Colindul, între închinare, socializare și superstiţie

221

Cuvântul „colinde" poate fi asociat mai multor imagini, în funcţie de experienţa vieţii cuiva: colindători care cutreieră comunitatea locală, folclorişti care adună creaţii populare, oameni care manifestă reverenţă faţă de naşterea Fiului lui Dumnezeu.

Imaginea clasică a copiilor sau a adulţilor colindători este primul tablou evocat de cuvântul „colinde”. Exuberanţi, colindătorii vin la uşi sau la porţi pentru a ura de bine gazdelor, în schimbul unor fructe, covrigi şi ceva bani. Unii văd în colinde argumentul ideal pentru a acuza o exploatare speculativă. Evident, spun ei, ţinta e sensibilitatea umană atinsă prin melodii şi versuri cu o singură intenţie, aceea de a le asigura un câştig colindătorilor.

O credinţă populară vecină superstiţiei este aceea conform căreia, la început de an, trebuie să fii „urat”, adică să ţi se spună de bine. O alta avertizează că tot anul viitor îţi va merge în funcţie de cum te porţi la finalul anului în curs. Beneficiind de superstiţii, există colindători care adună bani frumoşi prin intonarea colindelor. Dimensiunea de troc, de tipul „eu îţi cânt să-ţi meargă bine, tu mă plăteşti să fac un ciubuc”, trădează un act comercial care n-are nicio legătură cu spiritul creştinismului.

Specialiştii folclorişti sunt de acord că, la bază, colindul avea o funcţie rituală, de urare pentru fertilitate, rodire, belşug. Obiceiul era practicat fie la începutul anului agrar (venirea primăverii), fie la sfârşitul lui (la culegerea recoltei, toamna). În civilizaţiile precreştine, scopul cel mai des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. Din această perspectivă, colindele de iarnă moştenesc funcţii ale sărbătorilor păgâne, Saturnaliile, Calendele lui Ianuarie sau Dies Solis Invincti. Pentru cel care reuşeşte să se desprindă de colajul acesta ciudat de manipulare emoţională şi amestec de creştinism şi păgânism, e facilă observaţia că, pentru societatea noastră, colindele au lăsat în urmă semnificaţia iniţială. Aspectele originale s-au conservat doar ca elemente de atmosferă sărbătorească, de ceremonie, de petreceri şi urări, în care spiritualitatea autentică se simte stingheră.

Colindul din tezaurul popular

Specialişti în domeniu din întreaga lume afirmă că „niciun alt popor din lume nu posedă o colecţie mai frumoasă şi mai variată de colinde precum poporul român.”1 Cele mai cunoscute colinde din România au fost popularizate prin munca unor inimoşi oameni de cultură şi spiritualitate. Printre culegătorii de folclor autentic, cei care au scos la iveală colinde superbe care vorbesc despre scenele naşterii Domnului se numără Dumitru Georgescu Kiriac (O, ce veste minunată), Tiberiu Brediceanu (Iată, vin colindători) şi Anton Pann (Trei crai de la Răsărit).

Dumitru Georgescu Kiriac (1866-1928) a fost un cunoscut folclorist român care a studiat la Conservatorul din Bucureşti şi la cel din Paris. Compozitor, profesor şi dirijor, Georgescu Kiriac a valorificat folclorul românesc, prelucrările pe care le-a făcut unor teme folclorice păstrând ceva din specificul muzicii bizantine. O activitate bogată a desfăşurat şi folcloristul Tiberiu Brediceanu (1877-1968), care a cules peste 2.000 de melodii populare, inclusiv cântece cu tematică creştină. Anton Pann (d. 1854), important muzician al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, a fost profesor de muzică religioasă şi folclorist, precum şi autorul tratatului muzical Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti.

Importante pentru înţelegerea tradiţiei creştine a poporului român, cântecele pe care le-au adunat în timp folcloriştii ascund însă în rima, ritmul şi măsura lor şi numeroase tradiţii necreştine. Colindatul cu măşti – Capra, Cerbul, Ursul, Căiuţii – sunt exemple în acest sens. Colindătorii deghizaţi în costume viu colorate, purtând măşti de animale, nu seamănă nici cu magii, nici cu păstorii veniţi să I se închine pruncului Iisus. Astfel, în unele colinde, graniţa dintre tematica biblică şi obiceiuri de sorginte păgână este subţire şi trecută foarte uşor. Consecinţa poate fi interpretarea falsă a semnificaţiei unuia dintre cele mai importante momente ale istoriei lumii – naşterea Mântuitorului.

