Nu sunt sigură dacă a existat vreun moment în care să cred că Moș Crăciun există cu adevărat. Oricum, nu m-am intersectat direct niciodată cu el în timpul copilăriei mele. Dar știu că m-am întrebat, privind pozele de la serbările de Crăciun ale fraţilor mei, dacă vreunul dintre copiii care, din braţele Moșului, surâdeau la fotograf s-a întrebat cât de reală este povestea lui, cu atâtea detalii incongruente și incredibile întreţesute în ea.

Dacă trebuie să-i spui copilului adevărul despre Moș Crăciun sau să-l lași să plutească în această minciună atrăgătoare până la vârsta în care poate detecta singur faliile mitului este o temă care preocupă mulţi dintre părinţii de astăzi. În timp ce unii se poziţionează ferm de partea adevărului, alţii cred că există neadevăruri care nu fac rău nimănui, ba chiar creează și amplifică magia unui moment special din an, dar și din viaţa copilului. În sfârșit, există și indecișii, care se ghidează după așteptările și reacţiile copilului, dar aceștia, la fel ca părinţii pro-adevăr au și altă dilemă de rezolvat – ce ar trebui să facă odrasla lor cu informaţia că Moș Crăciun e un personaj fictiv, nu unul în carne și oase? Având în vedere că un copil e foarte dornic să împrăștie veștile sonore, e foarte probabil ca el să-și dorească să-i anunţe pe colegii săi că încă mai cred în ceva ireal.

Părinţii, la fel ca și experţii în creșterea copilului, aduc argumente diferite pentru poziţia adoptată – pentru că, până la urmă, atunci când vine vacanţa de iarnă, cu brazii ei împodobiţi, cu zvonuri de colindă și cu străzi ambalate în lumina ornamentelor, fiecare părinte trebuie să știe cum anume răspunde întrebărilor curioase ale copiilor despre generosul personaj care străbate lumea în sania sa cu reni.

Ce cred părinţii despre Moșul pe care (nu) îl prezintă copiilor

„În loc de a-mi minţi copiii, petrec câteva luni pe an învăţându-i pe ei să mintă”, este soluţia pe care a adoptat-o Erin Lennox și despre care scrie un întreg articol în The Guardian. Și ei învaţă destul de repede acest lucru, după cum o dovedește conversaţia cu fiica de numai 4 ani. La întrebarea mamei dacă Moș Crăciun este real, fetiţa răspunde că nu. Întrebată despre ce va spune dacă vorbește cu alţi copii despre acest subiect, ea o asigură că va vorbi despre el ca și cum ar exista într-adevăr.

De fapt, Lennox nu-i învaţă pe copii că Moșul este o minciună. Mai degrabă, le povestește despre ficţiune, joc și imaginaţie, despre a te preface a crede o poveste frumoasă, care nu este, totuși, reală. După cum își asigură deja Lennox cititorii, decizia sa de a spune adevărul despre Moș Crăciun are la bază dezamăgirea cruntă pe care a avut-o în copilăria sa, când un copil „rău” i-a distrus mitul îndrăgit. Ea nu vrea ca fetele ei să fie un Grinch care le fură copiilor bucuria Crăciunului, așa că le cere să se prefacă a crede într-un personaj despre care le-a învăţat de mici că este decupat dintr-o poveste.

Deși mulţi vor fi fericiţi să știe că alţi copii nu vor ruina credinţa odraslelor lor într-un personaj în care i-au învăţat să creadă, părinţii nu vor fi de acord și cu (jumătatea de) sinceritate a lui Lennox, susţinând că e o cruzime să amputezi din ţesătura copilăriei o poveste atât de frumoasă.

În general, părinţii sunt de acord că nu trebuie să minţi un copil, dar au o serie de argumente pentru care mituri precum cel al moșului cel darnic pot fi perpetuate până la vârsta în care copilul începe să aibă îndoieli asupra veridicităţii personajului.

Devon Corneal, care lucrează ca avocat în New Jersey, spune că perioada copilăriei e prea scurtă, iar desaga de poveri și responsabilităţi a adultului îi așteaptă oricum după colţ. Așa că Devon se asigură că fiul ei de 4 ani și jumătate se bucură de toată magia pe care i-o poate oferi un Moș Crăciun întrupat de propriul ei soţ și de mulţimea de cadouri pe care o aduce cu el.

