Este important să ai un scop în viaţă, dar nu este suficient. Contează enorm care îţi este scopul.

Fără scop

În copilărie, viaţa mi-a fost fără un scop anume. Mi se spunea de-acasă că trebuie să învăţ bine la școală – părea să fie cel mai important –, dar nu am înţeles neapărat și de ce. Treburi în casă sau în curte nu făceam. Iar școala a mers bine până m-am înconjurat de un anturaj în care pentru a supravieţui a trebuit să fac compromisuri în ce privește învăţarea și școala. Cel mai des mă găseam pe Mântuleasa lui Eliade, unde locuiam, și în jurul ei. Nu căutam ceva anume. Eram liber. De atunci m-am deprins cu câteva abilităţi de ordin fizic: căţărat, alergat, fotbal, înot etc. Bune și acestea, dar am pierdut altele. Am fost în general zgârcit cu învăţarea. Aud uneori părinţi care spun: „Nu vreau să-i fur copilului meu copilăria”, de obicei în sensul de a nu-l stresa pe copil cu școala. Nu-i condamn, dar știu cum e să regreţi că nu ai făcut-o pe asta, nu ai citit-o pe cealaltă și apoi să recuperezi câte ceva, dar nu cât ai vrea. Revenind, școala nu e scopul ultim și, cel puţin în cazul meu și printre altele, lipsa unui scop atotcuprinzător a dus la preocuparea firavă cu școala.

Scopul sunt eu

În vacanţa dintre clasele a VII-a și a VIII-a am început să frecventez biserica adventistă de ziua a șaptea. Văzând în jurul meu preocupare pentru cunoștinţe, deprinderi și principii morale, mi-am propus să lecturez Biblia cu regularitate și, ușor, să redescopăr educaţia mea. Progresul era însă anevoie. Venea după ani buni de lâncezeală și încercam să acopăr goluri mari și vechi. În plină adolescenţă, mi-am pierdut mama. Lipsa ei m-a scos din amorţeală și m-a împins cu o forţă excepţională înainte. De atunci mi-am luat cu seriozitate dezvoltarea personală în mâini. Am dorit să mă ocup de mine ca niciodată mai înainte. Dar, pe cât de satisfăcător este un asemenea angajament, în plină dezvoltare am simţit că nu e totul. Da, e important să fiu om de caracter, calculat, să-mi iubesc familia, să am un serviciu stabil, să-mi propun permanent ţinte noi și îndrăzneţe. Cu toate acestea, nu dezvoltarea personală este scopul ultim.

Scopul ultim

Nu doar că făceam tot ce puteam pentru propria mea dezvoltare, dar le spuneam și altora, mai ales tinerilor. Pe când pregăteam materiale motivatoare, îmi amintesc ca ieri cum mi-am propus la un moment dat să mă uit la scopul pentru care a trăit Iisus. M-a lovit ca un trăsnet. Iisus este adus ca acuzat înaintea lui Pilat și spune „Eu pentru aceasta M-am născut (…) ca să mărturisesc despre adevăr” (Ioan 18:37).

Mi-am dat seama că omul în general este ambasadorul lui însuși. În schimb, Hristos purta în lume brandul Tatălui Său. Dumnezeu este întruchiparea adevărului, iar Hristos a venit în lume ca să-L mărturisească pe El.

Prin simbolul viţei, Iisus a încercat să-i transmită omului același scop. Iisus spunea că El este butucul, iar omul este mlădiţa. Aceasta din urmă e menită să aducă rod (de aici dezvoltarea de sine), dar nu acesta este scopul ultim, ci prin rodire se are în vedere renumele Proprietarului viţei, adică Dumnezeu. Iisus a spus: „Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit” (Ioan 15:8). Din ziua când am înţeles aceste lucruri, tot ce-mi propun în viaţă trece prin acest filtru. De exemplu, am grijă de corpul meu, dar nu în primul rând ca să trăiesc mai mult, ci ca să fie Creatorul meu onorat. Îmi educ copilul, dar nu pentru a fi aplaudat părintele, ci pentru a arăta oamenilor în Sus, către Tatăl tuturor. Vorbesc sau le scriu altora, dar nu pentru ca oamenii să mă asculte în ultima instanţă pe mine, ci pe Cel de la care am învăţat, Hristos.

Laurenţiu Moţ este conferenţiar universitar doctor la Universitatea Adventus.