Pe parcursul a două emisiuni[1] am discutat cu Johnnathan Ward despre îndelungata sa carieră de capelan. Pentru mulţi ani, dr. Ward a fost capelan militar, așa că am deschis teme dificile, cum ar fi: Prezenţa unui capelan creștin în armată înseamnă aprobarea de către Dumnezeu a operaţiunilor militare? Cum slujește un capelan militar în condiţii de conflict? Dar am ales să le prezint cititorilor Semnelor timpului discuţia despre cei 15 ani în care a fost capelan al unui spital de oncologie pediatrică.

Ce e specific lucrului cu copiii și familiile lor în cazul unor boli letale, mai ales în stadiile terminale?

Când spunem pediatrie, ne referim de fapt la un evantai de vârste foarte larg, de la nou-născuţi până la circa 20 de ani. Cred că una dintre cele mai dificile experienţe avute a fost imediat după ce am venit capelan la pediatrie. Am fost chemat la Terapie intensivă cardiogigie, unde era o nou-născută. Când m-am apropiat de patul ei, fetiţa avea o bucată lată de bandă adezivă în dreptul inimii și se putea vedea inima care pulsa. M-am oprit, m-am întors și am plecat. Nu eram pregătit pentru așa ceva.

Oricât de mult aţi fi lucrat cu cazuri de traumatisme, era prea mult.

Cred că era prea mult fiindcă era un copil. Dar am învăţat să lucrez la pediatrie și să văd bolile de care pot suferi copiii. Lucrând la oncologie, am văzut un număr mare de copii cu cancer. A fost foarte dificil să le văd parcursul. În primele șase luni, nivelul meu de stres a fost foarte ridicat. Nu trăisem înainte astfel de emoţii legate de copiii bolnavi, în dureri, ai căror părinţi stăteau zilnic lângă patul lor, implorându-L pe Dumnezeu, negociind cu El, sperând la un miracol și zbătându-se când vedeau cum viaţa părăsea trupul copilului lor.

Există convingerea că nu ar trebui să moară copiii înaintea părinţilor.

Bineînţeles. Dar, în acel loc, așa ceva se întâmplă tot timpul. Cred că una dintre cele mai sfâșietoare experienţe umane e ca un părinte să își piardă copilul. Am citit într-o carte că femeile au două feluri de plâns, diferite de orice alt plâns – unul când nasc și altul când le moare copilul. Am văzut mame și taţi cărora li s-a spus că nu se mai poate face nimic. Când doctorul trebuia să dea vestea morţii copilului, am văzut mame ţipând, scoţând un sunet ce răzbătea prin pereţii spitalului, și am văzut și mame foarte tăcute, care, asemenea untului care se topește pe un cuţit fierbinte, se prăbușeau pe podea și nu mai aveau nici puterea să plângă – doar suspinau zdrobite. Am văzut taţi care, după ce au aflat vestea pierderii copilului, au lovit cu pumnul în perete de și-au zdrobit oasele mâinii și taţi care plângeau necontrolat.

E foarte dificil în cazul bărbaţilor, căci nouă ne place să rezolvăm lucruri. Și aici nu poţi rezolva nimic.

Așa este, sunt lucruri pe care nu le poţi rezolva.

Să ne întoarcem la stările emoţionale trăite de cei care îi îngrijesc pe acești copii.

Cred că, pentru a lucra cu copiii, trebuie să ai grijă emoţională de tine, fiindcă ei au un mare impact emoţional asupra ta. Când vezi un adult cu cancer, cu o boală de sânge sau cu altă boală letală, simţi compasiune, dar îţi spui: „Omul ăsta și-a trăit viaţa, e adult. O să facem tot ce ne stă în putinţă să îl ajutăm să supravieţuiască, dar nu știm ce va fi.” Dar când vedem copii care mor, e mai greu. Așa că trebuie să ai grijă de tine, să îţi procesezi emoţiile alături de profesioniști și de propriii colegi, ca să te poţi concentra asupra muncii tale.

Ce puteţi face pentru acești părinţi devotaţi copiilor lor în suferinţă?

Le amintesc părinţilor că trebuie să aibă grijă de ei înșiși. Ei se dedică trup și suflet copiilor lor, nu vor nici să plece de la spital, de lângă patul copiilor, și se epuizează. Trebuie să le spun că, pentru a-și sprijini cât mai bine copiii, trebuie să meargă acasă și să doarmă, să mănânce, să bea destulă apă și să trăiască mai departe, pentru că nu se pot opri.

