O calamitate spirituală: bisericile abuzive

2064

Ochii invadatori ai enoriașilor sau imnurile cu mesaje condamnatoare i-au distrus speranţa. Acum încearcă să caute libertatea pe care alţii i-au luat-o.

Biserica i-a provocat de multe ori lui Elizabeth Esther atacuri de panică. Chipurile familiare, decorurile, imnurile religioase ar trebui să fie inofensive în mediul bisericesc. Nu însă și pentru Elizabeth, care le asociază cu abuzul pe care l-a suferit în biserică.

Esther a crescut într-un mediu creștin fundamentalist. Acolo a învăţat să suspecteze pe toată lumea și a studiat intens despre Apocalipsa. Nimic despre iertare. Nimic despre speranţă. Acum vrea să se ajute pe sine, dar și pe alţii care ar putea fi prinși în același labirint legalist și abuziv.

Așa a apărut cartea O fată la sfârşitul lumii. Este povestea momentelor spirituale traumatizante pe care Esther a fost nevoită să le depășească. Faptul că a reușit o face să fie foarte activă și pe blog, unde nu ezită să ofere recomandări celor care au trecut sau trec prin experienţe similare. Astfel, ea a sugerat mai multe criterii care permit identificarea unei biserici cu acest gen de orientare.

Bisericile abuzive sub reflector

În primul rând, liderul religios are un rol prioritar în configurarea unei biserici abuzive. Dacă este o personalitate fermecătoare, charismatică, convingătoare, atunci există ameninţarea unei dominaţii asupra congregaţiei religioase. Mai ales dacă persoana în cauză este percepută ca o celebritate.

Un al doilea indiciu este dat de „adevăraţii enoriași”. De regulă, aceștia își dedică întreaga viaţă bisericii. Centrul activităţii lor este biserica. În consecinţă, enoriașii se simt descurajaţi să își facă prieteni în afara bisericii, iar cei care își exprimă îngrijorarea cu privire la parcursul bisericii sunt marginalizaţi.

De asemenea, Big Brother se află între criteriile sugerate de Elizabeth. Monitorizarea sub masca „îngrijirii spirituale” pentru sufletele enoriașilor este un semnal de alarmă. Îmbrăcămintea, opiniile problematice, deciziile luate sunt atent urmărite ca o formă de verificare a progresului spiritual. Ceea ce ar putea fi privit ca parte pozitivă este în realitate parte a unui program minuţios de supraveghere și de uniformizare.

Nu lipsește din lista potenţialelor pericole redactate de către Elizabeth și limbajul codificat. Adică un limbaj de lemn care este marca unei biserici închise şi care își acaparează enoriașii. Nu doar prin limbaj, ci și prin promisiuni nerealiste. Membrii unei biserici nesănătoase sunt adesea seduși de promisiuni referitoare la binecuvântările și bogăţiile pe care Dumnezeu le va acorda dacă persoanele vizate își vor dedica integral viaţa lor bisericii.

Apoi, imaginea bisericii este cea care primează. În cazul unei biserici abuzatoare, dacă cineva „șifonează” prin comportamentul ei reputaţia bisericii, atunci acea persoană este ignorată. În special, soţiile nesupuse sau adolescenţii rebeli sunt expuși acestui gen de atitudine. În fapt, orice instituţie își apără imaginea. Biserica, cu atât mai mult. Însă atunci când instituţia este considerată mai importantă decât persoanele care o compun se poate vorbi de abuz. Indiferenţa este cea care o alimentează.

Nu în ultimul rând, o biserică abuzivă spiritual își justifică tipul de comportament opresiv sugerând că acesta are rolul de a-i salva pe cei care pot merge pe un drum greșit. „Facem acest lucru pentru Dumnezeu, deci e OK!” ar fi raţiunea în spatele căreia se ascund multe dintre formele de abuz spiritual.

Din nefericire, Elizabeth nu este singura victimă a unui astfel de abuz. Karen Wanjico, din Arizona, avea doar 17 ani când a ales să plece de lângă mama ei. Motivul? Aceasta nu împărtășea valorile comunităţii religioase din care tânăra făcea parte. După mulţi ani, Karen a înţeles că părăsirea propriei mame a fost cel mai îngrozitor lucru pe care l-a făcut în viaţa ei.

Ceea ce a determinat-o să facă acest gest a fost abuzul spiritual. În opinia ei, această situaţie se întâmplă atunci când un grup religios folosește forţa psihologică pentru a inspira teamă și vinovăţie în mintea credincioșilor.

