Dacă ţi s-ar cere să te descrii, care ar fi trăsătura pe care ai dori să o menţionezi mai întâi?
Mulţi ar începe cu numele lor, poate chiar ar pomeni membrii cei mai apropiaţi ai familiei: „Sunt Ryan Stanton. L-ai cunoscut pe fratele meu, Brad, sau pe tatăl meu, Ken?”
Pentru unii, personalitatea sau pasiunile pe care le au ar putea fi foarte importante: „Sunt un tip entuziast, vorbăreţ, interesat de filozofie, mass-media și de interacţiunea cu oamenii.”
De asemenea, mulţi vor accentua acele caracteristici oricum evidente pentru cei care îi întâlnesc – rasa, sexul, conformaţia. „Sunt un bărbat alb, înalt, de greutate medie, cu o barbă care a scăpat de sub control în perioada de izolare.”
Alţii pot evidenţia lucruri care nu sunt vizibile – religia, orientarea sexuală, starea de sănătate sau un alt aspect interesant al vieţii lor: „Sunt creștin și sufăr de anxietate.”
Identitatea noastră nu este definită de un singur element
Fac tot acest exerciţiu pentru a sublinia ceea ce poate părea evident pentru unii – identitatea este o fiară complexă. Numeroși factori, mai mult ori mai puţin importanţi, participă la ceea ce credem noi – sau alţii – că suntem. Unii dintre acești factori sunt sub controlul nostru – religia sau pasiunile noastre – în timp ce alţii, precum rasa sau familia, sunt definiţi de societate sau de biologie. Acești factori se pot intersecta într-o varietate de moduri, prea complexe pentru a fi analizate într-un singur articol, așa că nu îmi propun să fac acest lucru. Ideea pe care vreau să o clarific este că identitatea noastră este imposibil de redus la un singur element.
Din păcate, clasificările în funcţie de anumiţi factori care ne compun identitatea se produc frecvent în societatea zilelor noastre. Vedem acest lucru în conflicte și dezbateri recente sau din actualitate care fac ravagii în toate aspectele vieţii – politice, sociale și personale. De exemplu, în retorica unor politicieni precum Donald Trump sau Tony Blair, care au încercat să demonizeze adepţii islamului pe baza acţiunilor câtorva care pretind că urmează învăţăturile Coranului. Sau în modul în care susţinătorii mișcării Black Lives Matter au fost etichetaţi ca hipioţi, comuniști și dușmani ai ţării de către cei care se opun acestei mișcări.
Din ce în ce mai mult, societatea pare să ne oblige să alegem ce aspect al identităţii noastre preţuim cel mai mult și astfel să ne alegem tabăra într-un război cultural.
Dar aceste probleme nu sunt atât de lipsite de legătură pe cât par și nici nu pot fi judecate întotdeauna în alb și negru. Nu toţi susţinătorii Black Lives Matter cred în retorica „All Cops Are Bastards” (Toţi poliţiștii sunt niște nemernici) și nici nu susţin desfiinţarea departamentelor de poliţie; mulţi doresc doar să atragă atenţia asupra inechităţii prezente în metodele actuale de menţinere a ordinii publice.
În mod similar, marea majoritate a musulmanilor nu simpatizează și nu este implicată în activitatea unor grupuri precum talibanii sau ISIS – grupuri despre care trebuie remarcat, de asemenea, că nu sunt aliniate între ele. Acest lucru este valabil mai ales în dreptul populaţiei musulmane din naţiunile occidentale. În urma unui atac terorist comis în Belgia în 2016, un primar a luptat împotriva încercărilor de a învinovăţi toţi musulmanii belgieni pentru actele celor câţiva teroriști. „Musulmanii din ţară au fost victimele unui astfel de atac de două ori: o dată ca cetăţeni ai Belgiei și încă o dată ca oameni a căror religie a fost folosită pentru a justifica atacurile”, a declarat el.
Citește și: Cine sunt eu?
Când îl privim pe „celălalt” prin prisma acestei identităţi fragmentate, ratăm ocazia de a înţelege cine este el cu adevărat. Rezultatul nefericit este acela că ne afundăm mai adânc în perspectiva noastră deformată, potrivit căreia cei care nu sunt de acord cu noi sunt mai puţin indivizi și mai mult purtători de cuvânt ai unei ideologii pe care o considerăm dezagreabilă, în cel mai bun caz, și o ameninţare majoră, în cel mai rău caz. Acesta este finalul drumului de concentrare excesivă pe un singur aspect al identităţii unei persoane.
Din fericire, Biblia ne arată cum putem evita această capcană.