Ei tem că ceva s-ar putea întâmpla exact atunci când nu sunt acolo.

Da. Acestor părinţi le spun mereu: „Acesta e acum un drum al credinţei pentru dumneavoastră. Vă încredeţi în Dumnezeu? Dacă vă temeţi să plecaţi de lângă patul copilului fiindcă s-ar putea întâmpla ceva în absenţa dumneavoastră, arată asta că vă încredeţi în El?”

Nu poţi controla toate evenimentele.

Desigur. Faptul de a sta lângă patul bolnavului 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână nu va preveni, nici nu va opri boala, dar te va afecta pe tine. E nevoie ca părinţii să se încreadă în Dumnezeu, căci El este pregătit pentru orice rezultat.

E mai ușor de spus decât de făcut.

Cu siguranţă. Și e un proces îndelungat.

La început, părinţii tind să nege realitatea. E nevoie de timp.

Cred că e similar procesului descris de dr. Elisabeth Kübler-Ross. Ea a vorbit de cinci etape. Când copilul este diagnosticat cu cancer, părinţii trec, în timp, prin negare, mânie și negociere. În multe familii apare un sentiment de vinovăţie: „Ce am făcut, cum am fi putut preveni asta?”.

Oamenii vor să înţeleagă ce s-a întâmplat și cine e vinovat.

Da. Și încearcă să negocieze: „Doamne, dă-mi mie boala lui și vindecă-l pe copilul meu!”

Când un copil are cancer, e posibil întotdeauna să identifici greșeala făcută? Lucrurile sunt mereu așa de clare?

Nu cred, mai ales când e vorba de copii, nu înţelegem destul de bine motivele. Ceea ce fac eu este să încerc să îi ajut pe părinţi să se concentreze asupra prezentului, să se întrebe cum își pot ajuta copilul să se simtă mai confortabil, să ducă o viaţă cât de normală cu putinţă, să îi celebreze viaţa atâta timp cât mai au la dispoziţie și să continue să spere. Atâta timp cât copilul respiră, iar inima bate, trebuie să spere. Le spun mereu părinţilor că au nevoie de două lucruri pentru a trece de momentul când copilul lor e diagnosticat cu cancer – medicamente bune și multe rugăciuni.

Au nevoie de ambele.

Au nevoie de puterea lui Dumnezeu, căci tot El le-a dăruit oamenilor cunoștinţe ca să practice medicina, și au nevoie de rugăciuni, care să îi apropie de Dumnezeu, în acele conversaţii pe care doar ei și El le pot înţelege.

Exact acesta e punctul sensibil. Oamenii trebuie să arunce vina sau responsabilitatea pe cineva. Și, dacă nu sunt ei responsabili, atunci cine altcineva decât Dumnezeu?! Ce e de făcut când părinţii Îl învinovăţesc pe Dumnezeu?

E așa de ușor și de nepotrivit să le spui: „Nu e vina Lui, vă înșelaţi!” „Nu mai vorbiţi așa, că vă pedepsește Dumnezeu!” Când eram copil, mi se spunea mereu: „Nu te îndoi niciodată de Dumnezeu! Nu întreba niciodată de ce! Acceptă situaţia!” Dar am ajuns să cred că Dumnezeu e mai mare de atât. El i-a îngăduit lui Iov să întrebe de ce.

Să pună multe întrebări.

Iov nu înţelegea: „Am fost un om bun, m-am îngrijit de familia mea, vorbesc de Tine oriunde merg.” Nu înţelegea exact planul lui Dumnezeu, așa că El a trebuit să îl ajute pe Iov să înţeleagă.

Dumnezeu nu i-a zis: „Taci din gură!” El i-a îngăduit să vorbească. După ce i-a lăsat pe Iov și pe prietenii lui să vorbească, El a zis: „Acum vreau să mă ascultaţi, o să vă ajut să înţelegeţi ce se întâmplă.” Cred că exact acest lucru îl face Dumnezeu în acele momente liniștite cu părinţii, când le oferă o pace pe care doar El le-o poate da. Dar cred că e în regulă să te îndoiești de Dumnezeu și să întrebi de ce. Cred că e în regulă să fii mâniat pe El, Dumnezeu e suficient de mare să înţeleagă situaţia.

Îndrăzniţi să repetaţi asta?

Da, El e suficient de mare încât să înţeleagă acest lucru, să înţeleagă îndoielile legate de El.

