Creștinismul este, în mod esenţial, construit pe convingerea că viaţa și misiunea lui Iisus Hristos pe pământ au fost o continuare și o împlinire a revelaţiei lui Dumnezeu din perioada anterioară, numită Vechiul Testament.

Fiecare dintre cei patru scriitori (evangheliști) care deschid Noul Testament cu descrierea vieţii, morţii și învierii lui Hristos, apoi mai târziu şi marele misionar Pavel prezintă un mare număr de pasaje din Scripturile ebraice și declară că Iisus Hristos le-a împlinit. Cele mai multe asemenea împliniri gravitează în jurul nașterii și apoi al morţii și învierii lui Iisus.

Dar, cu timpul, ideea de profeţie și-a pierdut din puterea de convingere. Unii consideră că nu ar trebui să căutăm sau să considerăm nimic din viaţa lui Iisus ca fiind o împlinire profetică, pentru că nu există profeţie, după cum nu există supranatural. Este inevitabil ca aceste poziţii critice să nu erodeze încrederea cititorilor Evangheliilor, care încep să se întrebe câtă importanţă pot avea unele scurte expresii și propoziţii culese de evangheliști din scrieri biblice vechi și aplicate la viaţa lui Iisus.

Un caz care merită studiat în mod special în contextul sărbătorii Paștelui este psalmul care poartă numărul 22. Iisus Însuși, pe cruce, teribil de apăsat, suferind îngrozitor și simţind o singurătate ucigătoare, a scos un strigăt sfâșietor care constă, de fapt, în primele cuvinte din acest poem davidic: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”[1] Dar de ce le-a folosit Iisus?

Viaţa Lui fusese încă de la început percepută de popor ca având legătură cu ilustrul împărat al lui Israel, David (care trăise cu aproximativ un mileniu înainte de Hristos). Scriitorii evangheliilor, în special cel mai documentat dintre ei, Luca, menţionează în repetate rânduri că Iosif, logodnicul Mariei, era „din casa lui David”[2] și că Iisus S-a născut în „cetatea lui David”[3]. În timpul misiunii Sale de învăţător și de vindecător, Iisus a fost numit în repetate rânduri „Fiul lui David”, ceea ce echivala, indiscutabil, cu mult așteptatul eliberator trimis de Dumnezeu, Mesia. Psalmul al doilea, de asemenea scris de David, dă tonul pentru întreaga Psaltire atunci când arată că întemeietorul dinastiei davidice trebuie să fie privit ca având valoare tipologică – arătând spre noul David, Mesia. „Ceea ce este implicit în Psalmi devine explicit în Profeţi. Numeroși profeţi ai Vechiului Testament, sub inspiraţie, au anunţat că Mesia avea să vină ca noul David antitipic, recapitulând în viaţa Sa experienţa primului David.”[4]

Cu această înţelegere a legăturii esenţiale dintre primul David și noul David – Mesia –, să revenim la Psalmul 22. Este impresionantă intensitatea extraordinară a descrierii suferinţei sufletești și fizice. Totul este la persoana I, sugerând o experienţă proprie, dar limbajul depășește limitele firești și sugerează mai degrabă moartea: „Dar eu sunt vierme, nu om”[5]; „am ajuns ca apa care se scurge şi toate oasele mi se despart”[6]; „m-ai adus în ţărâna morţii”[7], „mi-au străpuns mâinile și picioarele”[8]. Apropierea implacabilă a morţii este şi ea arătată, indirect: „Ei însă pândesc și mă privesc”[9], ceea ce a făcut să se spună, pe drept, că „aici avem nu o descriere a unei boli, ci o execuţie”[10].

Teologul Jacques Doukhan arată că profetul Daniel aduce o dovadă specifică în favoarea semnificaţiei mesianice a Psalmului 22. În Daniel 9:26, a doua expresie prin care se indică nimicirea Celui Uns, „nu va avea nimic”, este legată lingvistic, în limba ebraică, de versetul 11 din Psalmul 22: „Nimeni nu-mi vine în ajutor.” Astfel Daniel indică spre Mesia ca împlinire a destinului tragic din Psalmul 22.