Jennifer și Ben Whitfield sărbătoresc atât Crăciunul, cât și Hanuka cu fiul lor, Andrew. Ei afirmă că personajul Moșului nu este mai neadevărat „decât magia acelor flăcări care au durat atât de mult”, referindu-se la o tradiţiei iudaică potrivit căreia rezerva de ulei necesară pentru a menţine Menora aprinsă o zi a ajuns, miraculos, pentru 8 zile. Pentru familia Whitfield, povestea lui Moș Crăciun e parte dintr-un folclor ce reînvie cu ocazia vacanţei de iarnă.

Agitaţia din jurul Crăciunului nu are de-a face prea mult cu sărbătoarea creștină ori cu vreun simbol religios, afirmă Rebecca Munsterer, autoarea mai multor cărţi pentru copii. Amintind fotografia devenită virală, cu un ofiţer de poliţie care îi oferea pantofi cuiva desculţ, Rebecca susţine că, „indiferent ce religie ai, în acel moment ofiţerul de poliţie era un Moș Crăciun”. Prin urmare, nu doar că nu ar trebui să-l răpim pe Moș din imaginaţia copiilor, dar ar fi de dorit, conchide autoarea, ca sărbătoarea să aibă în centru generozitatea și să găsim modalităţi de a fi un Moș Crăciun pentru alţii pe tot parcursul anului.

În timp ce părinţii care ocrotesc imaginea și povestea Moșului mizează mai ales pe elementul de bucurie și de miracol al unei sărbători ajustate la dorinţele copiilor, cei care-i desfiinţează fără menajamente aura de legendă au, la rândul lor, motive pentru a proceda astfel

Andrew este un tată ai cărui copii au ajuns deja la vârsta adultă. El povestește că nu a minţit niciodată în privinţa lui Moș Crăciun și, în consecinţă, nici nu a fost nevoie de vreo explicaţie care să urmeze dezamăgirii. „Nu ne-am prefăcut niciodată că este real, în același mod în care nu am pretins că Woody din Toy Story sau Batman sunt reali”, subliniază bărbatul.

Pascal-Emmanuel Gobry face un slalom printre motivele pentru care a ales să îi spună adevărul fiice sale despre personajul lesne coborâtor prin hornurile caselor. În esenţă, este vorba de refuzul de a digera lucruri neadevărate – propriii săi părinţi au refuzat să se prefacă în privinţa Moșului, convinși că minciuna nu e acceptabilă.

În consecinţă, Gobry a crezut că trebuie să-i spună fiicei sale că Moș Crăciun este o poveste populară, la fel cum e și Cenușăreasa, de pildă. De regulă, alţi adulţi sunt șocaţi să descopere că Gobry face parte dintre cei care-l „ucid” pe Moș Crăciun, dar aceasta nu-l clatină de pe poziţia sa: „În ce mă privește, sunt șocat că oamenii aleg să-și mintă copiii. (…) Minciuna este rea. Minciuna spusă persoanelor vulnerabile este de două ori mai rea.”

Atunci când tratează acest subiect, specialiștii enumeră – dincolo de dilema etică de a minţi un copil – o serie de neajunsuri care vin la pachet cu alegerea de a-i livra copilului imaginea unui Moș viu și omniscient.

Opiniile specialiștilor – de ce să credem în Moș Crăciun?

Deși există specialiști care inventariază o serie de avantaje ale păstrării unei tradiţii cuceritoare, sunt și mai multe voci care expun dezavantajele întreţinerii acestui neadevăr.

Persoanele care se angajează în ritualuri cu Moș Crăciun „nu fac altceva decât să le construiască amintiri copiilor lor și să susţină tradiţiile unor familii cu mai multe generaţii”, susţine Kelly Allen, psiholog și lector universitar din Melbourne. Ritualurile de Crăciun întăresc legăturile de familie și pe cele sociale, afirmă Allen, și pot diminua sentimentul de singurătate. În consecinţă, psihologul crede că e oportun să întărești acest mit în mintea copilului și să-l lași să descopere singur, pe măsură ce crește, cum stau într-adevăr lucrurile.