Deci El acceptă ca noi să avem îndoieli.

Cred că da, fiindcă El știe că nu înţelegem de ce se întâmplă toate lucrurile din această lume. Sigur, totul a început odată cu păcatul. Cu secole în urmă, Adam și Eva au luat o decizie ce a adus asupra noastră o nenorocire sub efectul căreia încă trăim, până când Dumnezeu va reveni și va schimba situaţia. Dar sunt lucruri pe care nu le știm și nu le înţelegem. În Deuteronomul 29:29 citim: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri.” Așa încât să putem asculta, să Îl putem urma.

Trebuie să ne acceptăm condiţia: nu știm totul și Dumnezeu nu ne-a împărtășit totul.

Un alt text, din Isaia, arată că gândurile lui Dumnezeu sunt diferite de ale mele și căile Lui sunt diferite de ale mele. El e sfânt, iar eu nu. Eu sunt păcătos. Am fost transformat, iertat, devenind asemenea lui Hristos, dar încă am gânduri, slăbiciuni omenești și o minte limitată, nu pot ajunge așa departe ca Dumnezeu, nu pot vedea finalul de la început, dar El poate.

Așa că încerc mereu să îi ajut pe părinţi să vadă că nu știm și nu înţelegem mereu voia, providenţa lui Dumnezeu, dar ne încredem în El. Când aveam 16 ani, o doamnă, mama unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, care era bolnavă și știa că avea să moară, ne-a zis în timp ce se afla pe patul de suferinţă: „Dumnezeu e prea bun și prea înţelept ca să facă ceva greșit. Mă încred în El până o să mor.” N-o să uit niciodată acest lucru.

Când avem îndoieli în privinţa lui Dumnezeu sau suntem furioși pe El, tindem fie să Îl mustrăm, fie să ne distanţăm. Ce metodă ar fi mai bună decât să încercăm să Îl punem la punct sau să ne distanţăm de El?

Vă pot împărtăși metoda mea. Pentru un capelan, totul constă în prezenţă. Noi suntem alături de oameni în cele mai dificile momente ale lor. Rolul nostru nu e să îi ghidăm sau să îi conducem într-o direcţie, ci să fim alături de ei, orice ar simţi, oricare ar fi experienţa prin care trec, să fim însoţitori tăcuţi, poate, sau ascultători plini de compasiune. Rolul nostru e să le ascultăm experienţa și să păstrăm ca taină cele mai personale, poate chiar tulburătoare și chinuitoare gânduri din acel moment.

Când suntem acolo, în tăcere, ca simbol al prezenţei lui Dumnezeu și, poate, spunând cuvintele potrivite, le permitem să își discute gândurile și emoţiile cu cineva care nu îi confruntă, nu îi redirecţionează, nu îi judecă, nu se distanţează de ei, ci stă lângă ei în acele momente dificile, spunând: „N-o să plec de lângă tine, sunt aici. Ai frământări sufletești și, în acest timp, o să le trecem împreună.” Am plâns, m-am înfuriat și am suferit alături de mulţi pacienţi și familiile lor.

Deci e în regulă să taci. Tindem să ne uităm de sus la prietenii lui Iov, care au tăcut mult timp, dar ei manifestau compasiune.

Da. Cred că adesea pierdem din vedere acest lucru. Sunt foarte bucuros că l-aţi menţionat. Prietenii lui Iov au venit să fie alături de el într-o încercare foarte grea și au fost momente când au vorbit mult, dar au fost momente când au stat în tăcere, fără să plece de lângă el. Faptul că, în mijlocul suferinţei, bolii și îndoielilor lui Iov, prietenii au rămas lângă el este foarte elocvent.

Probabil că cel mai mult l-au ajutat atunci când au tăcut, dându-i ocazia să plângă, să se plângă.

Da. Uneori, avem nevoie ca oamenii să ne fie alături în dificultăţi fără să spună nimic. Cred că sunt momente când cel mai de seamă dar pe care îl poţi oferi cuiva e tăcerea. Prezenţa, tăcerea și să îi stai alături.

Ne puteţi împărtăși o situaţie care v-a impresionat în mod extraordinar?

Am ajuns să fiu uimit de rezilienţa copiilor. Erau copii cu siclemie, o boală însoţită de dureri atroce, sau copii cu transplant de măduvă. Rezilienţă înseamnă să ai tăria interioară de a-ţi reveni, de a merge înainte, de a nu te da bătut când situaţia e dificilă, înseamnă să fii puternic, să poţi continua să râzi și să găsești bucurie, armonie și echilibru în viaţă. Astfel, devenim rezilienţi.

