Prima scânteie a apărut cu peste 30 de ani în urmă. Era o zi ploioasă de toamnă târzie. Terminasem orele și urma să am clasa de vioară într-un alt corp al școlii, la vreo 10-15 minute de mers pe jos. Făceam drumul acela de trei ori pe săptămână și mai mereu îmi părea lung.

În ziua aceea mi se părea că ajung prea devreme, deși mergeam cât de încet puteam. Eram deja în clasa a doua, dar nu dezvoltasem nicio plăcere pentru instrument. Iar în zilele când nu reușeam să studiez suficient profesorul devenea monstru. Era una din acele zile…

Cum am început a crede-n Tine?

Cu o seară înainte venise la noi în vizită Tataia-Grasu’, cum îi spuneam eu, un prieten al părinţilor. Îmi povestise mai mult despre Tine și despre îngeri. Tataia-Grasu’ se pricepea să născocească tot felul de povești, iar eu credeam tot ce îmi spunea. Poveștile acestea erau totuși diferite. Mi-a cântat chiar un cântec pe care-l învăţase când era de vârsta mea. Îmi tot spunea că pot să am încredere în Tine chiar dacă sunt un copil și chiar dacă el nu mai merge la biserică. M-a învăţat atunci și să mă rog. De aceea nu am mai avut timp să repet studiul și se anunţa o oră grea.

Pe drum am tot lovit vioara, poate-poate se dezacordează și mai fur câteva minute din oră. Aș fi vrut să am febră, să tușesc. Încercasem chiar de câteva ori, dar nu îmi ieșise prea bine. Aș fi fugit oriunde, numai să nu am parte iar de o muștruluială din partea profesorului. În temerile mele pentru ce urma să se întâmple, mi-am adus aminte de rugăciune.

Cu gândul la Tataia-Grasu’, Ţi-am cerut atunci să nu fac ora de instrument și am deschis poarta școlii curioasă să văd ce va urma. Mă simţeam un mic magician.

Am urcat scările și din clasă se auzea un sunet de vioară. Pe geam am zărit și chipul nervos al profesorului. Am bătut sfios la ușă și am rostit un „Bună-ziua!“ auzit doar de mine. Am știut atunci în sinea mea că nu exiști. Aș fi plâns în șiroaie, dar nu era momentul. Nu mă durea faptul că nu ești (nici nu știam dacă poţi să fii). Ce nu înţelegeam era cum de m-a minţit… Vocea aspră a profesorului mi-a pus pe pauză toate trăirile: „Nu putem face astăzi ora. Ne vedem săptămâna viitoare!“

Am ieșit de acolo uluită de existenţa Ta. Dacă într-adevăr existai, eu tocmai ce vorbisem cu Dumnezeul universului! Știam că Tataia-Grasu’ nu minte, dar acum știam cu adevărat că ești.

Să fi fost doar o coincidenţă, o parte din normalul vieţii? O simplă întâmplare care s-a mai repetat și alte dăţi fără a mă ruga? Tu te amesteci în acest normal și Ţi-l faci favorabil pentru a-mi oferi suficiente motive să cred.

Cum de știu că ești, când aș putea atât de simplu să nu cred?

La întrebările ulterioare ale adolescenţei, Ţi-am dat șanse în defavoarea evoluţionismului, și e de înţeles. Îmi era mai confortabil psihic să știu că sunt creată decât că am apărut la voia întâmplării. Și nu doar atât. Între a crede sau nu că ești, îmi era mai profitabil să cred. Aveam săptămânal o sărbătoare, grup de prieteni, reguli pentru o viaţă sănătoasă, principii morale care să mă diferenţieze pozitiv de ceilalţi și, cu puţin efort, puteam trăi chiar veșnic. Însă doar atât să-mi fie credinţa? O simplă analiză cu privire la profit și pierdere? Pe ce aș putea să mi-o fundamentez?

Am căutat apoi dovezi care să îmi argumenteze alegerea. Am găsit suficiente dovezi în știinţă. Am căutat dovezi istorice care să îmi confirme că ești adevărat și le-am găsit. Te-am căutat în natură și Te-am văzut peste tot.

Am făcut diverse teste și exerciţii spirituale. Am învăţat psalmi pe de rost, am repetat făgăduinţe și am căutat cu vehemenţă împlinirea lor, am ţinut post și lanţuri de rugăciuni pentru a ști sigur că exiști și a-mi demonstra constant această existenţă.

Te-am căutat în natură și Te-am văzut peste tot.