Povestea lui Moș Crăciun se încadrează mai degrabă în registrul minciunii decât în cel al ficţiunii, afirmă Rebecca English, lector în educaţie la Universitatea de Tehnologie din Queensland. Deși se spune că promovarea mitului favorizează dezvoltarea imaginaţiei, realitatea este că în acest mod copiii sunt încurajaţi să consume ideile altora, susţine English, subliniind că a fost dezamăgită crunt în copilărie la descoperirea „înșelăciunii elaborate” a părinţilor.

Un alt argument pe care-l aduce English este că un părinte n-ar trebui să se folosească de autoritatea unui personaj fictiv pentru a obţine ascultarea copilului; autoritatea părintească este un lucru prea serios pentru a fi cedat unui personaj omniscient sau elfilor săi făuritori de jucării.

Deși nu crede neapărat că perpetuarea mitului lui Moș Crăciun este dăunătoare, Justin Coulson, unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în parenting din Australia, subliniază că orice eventual beneficiu al credinţei în acest personaj dispare atunci când copilul descoperă adevărul. Sfatul pe care-l dă expertul părinţilor este să parieze pe cea mai bună strategie, cea a onestităţii și să le spună copiilor că în spatele poveștii se ascunde un personaj real, care ar fi putut face sau nu unele lucruri despre care credem că-i aparţin.

În plus, deși etichetează povestea drept „o minciună minunată”, Coulson conchide: „Cu cât spunem mai multe minciuni, cu atât copiii noștri vor ști că suntem mai înșelători.”

Nu e bine să minţi un copil, susţine și Peter Ellerton, lector în gândirea critică la Universitatea din Queensland. Nici măcar atunci când minciuna se brodează pe un subiect atât de atrăgător, sau mai ales în acest caz. Ellerton arată că mitul lui Moș Crăciun poate forma judecăţi de valoare greșite; dacă doar copiii buni primesc daruri, ce gândesc copiii săraci despre faptul că primesc puţin sau deloc și cum influenţează această poveste sentimentul valorii de sine în cazul celor care provin din familii dezavantajate social, se întreabă Ellerton.

Deși este adesea acuzat că distruge magia și entuziasmul copiilor, Davis Kyle Johnson, profesor la King’s College, nu renunţă la redactarea de articole contra lui Moș Crăciun și a elfilor lui. Nu aceste personaje fictive îi atrag cel mai mult pe copii, ci darurile pe care le primesc, susţine Johnson, care a scris chiar și o carte pe acest subiect, Mituri care au furat Crăciunul; șapte concepţii greșite care au deturnat sărbătoarea (Și cum să o luăm înapoi).

Profesorul de filosofie susţine că dezvoltarea intelectuală a copiilor poate fi afectată de aceste povești prezentate drept pură realitate și că un copil convins că un elf de pe raft e viu și-l supraveghează este unul care a fost încurajat să-și suspende abilităţile de gândire critică.

O realitate care n-ar trebui încurajată la copii, întrucât „credulitatea este un factor major care contribuie la declinul civilizaţiei americane”.

În articolele sale, Johnson reia argumente deja vehiculate împotriva mitului lui Moș Crăciun, insistând asupra credibilităţii parentale, care ar trebui protejată în orice situaţii – mai ales atunci când nicio situaţie de viaţă și de moarte nu te forţează să distorsionezi adevărul. Profesorul spune că a cules mai multe istorii în care copiii au început să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu după ce au aflat că Moș Crăciun nu există. O îndoială oarecum legitimă, punctează Johnson, dacă ne gândim câte caracteristici divine a împrumutat Moșul.

Iar din acest punct, discuţia poate vira spre adevărata ei miză pentru cei care își doresc ca sărbătoarea nașterii lui Isus să nu fie confiscată de ritualuri și personaje care nu au prea multe în comun cu acest eveniment.

Unde se ascund hoţii unei sărbători cu substrat creștin

Deși multe filme destinate copiilor brodează pe tema personajului negativ care fură Crăciunul într-un fel sau altul, realitatea este că în societatea modernă cei care au confiscat sărbătoarea sunt mult mai aproape de noi decât personajele unei pelicule.

