Biserica Catolică are de decis: să fie spital sau fortăreaţă?

853

Cât de puternic va fi zguduită Biserica Catolică? Este una dintre frământările care au apărut după publicarea documentului care anunţa o schimbare majoră de doctrină pe un subiect extrem de sensibil. Problema de fond nu este homosexualitatea, ci tipul de biserică ce se dorește un răspuns la problemele actuale.

Presa s-a întrecut în titluri de senzaţie prin care semnala schimbarea teologiei catolice. Așa cum era de așteptat, problema căsătoriilor homosexuale a polarizat mediul catolic. Exuberanţa, pe de o parte, și îngrijorarea, pe de altă parte, pot defini foarte bine atmosfera generată de deciziile conciliului extraordinar de la Vatican.

Însă o citire atentă a documentului atestă faptul că schimbarea de ton nu are implicaţii în privinţa dezincriminării homosexualităţii. Aceasta continuă să fie percepută în aceeași termeni ca și până acum. Ceea ce se propune pentru schimbare este atitudinea faţă de acest fenomen social care ia amploare.

De fapt, nu homosexualitatea în sine este cea care generează tensiunile existente. Există și alte probleme care ar putea la fel de bine să creeze aceleași controverse. În subsidiar poate fi identificat ceva ce ţine nu de o chestiune punctuală, ci de una de fond. Practic, cum ar trebui să arate biserica aceea care să facă faţă cu succes noilor provocări? Iar aici nu este vorba doar despre Biserica Catolică. Este una dintre întrebările care îi vizează pe toţi cei care mai sunt interesaţi de viitorul creștinismului.

Mâini întinse – răni vindecate

Există cel puţin două tendinţe de abordare. Una este cea susţinută de actualul pontif și care ar putea fi definită ca biserica-spital. Papa Francisc și-a expus această viziune încă din primul an al mandatului, într-un interviu acordat unui jurnalist iezuit. În opinia suveranului pontif, biserica ar trebui să fie „ca un spital de campanie, după o luptă. Este inutil să-l întrebi pe un rănit grav dacă are colesterol și dacă glicemia lui este prea mare! Trebuie să vindecăm rănile. Apoi vom putea vorbi despre toate celelalte.”

Declaraţia sa conţine miezul unei revoluţii spirituale. Papa Francisc este conștient că schimbările sunt dificile, fiindcă „biserica s-a lăsat uneori închisă în lucruri mici, în mici precepte”. Insistenţa pe adevărul doctrinar a produs un dezechilibru care i-a îndepărtat pe oameni de biserică. Acum aceștia trebuie reapropiaţi, indiferent cine sunt. Iar pentru aceasta, este necesară o schimbare de viziune despre biserică, una care să o determine să „coboare chiar în noaptea oamenilor, în întunericul lor, fără să se piardă”.

Dincolo de exprimarea metaforică, papa transmite un mesaj cu greutate: biserica nu este un scop în sine. Ea există în primul rând pentru oameni. Iar aceștia au nevoie de vindecare. În acest context trebuie interpretate toate iniţiativele pontificale care agită spiritele conservatorilor.

Adevăruri ferme – ziduri înalte

Evident că viziunea papei Francisc nu este susţinută printr-un vot în unanimitate. Există și o altă perspectivă despre biserică, una care poate fi rezumată prin paradigma bisericii tip fortăreaţă. Este viziunea asupra unei instituţii aflate sub asediu. Poziţionată pe „picior de război”, menirea ei constă în rămânerea cu garda sus pentru a apăra tezaurul pe care îl posedă. Adevărul, principiile, etica sunt printre bogăţiile pe care trebuie să le conserve.

Este exact ceea ce face cardinalul Raymond Burke, șeful Curţii Supreme a Vaticanului și unul dintre oponenţii actualului papă. Într-un interviu ocazionat de controversa legată de homosexualitate, prelatul roman îşi exprima speranţa „că va fi depus efortul de a prezenta adevărata învăţătură a bisericii şi practica pastorală aferentă.” Cu alte cuvinte, adevărul ar trebui să primeze. Practica pastorală vine ulterior.

Burke este prezentat de mass-media ca un fel de purtător de cuvânt al rigoriștilor, adică a celor care doresc conservarea valorilor tradiţionale catolice. Pentru poziţia sa adeseori acidă a fost eliberat de către papa Francisc din funcţia deţinută în Congregaţia pentru Episcopi. Opoziţia sa actuală poate fi motivată și sub acest aspect. Însă, dincolo de subiectivismul reacţiei sale, problema de fond rămâne. Ar trebui biserica să își spargă „zidurile” pentru a facilita accesul celor „pierduţi”?

Un creștinism care se zbate printre întrebări

Dilema nu este nouă și nici măcar nu vizează doar Biserica Catolică. Este o problemă de interes major, fiindcă în funcţie de opţiune se construiește și parcursul unei biserici. Iar efectele se resimt în societate. În prezent, sociologic vorbind, creștinismul este în derivă. Frecventarea bisericilor este ocazională sau formală, iar înţelegerea punctelor fundamentale de credinţă este superficială. Cauzele acestei situaţii pot fi multiple. Nu doar biserica este de vină.

Există însă și tendinţa de a acuza secularismul pentru pierderea identităţii bisericii. Această poziţie contribuie și mai pregnant la alimentarea crizei, fiindcă duce la ignorarea cauzelor interne. Iar una poate fi chiar teologia. La aceasta se referea suveranul pontif când sesiza, în același interviu din 2013, că „cel care tinde în mod exagerat la «siguranţa» doctrinară, care încearcă cu încăpăţânare să recupereze trecutul pierdut, acesta are o viziune statică și nonprogresivă”.

Acest gen de declaraţie sună ca o petardă în urechile celor preocupaţi de problema corectitudinii teologice. Într-o epocă a relativismului, apărarea adevărului poate deveni un deziderat. Construirea unei biserici-fortăreţe este consecinţa imediată. Însă la ce ajută conservarea adevărului, dacă biserica este goală? Şi la fel de bine se pot contura întrebări legate de beneficiul unei biserici pline care nu are orizont.

Undeva între aceste extreme ar trebui identificat răspunsul corect. Biserica creștină are nevoie de „ziduri”, după cum are nevoie și de inimă. Are nevoie de conservare, dar și de progres. Altfel, riscă să devină fie un club social, fie un muzeu de antichităţi.

O biserică vie are rolul nu doar de a răspunde unor nevoi curente, ci și de a ridica sufletul spre cer. Din această perspectivă, papa Francisc s-ar putea chiar să aibă dreptate. Este nevoie de configurarea unei biserici care să fie mai aproape de nevoile reale ale oamenilor. Poate că de prea multe ori aceasta s-a obișnuit să ofere răspunsuri la întrebări pe care oamenii nu le au. Acum este supusă la un test greu. Va ști să păstreze și echilibrul? Adică să își deschidă porţile fără să-și piardă tezaurul?