care să audă, să-și reprezinte între respiraţii atmosfera, personajele și faptele biblice. Este la fel cum un cititor se desparte în răstimpuri scurte de rândurile tipărite pentru a înţelege și a vedea ce i se prezintă.[5]

În slujbele din Săptămâna Patimilor (denii), după același procedeu, credincioșii sunt incluși în drama sfântă, urmăresc pas cu pas activitatea istorică a Domnului Iisus Hristos. Fiecare denie crește implicarea emoţională a credincioșilor, care trăiesc cu tristeţe evenimentele biblice și se preocupă de starea sufletească personală. Cântările cu temă escatologică produc teama de judecata lui Dumnezeu și determină mai multă atenţie faţă de drama salvatoare a lui Iisus Hristos. Angajamentul emoţional culminează în denia înmormântării Mântuitorului, din seara de vineri. Icoana lui Hristos pus în mormânt, Sfântul Epitaf, e așezată pe masa de piatră din altar. Altarul devine mormântul lui Hristos. O tăcere apăsătoare se lasă peste ziua de sâmbătă.

Sărbătoarea Învierii debutează după miezul nopţii spre duminică cu ritualul aprinderii luminii în altarul bisericii. Lumina izvorăște din altarul-mormânt. Ce lumină s-ar putea ivi din mormântul lui Iisus? Preotul explică: Hristos a înviat! Credincioșii-martori confirmă învierea lui Hristos: Adevărat a înviat! Preotul cheamă credincioșii să „ia” lumina aceasta și să se lumineze ei înșiși cu bucuria Învierii. Apoi, preotul și credincioșii ies din biserică în procesiune pentru a vesti lumii întregi și naturii că Iisus a înviat „cu moartea pe moarte călcând”.

O înviere mai bună[6]

Tristeţea Postului trecând, sărbătoarea Învierii deschide o săptămână a luminii și bucuriei. Parfumul copacilor înfloriţi, aerul nou al primăverii contribuie la celebrarea vieţii, care are acum sens. În săptămânile următoare însă, lumina pascală începe să pălească, ecourile slujbei de Paște se destramă. Oamenii continuă să se salute cu Hristos a înviat! până la sărbătoarea Înălţării, apoi viaţa veche se reinstaurează. Nu e nimic care să-i mai pună pe gânduri pe credincioși (cel puţin pe cei nepracticanţi).

Alexander Schmemann recunoaște că nu este ușor de biruit viaţa veche, omul este incapabil de schimbare. Așadar nu are decât să aștepte Paștele următor pentru a fi din nou resuscitat. Atunci va simţi iarăși emoţia vinovăţiei și a speranţei, până la finalul praznicului.[7]

Motivaţia autentică pentru a păstra viaţa nouă este oferită de Dumnezeu și face parte din planul Său de mântuire. Hristos nu ne-a părăsit după înălţarea Sa la cer. Ne-a trimis pe Duhul Sfânt, dar și El Însuși îndeplinește lucrarea de mijlocire pentru fiecare om în Sanctuarul ceresc (Evrei 7:25; 9:24). Sfânta Scriptură ne încredinţează că putem avea acces, prin Iisus Hristos, la Sanctuarul ceresc, pentru a-L contempla zilnic pe Hristos înviat (Evrei 10:19-22). Primul martir, Sfântul Ștefan, L-a privit pe Iisus înviat în viziune, noi Îl privim în credinţă. Pentru a fi vii trebuie să avem relaţie dinamică și directă cu Iisus, nu doar să trăim emoţia din dramaturgia liturgică. Conform Sfintei Scripturi, putem avea o experienţă mai vie și mai autentică a învierii lui Hristos, dacă răspundem invitaţiei de a-L descoperi zilnic, prin credinţă, în Sanctuarul Său ceresc.

Biblia ne învaţă că vor fi două învieri obștești: prima înviere, a celor care au trăit în prezenţa lui Hristos și au fost schimbaţi de Hristos, și a doua înviere, după mileniu, a celor care au trăit ignorând lucrarea lui Hristos (Apocalipsa 20:4-6). Așadar bucuria Învierii nu este suficientă. Trebuie să avem garanţia că vom învia la prima înviere. Această garanţie o oferă doar Hristos!

Bogdan Andrei este doctorand în teologie și pastor în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

Footnotes
[1]„Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos Lumina și Îndumnezeitorul omului, București: Anastasia, 1993, p. 106.”
[2]„Alexander Schmemann, Postul cel Mare, trad. Andreea și Laurenţiu Constantin, București: Editura Doris, 1998, p. 180.”
[3]„Apud Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, București: Editura Sofia, 2001, p. 63.”
[4]„Alexander Schmemann, op. cit., 12.”
[5]„Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, trad. Luminiţa Voina-Răuţ, București: Humanitas, 2006, p. 12.”
[6]„Evrei 11:35.”
[7]„Alexander Schmemann, op. cit., p. 14-15.”

„Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos Lumina și Îndumnezeitorul omului, București: Anastasia, 1993, p. 106.”
„Alexander Schmemann, Postul cel Mare, trad. Andreea și Laurenţiu Constantin, București: Editura Doris, 1998, p. 180.”
„Apud Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, București: Editura Sofia, 2001, p. 63.”
„Alexander Schmemann, op. cit., 12.”
„Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, trad. Luminiţa Voina-Răuţ, București: Humanitas, 2006, p. 12.”
„Evrei 11:35.”
„Alexander Schmemann, op. cit., p. 14-15.”