Tocmai pentru că există doar o perioadă restrânsă în viaţa unui copil în care acesta poate crede incredibilul cu toată fiinţa lui, ar trebui ca aceasta să fie abordată cu multă înţelepciune de părinte, scrie într-un articol Rebecca Lamb, continuând ideea lui Davis Kyle Johnson.

„Nu mi-a fost teamă că copiii mei nu vor mai crede în Moș Crăciun, ci că nu vor crede povestea adevărată despre sacrificiul lui Hristos pentru păcatele noastre”, scrie Lamb.

Un alt articol, semnat de Roger Patterson, analizează modul în care Moș Crăciun a confiscat atenţia de la Isus și le sugerează familiilor creștine să ia în considerare o bine-venită schimbare de accent.

Pentru aceia care tratează Crăciunul ca o sărbătoare creștină, și nu doar ca una seculară, ar trebui să constituie un subiect de meditaţie faptul că cel mai popular simbol al Crăciunului este Moș Crăciun, scrie Austin Cline, fost director regional al Consiliului Umanismului Secular.

O figură prea puţin religioasă, notează Cline, și mai degrabă „un amalgam de puţin creștinism, puţin păgânism precreștin și o mulţime de mituri moderne și seculare”. De fapt, legătura pe care o fac mulţi creștini între Moș Crăciun și episcopul Nicolae din Myra (Demre) este în cel mai bun caz fragilă, afirmă Cline.

Deși episcopul, despre care legenda spune că s-a dovedit foarte generos cu averea lui, a reprezentat figura primară de inspiraţie a lui Moș Crăciun, de-a lungul timpului personajul a colecţionat tot mai multe caracteristici laice.

Se spune că Moș Crăciun, în varianta sa modernă, a fost inventat de către scriitorul american Washington Irving, care a imortalizat într-o istorie satirică presupuse credinţe olandeze despre Sf. Nicolae. Imaginea personajului vesel și dolofan care circulă într-o sanie trasă de reni a fost creată de pastorul american Clement Clarke Moore într-un poem apărut în 1823. Patru decenii mai târziu, ziarul Harper’s Illustrated Weekly publica un desen în care Moș Crăciun purta costumul roșu cu nasturi negri și o curea de piele, care avea să devină emblematic. Thomas Nast, desenatorul ziarului, îi va dedica sute de desene personajului, adăugând mitului numeroase detalii, printre care și cel al reședinţei lui la Polul Nord.

Din 1931, Coca Cola a început să folosească în scopuri de marketing imaginea lui Moș Crăciun, care a căpătat un aer jovial și o burtă respectabilă prin creionul desenatorului Haddon Sundblom.

După un scurt periplu prin istoria nașterii lui Moș Crăciun, Cline concluzionează că, doar pentru că în profilul său există câteva trăsături creștine, el nu poate fi considerat o figură religioasă – Moș Crăciun a fost dintotdeauna un personaj mai degrabă laic, iar de-a lungul timpului acest lucru s-a accentuat. Iar dacă o figură laică este simbolul Crăciunului în America de astăzi, este greu să susţii că sărbătoarea mai este una creștină, cel puţin pentru majoritatea societăţii.

Din acest punct, dilema părinţilor se simplifică – în loc de a dezbate la nesfârșit dacă să pretindă în faţa copiilor că Moșul chiar există, ar trebui să se întrebe dacă ei celebrează într-adevăr întruparea lui Isus sau pur și simplu o sărbătoare laică, îmbibată de spiritul consumerismului.

Pentru că, dacă au pretenţia de a serba un eveniment creștin, „spiritul” sau „magia” Crăciunului nu poate sta într-un personaj care și-a adjudecat toate meritele Celui născut în iesle, fără a livra, în fond, ceva care să-l facă indispensabil.

„Dacă a te concentra pe Isus înseamnă să ucizi Crăciunul, atunci nu prea Îl cunoști”, afirmă scriitorul creștin Tony Reinke. În fond, un Moș care aduce daruri o dată pe an, selectându-i doar pe unii, nu are nimic în comun cu Acela care a venit la noi în chip de om, pregătit să dea totul doar pentru a ne reda viaţa, cel mai preţios dintre darurile lumii.

Aceasta este „o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul”, care nu trebuie să se piardă în zgomotul unei sărbători poleite, căreia i-am răpit sensul metodic, începând de la numele ei.