Toate aceste detalii ne pregătesc să înţelegem mult mai profund paralelele surprinzătoare dintre Psalmul 22 și scenele crucificării lui Iisus, în amănuntele ei concrete și în experienţa ei subiectivă. Toţi discipolii L-au abandonat, confirmând cele scrise în versetul 11: „Nimeni nu-mi vine în ajutor.” Setea insuportabilă, deshidratarea extremă, a confirmat cele scrise în versetul 15: „Mi se usucă puterea ca lutul și mi se lipește limba de cerul gurii.” Metoda execuţiei, crucificarea, este anticipată în versetul 16: „Mi-au străpuns mâinile și picioarele.” Scriitorii evangheliilor nu au putut să nu recunoască împlinirea celor scrise în versetul 18: „Își împart hainele mele între ei și trag la sorţi pentru cămașa mea.” Se pare că și evreii care au complotat condamnarea lui Iisus au sesizat pe loc paralela cu Psalmul 22, așa încât Îl batjocoresc citând versetul 8: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește!”[11]

Este foarte posibil ca Iisus, care Și-a însușit cuvintele de început ale Psalmului 22 și care a fost călăuzit de poemul davidic pe tot parcursul supliciului, să fi recurs la el și pentru expresia finală, „S-a isprăvit!”[12], corelată lingvistic cu expresia „lucrarea Lui” din versetul 31 al Psalmului 22. Aceasta ar putea da o nouă semnificaţie exclamaţiei fataliste a lui Iisus, care devine o declaraţie de triumf.

De fapt, psalmul surprinde și printr-o extraordinară schimbare de ton când, după ce se vedea deja în mormânt, extenuat și distrus, autorul I se adresează lui Dumnezeu: „Te voi lăuda în mijlocul adunării. (…) şi-mi voi împlini juruinţele în faţa celor ce se tem de Tine.”[13] Ceva ieșit din comun s-a petrecut, ceva care echivalează cu un nou început – nu întoarcerea în mulţimea plină de ură ucigașă, nu reluarea torturii după ce condamnatul și-a mai revenit puţin, ci trecerea la o existenţă plenară, însorită, triumfătoare, cum a fost existenţa lui Iisus după înviere.

Mărturisesc faptul că mulţi ani am fost puţin nedumerit și stânjenit de legăturile pe care scriitorii Noului Testament le făceau între expresii ale Vechiului Testament și experienţe din viaţa lui Iisus Hristos – aplicaţiile mi se păreau oarecum arbitrare și nu chiar un bun exemplu de interpretare respectabilă a scrierilor sacre. Studiul recent asupra Psalmului 22 și a profeţiilor împlinite la nașterea și la învierea lui Iisus mi-a deschis ochii în faţa legăturilor esenţiale, care ţin de tipologie. Atunci când citează doar câteva cuvinte din Vechiul Testament, primii creștini evocă de fapt pasaje ample, cu o semnificaţie mesianică bine stabilită. Iar legăturile lingvistice, care uneori se estompează prin traducere, sunt uimitoare.

Cred că nu este o întâmplare că Iisus, imediat după înviere, în prima instrucţiune dată femeilor în grădina mormântului, „Duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei”[14], preia din nou limbajul și tonul Psalmului 22: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei!”[15]

Footnotes
[1]„Matei 27:46.”
[2]„Luca 1:27; 2:4.”
[3]„Luca 2:4,11.”
[4]„Richard M. Davidson, «New Testament Use of the Old Testament», Journal of Adventist Theological Society, vol. 5, nr. 1, 1994, p. 24.”
[5]„Psalmii 22:6.”
[6]„Psalmii 22:14.”
[7]„Psalmii 22:15.”
[8]„Psalmii 22:16”.
[9]„Psalmii 22:17”.
[10]„A. Bentzen, King and Messiah, Lutterworth, 1955, p. 40.”
[11]„Matei 27:43.”
[12]„Ioan 19:30.”
[13]„Psalmii 22:22-25.”
[14]„Matei 28:10.”
[15]„Psalmii 22:22.”

Note

„Matei 27:46.”
„Luca 1:27; 2:4.”
„Luca 2:4,11.”
„Richard M. Davidson, «New Testament Use of the Old Testament», Journal of Adventist Theological Society, vol. 5, nr. 1, 1994, p. 24.”
„Psalmii 22:6.”
„Psalmii 22:14.”
„Psalmii 22:15.”
„Psalmii 22:16”.
„Psalmii 22:17”.
„A. Bentzen, King and Messiah, Lutterworth, 1955, p. 40.”
„Matei 27:43.”
„Ioan 19:30.”
„Psalmii 22:22-25.”
„Matei 28:10.”
„Psalmii 22:22.”