Colindul, ca închinare

Cea mai complexă imagine a colindului, însă, nu ţine nici de manifestările mercantile moderne, nici de rădăcinile culturale. Ci de evenimentul în sine care stă la baza sărbătorii, naşterea Fiului lui Dumnezeu. Colindul este cântecul în care, cu reverenţă şi mulţumire, omul se raportează la Dumnezeu şi la Cel dintâi născut din El. Este practic ocazia unei închinări reale faţă de Cel care a venit printre oameni pentru a-i mântui.

A intona sau a asculta colinde poate fi un gest de închinare, de redescoperire a iubirii lui Dumnezeu. O dovedesc trei dintre cele mai cunoscute colinde la nivel mondial, cu rădăcini în creştinism.

Joy to the World (Vă bucuraţi, Iisus e Domn), pe o muzică bănuită a purta semnătura lui Händel, are cuvinte compuse de teologul Isaac Watts. Textul este o parafrază a Psalmului 98. Interpretat şi de vedete ca grupul Boney M sau Whitney Houston, colindul era creditat, la finalul secolului al XX-lea, drept cel mai publicat imn de Crăciun din America. În 1979, peste 1.387 de colecţii de imnuri bisericeşti includeau Joy to the World.

Hark! The Herald Angels Sing (Auzi îngerii în cor) a fost scris de Charles Wesley, fratele întemeietorului Bisericii Metodiste. Deşi Wesley a scris 6.000 de imnuri, Hark! The Herald Angels Sing a devenit cel mai cunoscut imn al său. Pe melodia compusă ulterior de Felix Mendelssohn Bartholdy, colindul a devenit unul dintre cele patru mari imnuri anglicane. Interpretat şi de Frank Sinatra sau Mariah Carey, în 1979 Hark! The Herald Angels Sing era prezent în peste 974 de colecţii de imnuri bisericeşti.

Stille Nacht, Heilige Nacht (Noapte de vis/O, Betleem) are versurile preotului catolic Joseph Mohr şi muzica organistului Franz Xaver Gruber. Se spune că a fost singurul colind cântat împreună de ambele tabere în timpul Armistiţiului de Crăciun, din Primul Război Mondial, în timp ce, la radio, europeni şi americani ascultau cu emoţie colindul cântat în limba germană de Ernestine Schumann-Heink. Silent Night în limba engleză sau O, Betleem în varianta românească este, poate, cel mai prolific colind, circulând în peste 300 de variante şi tradus în 130 de limbi din întreaga lume.

Superior colindelor omeneşti, imnul îngerilor pe câmpul Betleemului a concentrat în el cele două dimensiuni ale vieţii umane: adorarea lui Dumnezeu şi pacea între oameni. „Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând: «Slavă lui Dumnezeu în înălţimi şi pace pe pământ, între oamenii peste care se odihneşte bunăvoinţa Lui!»” (Luca 2:13, 14)

Psalmii din Vechiul Testament sunt exemplul cel mai concret că, încă din cele mai vechi timpuri, versul şi muzica au fost împletite în actul închinării şi glorificării lui Dumnezeu. Momentele majore ale istoriei biblice au fost marcate prin cântec. Moise şi evreii scăpaţi din robia Egiptului şi trecuţi prin Marea Roşie I-au cântat Domnului (Exodul 15:1). Judecătorii Debora şi Barac L-au lăudat prin cântec pe Dumnezeul care le-a oferit victoria împotriva canaaniţilor (Judecători 5), iar înţeleptul rege Solomon a compus 1.005 imnuri (1 Împăraţi 4:32). Imnurile de laudă nu umplu doar Pământul, ci şi cerurile (Apocalipsa 15:3).

Naşterea, viaţa şi jertfa lui Christos sunt evenimente care inspiră şi care merită cântate iar şi iar. Dar cântecele despre naşterea miraculoasă nu trebuie înlocuite de cântece despre iubire şi familie, nici de cântece care au doar o valoare culturală. Nu pentru că iubirea şi familia n-ar fi importante, ci pentru că izvorul lor este tocmai Pruncul din iesle, iar fericirea adevărată vine din cunoaşterea acestui Prunc. Autenticul şi singurul punct de reper al adevăratului Crăciunului este Copilul născut într-un grajd, nu bradul, nici globurile colorate. Întruparea Fiului lui Dumnezeu merită să fie refrenul gândurilor noastre.


1 Frumoase colinde şi obiceiuri de Crăciun, Iaşi, Editura Porţile Orientului, 1993, p. 47