Formele prin care se exprimă spiritualitatea oamenilor sunt diverse, ele răspunzând unor căutări diferite. Pentru unii, contemplaţia este idealul. Pentru alţii, manifestările mai energice, precum cântatul cu toată puterea, balansarea corpului, ridicarea mâinilor sau chiar vorbitul în limbi sunt dovada unei spiritualităţi profunde. Un sondaj recent arată o creștere a răspândirii acesteia din urmă. Care este explicaţia?

Dacă am fi întrebaţi ce formă de închinare considerăm a fi adecvată, probabil că am recomanda-o pe cea pe care ne-am obișnuit să o practicăm. Printre mulţi alţi factori determinanţi, obișnuinţele au un rol în configurarea convingerilor proprii. Subiectivismul constituie o componentă esenţială în aderarea la un anumit stil liturgic și respingerea altuia.

Complexitatea problemei apare atunci când sunt explorate premisele care au condus la un anumit tipar de închinare. De multe ori sunt invocate elemente tradiţionale care justifică perpetuarea unor anumite tipare în închinare, însă nici acestea nu au apărut din neant. Ele sunt rezultatul unei anumite culturi sau al unei mentalităţi adaptate unei spiritualităţi specifice.

Spre exemplu, putem vorbi despre un stil bizantin care diferă nu doar ca formă, ci și ca esenţă de stilul occidental. Pentru ţările tradiţionaliste, precum România, preocupate mai mult de conservarea formelor decât de înnoirea lor, exprimarea spirituală care apelează la forme mai energice este mai mult decât ciudată, constituind chiar subiect de satiră. Așa s-a întâmplat cu o scurtă filmare de la o întâlnire de închinare a unei grupe de tineri penticostali din Cluj. Reacţiile ironice sau chiar ofensatoare nu au lipsit.

Oricât de negative ar fi percepţiile asupra noilor tendinţe liturgice, acestea nu continuă doar să existe, ci iau amploare, păstrând tot mai puţin din atmosfera tradiţională. Noul tip de spiritualitate câștigă tot mai mulţi simpatizanţi, exuberanţa constituind aspectul definitoriu al acestuia.

Priză la public

În ultimii ani, acest tip de experienţă a devenit mai frecventă în bisericile americane. National Congregations Study a furnizat recent noi date care arată o amplificare a comportamentului specific manifestărilor charismatice. Acestea pun accent pe exprimări explozive, pline de emoţii sau chiar pe vorbitul în limbi neînţelese (practică cunoscută în limbajul teologic ca vorbire în limbi, sau glosolalia).

Cercetătorii care au iniţiat studiul au început urmărirea noilor tendinţe în anul 1998. Conform datelor rezultate, se constată o creștere cu 11 puncte procentuale a numărului celor care își agită mâinile ridicate în timpul serviciilor de închinare. Săriturile spontane, strigătele sau cântările ad-hoc sunt mai răspândite cu 9% decât în sondajul din 1998. Și cei care apelează la vorbirea în limbi, un fenomen caracteristic manifestărilor charismatice, au crescut numeric cu 5%.

Cum se explică acest trend ascendent al unor practici spirituale greu de înţeles de către bisericile tradiţionale? Directorul organizaţiei care a efectuat studiul, Mark Chaves, spune că există o tendinţă în religia actuală, și anume adeziunea la un anumit tip de experienţă oarecum tangenţială fundamentelor religioase. Scopul acestui mecanism este cel de „accentuare a unei implicări emoţionale, nu doar existenţa unui angajament de ordin intelectual”, a susţinut Chaves, citat de The Atlantic.

Charisma cucerește creștinismul

Din punct de vedere istoric, acest tip de exprimare spirituală este asociat cu creștinismul evanghelic, în special cu penticostalismul. Însă, în momentul de faţă nu mai are un specific confesional. Poate fi întâlnit pretutindeni, chiar și acolo unde ar fi fost de așteptat mai puţin. Un exemplu în această privinţă îl reprezintă catolicismul. Era greu de crezut cu ani în urmă că va exista un curent în sânul Bisericii Catolice care va adopta, fie și parţial, ceva din stilul neoprotestant de închinare. Însă iată că acest aspect nu doar că există, dar a fost și oficializat.

Participarea suveranului pontif  la Congresul Charismaticilor Catolici, care a avut loc la Roma, este o dovadă suplimentară în acest sens. Dacă, în calitate de episcop de Buenos Aires, nu a privit în mod favorabil nașterea acestei mișcări în sânul catolicismului, acum papa Francisc recunoaște că manifestările Duhului Sfânt sub forma glosolaliei și a exuberanţei spirituale sunt bine-venite pentru biserică. Mișcarea strategică a Vaticanului este mai mult decât evidentă. În condiţiile în care catolicismul este în pierdere de membri în favoarea evanghelicilor charismatici (mai ales în America de Sud), este mai utilă integrarea aceluiași tipar în catolicism.

Nevoia unui alt tip de religie

Pe de altă parte, nu doar calculele pragmatice sunt cele care facilitează extinderea unui fenomen al cărui impact viitor este greu de evaluat și anticipat în momentul de faţă. Este incontestabil faptul că exprimarea charismatică a apărut ca o reacţie la formalismul religios, unul închistat în ritualuri seci și lipsite se substanţă. S-a propus, în schimb, o formă de credinţă mai personală, mai directă și mai dinamică. Adică exact ceea ce îi lipsea creștinismului excesiv orientat spre teologie și dispute doctrinare.

Istoricul Todd M. Brenneman apreciază că religia emoţională este definitorie pentru ramura evanghelică a creștinismului american. „Emoţia a devenit un element-cheie pentru relaţia creștinului cu Dumnezeu”, scrie Brenneman, estimând că această emoţie ar putea fi mai corect definită drept „sentimentalism”. Acest atribut a influenţat semnificativ universul credinţei, până într-acolo încât a subminat importanţa doctrinei. Iar rezultatul acestei influenţe este, spune Brenneman, o religie „hipocognitivă”.

Implicaţiile sunt multiple. Pe de o parte, accentul tot mai puţin așezat pe elementul teologic explică și întâlnirile repetate ale liderilor charismatici cu suveranul pontif. În numele iubirii este posibil orice.

Pe de altă parte, charismaticii provoacă intens spaţiul religios actual. Noile practici curente demonstrează că aspecte esenţiale în percepţiile creștine sunt în permanentă schimbare. Este un avertisment pentru rigiditatea teologică, neadaptată noilor tendinţe spirituale.

Cândva, teologia constituia punctul de referinţă în viaţa credincioșilor. Acum aceasta este împinsă spre periferie, emoţiile fiind mai relevante pentru cei care caută împlinire spirituală. Ca în multe alte situaţii, extremele sunt dăunătoare. Mai adecvată ar putea fi punerea în balanţă a celor două tendinţe.  Ar fi o abordare ideală. Oare de ce Biblia recomandă ca Dumnezeu să fie iubit în egală măsură cu inima şi cu mintea? Este un argument în favoarea faptului că raţiunea teologică și emoţia sufletească ar trebui să se susţină reciproc în vederea configurării unei spiritualităţi autentice.