Mai mult decât suma părţilor noastre
Ideea că Biblia sau orice fel de crez religios, de altfel, ne poate ajuta în acest domeniu poate părea absurdă la început. Creștinismul este în multe privinţe încă un element-cheie al identităţii, la fel ca budismul, islamul sau orice altă religie. Și există unii adepţi care se fixează asupra religiei lor ca și cum aceasta ar fi singura caracteristică a identităţii lor – ca să nu mai vorbim de cultele (e adevărat, mai rare) care deformează credinţa creștină pentru a-și exercita controlul asupra identităţii individuale. Este adevărat, Biblia ne cheamă să-L punem pe Iisus Hristos în centrul identităţii noastre. Într-un pasaj biblic, Iisus chiar afirmă: „Cine vrea să fie ucenicul Meu să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Matei 16:24).
În loc de a ne privi pe noi înșine și pe ceilalţi prin lentile culturale sau identitare, ar trebui să privim oamenii așa cum i-a privit Iisus.
Unii ar putea citi acest verset și să ajungă la concluzia că Biblia este parte a problemei pe care am subliniat-o mai devreme. Într-adevăr, mulţi credincioși consideră că așa stau lucrurile, plecând de la acest text biblic, dar există aici un sens mai profund pe care ei îl ratează.
În acest verset, accentul cade pe chemarea de a-L urma. Iisus ne cere să punem perspectiva Sa înaintea perspectivei noastre – în loc de a ne privi pe noi înșine și pe ceilalţi prin lentile culturale sau identitare, ar trebui să privim oamenii așa cum i-a privit Iisus.
Dar ce înseamnă, în mod concret, acest lucru?
Poate că cel mai simplu mod de a privi oamenii din perspectiva lui Iisus este să ne întoarcem la „Regula de aur”. Atunci când a fost întrebat, de către profesorii religioși ai vremii, care poruncă este cea mai importantă, Iisus a răspuns: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12:31). Această poruncă a avut ecou în altă învăţătură a Sa: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Prorocii” (Matei 7:12). În primul rând, a-L urma pe Iisus înseamnă să-i privim pe ceilalţi într-o manieră iubitoare, empatică, întărind relaţiile, în loc să adâncim conflictele.
A privi lumea prin ochii lui Iisus nu înseamnă a ignora aspectele importante ale identităţii celorlalţi. În timp ce i-a tratat pe alţii cu empatie, Iisus a fost conștient de modul în care oamenii erau influenţaţi de factorii din jurul lor. Atunci când o văduvă săracă și-a adus ca dar ultimele două monede, Iisus a subliniat importanţa acestui act, comparându-l cu darul celor care deţineau resurse materiale mai consistente. Atunci când Maria Magdalena I-a uns picioarele cu parfum scump, El a observat că trecutul ei scandalos – se presupune că fusese prostituată – a schimbat sensul actului și i-a sporit semnificaţia. Iar atunci când a vorbit cu samariteanca la fântână, El Și-a luat timp să discute cu ea despre modul în care moștenirea ei culturală și relaţiile pe care le avea au modelat modul în care era privită de oameni. În loc să ignore aceste faţete ale identităţii ei, Iisus le-a folosit pentru a intra în legătură cu ea.
A privi lumea prin ochii lui Iisus nu înseamnă a ignora aspectele importante ale identităţii celorlalţi.
Aceeași manieră de a privi oamenii poate fi observată și în relaţia Lui cu cei 12 ucenici, ei înșiși provenind dintr-o diversitate de medii și având perspective diferite — pescari, zeloţi religioși, colectori de taxe —, dar toţi fiind iubiţi și primiţi de Iisus. Chiar și Iuda, despre care Iisus știa că avea să-L trădeze, a fost tratat cu aceeași dragoste și cu aceeași bunătate ca și restul ucenicilor. Biserica este descrisă ca un corp, oameni diferiţi reprezentând diferite părţi ale corpului, cu funcţii diferite. Această metaforă ilustrează importanţa acceptării oamenilor cu diferitele lor identităţi, având grijă de toţi, așa cum a făcut Iisus. Prin empatie și acceptare, putem colabora și putem crește, atât în interiorul, cât și în afara cercului nostru de credinţă.
Unul dintre primele lucruri pe care Biblia ni le spune nouă, oamenilor, este că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. În loc să privim identitatea altora ca pe un intrus sau un vrăjmaș, ar trebui să o apreciem, pentru că suntem cu toţii fiinţe create după chipul lui Dumnezeu și iubite de El fără măsură.
Ryan Stanton este doctorand în mass-media și comunicaţii la Universitatea din Sydney. În timp ce teza sa se concentrează pe podcasturi și jocuri, Ryan este foarte interesat de modul în care mass-media tratează subiectele din domeniul politic și cel social O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