Putem să ne imaginăm un elastic. Este flexibil, poate reveni la forma iniţială.

Da. Acel moment dificil are un impact asupra ta, dar îţi revii. Am văzut copii care treceau prin toate acele investigaţii istovitoare, tratamente chinuitoare și apoi își reveneau și îi vedeam jucându-se pe hol.

Adesea îi încurajam pe părinţi, spunându-le: „Copilul dumneavoastră e foarte rezistent, capabil să suporte multe și să își revină cu zâmbetul pe buze.” Și adăugam: „De unde credeţi că a moștenit asta?! De la dumneavoastră.” Părinţii erau încurajaţi, căci cei mici preluaseră această trăsătură de la ei, fie prin naștere, fie prin educaţie. Adesea vedeam copii care le dădeau lecţii spirituale părinţilor lor. Am fost odată chemat la Terapie intensivă pediatrie, unde era un copil de nouă ani care nu avea să supravieţuiască, iar noi toţi o știam. Era o fetiţă, mică și drăguţă. Părinţii, fraţii și surorile ei stăteau lângă ea, ne aflam la Terapie intensivă și ea mai avea puţin timp de trăit. Medicul, asistentele medicale, eu, și alţii eram acolo. Mama o ţinea în braţe, iar fetiţa respira tot mai greu. Ea s-a uitat la mama ei și a zis: „Mami, mi-a sosit timpul. O să fie bine.” După numai câteva minute, a încetat să respire.

Ea ne învăţase pe toţi o lecţie vitală, care a fost utilă părinţilor ei și nouă tuturor după dispariţia ei. A pregătit-o pe mama ei pentru inevitabil și i-a zis: „O să fie bine.” Îmi amintesc că a spus-o zâmbind. Pe lângă această maturizare timpurie, mulţi dintre acești copii ajung să aibă o relaţie apropiată cu Iisus Hristos.

Vorbiţi mai mult despre acest lucru.

Împreună cu un prieten am scris o carte despre copiii în suferinţă. Amândoi am întâlnit copii care aveau o relaţie uimitoare de prietenie cu Iisus. Și părea că și Iisus avea o relaţie uimitoare cu ei. Adesea, ei spuneau că vedeau îngeri, că vorbeau cu Iisus, care le spunea ceva, interacţionau cu realităţi nevăzute. Probabil că suntem înclinaţi să ne îndoim, dar să nu uităm că e vorba de copii și de adolescenţi, care nu obișnuiesc să vorbească prea mult despre religie. În acele momente, auzim mărturia lor despre ce au văzut, despre ce au auzit, despre paradis, despre experienţele lor cu îngerii și cu Iisus, care îi ţine de mână și îi alină. Astfel am ajuns să înţeleg și să accept că, în acele momente, Iisus are o relaţie specială cu copiii, iar ei au o relaţie specială cu El. Și am credinţa că acesta e sprijinul special oferit lor de Dumnezeu în acele clipe cutremurătoare.

Mi-a venit în minte o poveste interesantă, poate puţin ireverenţioasă, dar îndrăznesc să o spun în acest context. La ora de desen, profesorul trecea de la elev la elev, uitându-se la ce încercau să deseneze. Privind schiţele unei fetiţe, nu a reușit să înţeleagă despre ce era vorba, așa că a întrebat-o: „Ce desenezi aici?” Ea a zis: „Un portret al lui Dumnezeu.” „Dar oamenii nu știu cum arată El, de fapt.” Răspunsul fetiţei l-a lăsat fără cuvinte: „Vor afla imediat ce voi termina!”

Da, în contextul discuţiei noastre, devine ceva foarte serios. În inocenţa relaţiei lor cu Hristos într-o experienţă limită, ei ne pot învăţa despre Dumnezeu lucruri pe care nu le știm. Iisus a spus că trebuie să fim ca niște copii. El le-a oferit în Biblie revelaţii speciale copiilor, ca în cazul lui Samuel, al lui Iosif și al altora, care au auzit vocea lui Dumnezeu când adulţii nu au auzit-o.

Vă mulţumesc! Ne-aţi îngăduit să pășim, împreună cu dumneavoastră, pe acest pământ sacru străbătut de copiii care, deși mor înainte de vreme, ne îmbogăţesc și ne înţelepţesc într-un mod unic.