Probleme de decriptare

Cu siguranţă, aceste constatări îi pot pune pe mulţi pe gânduri. Ignorarea lor ar avea implicaţii cât se poate de negative. Abuzul spiritual, fie că este în familie sau în biserică, există. Întrebarea care se ridică este în ce măsură criteriile sugerate de către persoanele care trec prin traume de acest gen sunt și realiste, dincolo de doza lor de subiectivism.

Elizabeth a declarat că deocamdată nu are resurse pentru a se întoarce în biserică. Tendinţa de izolare și de experimentare a religiei exclusiv private vine ca o consecinţă naturală. Este însă și eficientă? Să fie separarea de biserică soluţia ideală?

Creștinii din primul secol oferă un răspuns negativ. Problemele cu care s-au confruntat ei sunt similare celor din zilele noastre. Abuz spiritual a existat și atunci. Și nu puţin. Însă au preferat să se lupte cu acesta, rămânând în biserică. Cine a procedat altfel și-a rezolvat probabil problemele sufletești, dar nu și cele spirituale. Pentru o înţelegere a complexităţii fenomenului, este necesară mai întâi identificarea rădăcinilor.

Cauzele abuzului

Roger Dudley susţine în cartea De ce resping adolescenţii religia că abuzul spiritual constituie o problemă care adesea trece neobservată. Nu la fel se întâmplă însă și cu urmările lui.

Persoanele care cred că cineva poate deţine adevărul absolut sunt deseori inflexibile în raport cu acesta. Părinţii sau liderii religioși care consideră că au dreptate sunt mai înclinaţi să considere că trebuie să îi facă pe copii sau pe enoriași să accepte drumul lor fără rezerve. Și apelează, prin urmare, la proceduri autoritare abuzive prin care voinţa unei persoane este impusă alteia cu scopul de a a fi salvată de la derivă. În fapt, aceasta se poate transforma într-un dezastru mai amplu.

Concluzia lui Dudley este că adevărata religie este o experienţă personală, deloc asemănătoare cu inflexibilitatea oamenilor religioși, dar rigizi. Departe de modelul „sfinţilor” cu care este greu să convieţuiești.

Codependenţa, un cec în alb pentru abuz

Virginia Hoffman, profesor de teologie la Universitatea Loyola din Chicago, a scris o carte care poate fi revoluţionară pentru cei interesaţi de abuzul în viaţa religioasă. Biserica codependentă poate fi provocatoare prin asocierea pe care o face între biserică și un construct preluat din spaţiul psihologiei.

Pe scurt, codependenţa este o formă de dependenţă generată de dependenţa altcuiva. Pentru dependenţi, viciul este problema. Pentru codependenţi, toată atenţia şi energia lor se concentrează asupra problemelor celui dependent. Se creează un cerc vicios în urma căruia suferă ambele părţi.

Iar codependenţa poate fi întâlnită și în biserică. În măsura în care o biserică impune reguli care le „jefuiesc enoriașilor sinele interior”, atunci aceasta este disfuncţională și îi învaţă pe membri să trăiască în codependenţă, spune teologul catolic. Drept urmare, „căutătorii de protecţie și căutătorii de putere se completează reciproc și au un interes în menţinerea fiecărei părţi în rolul pe care îl are de jucat.” Aceasta stă la originea, dar și la întreţinerea cercului vicios.

Deși abordarea îi este proprie unui teolog catolic, într-o recenzie publicată pe site-ul Ministry (un site neoprotestant) se recunoaște că problemele descrise pot fi valabile pentru orice biserică. Fără excepţie.

Și ce este de făcut?

Nu puţini sunt psihologii care susţin că traiul într-o familie abuzivă este o imposibilitate. În opinia acestora, „evadarea” ar fi o recomandare. Însă, în privinţa relaţiei cu biserica se suţine aceeași perspectivă?

Poate că povestea fiului risipitor ar oferi răspunsul adecvat. Un fiu pleacă de acasă, unul rămâne. Povestea pare să fie banală, însă ea nu a fost relatată pentru a sugera că soluţia adecvată este plecarea din biserică. Sau că cel rămas a fost mai câștigat. Ci pentru a reliefa două atitudini contrastante și a răspunde la o întrebare dificilă: Cine este oare mai pierdut?

Ideal ar fi ca cei doi fraţi, cu gândiri total diferite, să se regăsească în braţele aceluiași Tată. A unui Tată care îi provoacă pe amândoi la experimentarea unei metanoia reale. Și care oferă iubire din belșug. Adică exact ceea ce îl recuperează pe un fiu. Dar îl pierde pe celălalt. Pe cel rămas acasă, în codependenţă. Cu alte cuvinte, nu există nicio virtute în „evadare”. Cum nu există nici în a rămâne acasă. Soluţia autentică este regăsirea Tatălui. Singura care poate disipa abuzul.