Ca o datorie faţă de mine însămi, m-am mai întrebat uneori dacă totul e doar o poveste, o autoamăgire, o idee care mă ajută să îmi menţin viaţa în echilibru. Cred că pot să ajung să iubesc chiar și o idee, dar Tu mi-ai răsturnat toate ideile la care ţineam.

Dincolo de toate experienţele și răspunsurile la rugăciune care m-au ajutat iniţial să cred, sunt atât de multe rugăciuni la care nu ai mai răspuns. M-ai dezvăţat treptat de semne și de nerăbdarea împlinirii făgăduinţelor alese. Am fost în pierdere când am ales să stau de partea Ta. Am găsit la fel de multe argumente știinţifice împotriva a ceea ce credeam.

Ce mă ajută în momente de criză să cred totuși în Tine? Atunci când nu răspunzi, când taci fără să înţeleg? Ce mă face să cred că exiști când munţii stau încă înaintea mea, iar apele nu se despică, așa cum mi-aș dori? Cum de mai pășesc pe drumul pe care mi-l așezi în faţă când acesta e anevoios și deloc așa cum mi l-am imaginat?

Ar fi mai ușor cumva să pot întoarce spatele și să spun că e doar o poveste, o autoamăgire, o percepţie asupra modului în care se întâmplă lucrurile, o tradiţie sau moștenire culturală.

Nici măcar nu mai pot să aleg. Nu e o agăţare disperată de o speranţă pentru a nu-mi pierde minţile în momente grele. E o convingere lăuntrică ce vine din descoperirea Ta zilnică. Mi Te-ai descoperit în atât de multe forme ca să mă convingi că exiști, pentru ca apoi să mi le negi pe toate pentru a-mi demonstra că nu ești doar un depozit al binecuvântărilor. Mi-ai demontat toate dovezile pentru a-mi arăta că nu am nevoie de Tine doar pentru o viaţă mai ușoară. Și acum știu că exiști nu prin ceea ce faci, ci prin ceea ce mă faci să fiu.

Îmi cunosc puterile. Îmi transform limitele în noi provocări. Când sunt cu Tine, devin.

Am un arsenal întreg de argumente inteligente pe care le pot folosi în diverse contexte ca să dovedesc existenţa Ta. Unele pot fi combătute mai mult, altele – mai puţin. Pentru ceea ce sunt când sunt cu Tine nu există însă niciun contraargument. Fundamentul credinţei mele este de fapt ceea ce mă faci să fiu. Când sunt cu Tine ajung la adevărata mea identitate. Nu mai pot să pretind nimic, ci doar să mă întâlnesc. M-aș zbate probabil între diverse încercări de a fi într-un fel sau altul, de a mă încadra în anumite tipare… Aș clocoti pe drumul căutărilor pentru un sens, dar, fără Tine, nu aș fi eu… La Tine îmi găsesc traseul. Îmi cunosc puterile. Îmi transform limitele în noi provocări. Când sunt cu Tine, devin.

Și, ca să nu mai fie timpuri de tăgadă, mi Te-ai descoperit deplin prin fiii mei. Minunea celor nouă luni de maternitate și procesul dezvoltării copiilor în pântecul meu mă fac să abdic de la orice atitudine de necredinţă… Cum de începe inimioara să bată? Cum devine embrionul om? Deși se întâmplă în corpul meu, nu am niciun control. Am dat eu comandă ochilor să se deschidă? Am spus eu pruncului: Hei, e timpul să te întorci?

Ar fi mult mai ușor ca atunci să Te sfidez și să îmi spun că a fost o mare păcăleală, să schimb macazul, să pun pe seama coincidenţelor, să vorbesc despre alinierea planetelor sau nealinierea lor… Dar nu mai pot să neg.

Port încă ochelarii culturii și ai contextului social. Nu Te cunosc îndeajuns și nu ești predictibil mereu pentru mine. Pot spune că ești drept, dar dreptatea Ta de multe ori e contradictorie. Pot spune că ești iubire, dar modul Tău de a iubi nu e întotdeauna pe înţelesul meu. Îţi manifești bunătatea în feluri subtile și de nepătruns. Creativitatea Ta mă surprinde mereu. Ceri mult și de fapt ceri mai nimic. Dar știu că exiști pentru că Te întâlnești cu mine în fiecare zi. Și, să știu că ești, îmi este de ajuns. Ba, chiar mai mult, aș vrea să urlu: „Este!“

Simona Condrachi încă își fundamentează credinţa prin descoperirea zilnică a lui Dumnezeu. Dar nu vede în aceasta un neajuns sau o deficienţă, ci o normalitate pentru care Îi este recunoscătoare lui Dumnezeu.