Există momente în viaţă în care tânjim după miracole ca după aer, de cele mai multe ori din nevoia de vindecare. La un moment dat, unii au parte de ele, dar cei mai mulţi, nu. În final însă, cu toţii rămânem cu întrebări despre noi.

Este de înţeles de ce miracolele medicale au căzut exclusiv în apanajul celor care au de-a face cu sfera spirituală, indiferent că vorbim de preoţi sau de șamani, de vrăjitori sau de vindecători cu lumină și energii sau altele. Toţi aceștia ne învaţă că miracolele nu se întâmplă dacă nu credem în forţa supranaturală capabilă să facă ceva ce medicii nu pot. Dar atunci cum se vindecă și persoane care nu cred în nimic, iar persoane credincioase nu au parte de miracole?

Miracolele și religia

Dennis Lindberg a murit la 14 ani după ce a refuzat transfuziile de sânge care l-ar fi ajutat să supravieţuiască leucemiei de care suferea. Lindberg era martor al lui Iehova. Într-un caz similar, Jessica Crank a murit la 15 ani, de o formă rară de cancer. Deși avea o tumoare evidentă, părinţii au ţinut-o acasă și au înfiinţat un grup de rugăciune pentru salvarea ei, deși nu aparţineau vreunei biserici sau cult recunoscut în Statele Unite. Credinţa persoanelor care au înălţat rugăciuni nu a salvat-o și, în final, mama fetei a fost condamnată la 11 luni și 29 de zile de probaţiune nesupravegheată.

Erik Vance era doar un copil când s-a îmbolnăvit de ceea ce se credea a fi boala legionarilor, o formă gravă și potenţial mortală de pneumonie. Părinţii săi scientologici au preferat să îl ţină acasă și să se roage pentru el, în loc să îl interneze în spital. Erik și-a revenit și, până la 18 ani, nu a călcat pe la doctori, fiind pe deplin convins că singura putere de vindecare Îi aparţine lui Dumnezeu. Însă în anii săi de rebeliune adolescentină a descoperit știinţa biologiei și a înlocuit naraţiunea religioasă cu cea logică. Nu i s-a părut deloc o schimbare radicală, așa cum ar crede unii. „Mi s-a părut fascinant, la fel de excitant ca atunci când mâna lui Dumnezeu te vindecă de boală”, spune astăzi Vance, devenit un jurnalist recunoscut în domeniul știinţei și al medicinei, preocupat de felul în care credinţele și așteptările oamenilor ne afectează sănătatea. Vance tocmai a publicat în National Geographic un articol-rezumat al cărţii sale Suggestible You, despre puterea de vindecare a corpului uman. Cartea se învârte în jurul revelaţiei sale, cum că „totul se petrece în creier”.

În această carte apare și povestea lui Mike Pauletich, care, la 43 de ani, a descoperit că suferă de boala Parkinson. Doctorii i-au spus că în 10 ani nu va mai putea să stea în picioare, să meargă sau să se hrănească singur. Deteriorarea nu a fost atât de gravă, însă, pe măsură ce îi era din ce în ce mai greu să vorbească și să se miște, viaţa la serviciu și în familie i se deteriora, și depresia își făcea loc. Renunţase la speranţă, ba chiar a avut și gânduri sinucigașe, dar și-a dat seama de suferinţa pe care le-ar provoca-o soţiei sale, Pam, cu care era căsătorit de 29 de ani, și celor doi copii, Evan (19 ani) și Isabel (16 ani). Aceste lucruri mi le-a mărturisit Mike într-o discuţie pe care am purtat-o despre cazul său, după ce am citit articolul lui Vance, care m-a lăsat cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Mike a fost inclus într-un experiment medical al companiei Ceregene, ce presupunea injectarea unei proteine în cele două emisfere ale creierului. Studiile pe maimuţe arătaseră că injectarea proteinei NRTN (neurturin) poate întrerupe progresul bolii Parkinson prin protejarea și, posibil, prin repararea neuronilor care nu mai secretă dopamină. În cazul lui Mike, îmbunătăţirile postoperatorii au fost atât de mari, încât astăzi nu poţi să îţi dai seama că are vreo problemă medicală. Kathleen Poston, cea care cu mari eforturi l-a introdus pe Mike în studiu, era uimită fiindcă se aștepta în cel mai bun caz la o încetinire a progresului bolii, nu la un revers ce nu fusese niciodată întâlnit la oameni. Dar cea mai mare surpriză a venit după doi ani, când studiul s-a încheiat, concluziile au fost trase, iar documentele medicale au fost desecretizate. Experimentul a fost înregistrat drept un eșec, iar compania a fost cumpărată și cercetarea nu s-a mai reluat. Pacienţii care fuseseră trataţi cu NRTN nu înregistraseră progrese semnificative faţă de cei dintr-un grup de control, care primiseră tratament placebo, adică pacienţi care fuseseră supuși unei operaţii simulate, care doar să îi facă să simtă că ar fi primit tratamentul real. Mike Pauletich făcuse parte din grupul de control. Nu fusese supus operaţiei reale și nu primise substanţa activă de care avea nevoie.

Goana după explicaţii

E imposibil să nu îţi pui întrebări despre viaţa lui Mike care să explice într-un fel sau altul miracolul său medical. Am vrut să aflu mai multe, iar răspunsurile lui Mike chiar m-au surprins. M-am gândit că, dacă doar el a avut parte de rezultate cu adevărat miraculoase, care au trecut dincolo de așteptările cele mai optimiste ale medicilor, înseamnă că poate e vorba de acea credinţă care poate muta munţii din loc. Dar m-am înșelat. „Nu sunt un om religios, nu mă rog. Totul se reduce la un lucru – am crezut cu toată fiinţa mea că medicamentul va funcţiona. Când am ieșit din operaţie, nu mi-a trecut niciodată prin cap că aș fi putut face parte din grupul de control. Pe măsură ce am văzut schimbările, jubilam că am fost atât de norocos să primesc un medicament ce ar putea aduce îmbunătăţiri semnificative în viaţa mea. Familia, prietenii și colegii, uimiţi de cât de dramatică a fost îmbunătăţirea, mi-au întărit această percepţie, iar dispoziţia și perspectiva mea de viitor s-au îmbunătăţit la fel de dramatic. (…) Vorbirea mea s-a îmbunătăţit și comunicam clar. Cogniţia și claritatea mintală s-au îmbunătăţit, la fel tiparele de somn și tremorul în picioare. Mi-am recăpătat expresiile faciale și îmi târșâiam mai puţin picioarele. Credeam că este vorba de un medicament miraculos”, mi-a spus Mike. Au urmat îmbunătăţiri impresionante în relaţiile cu prietenii și în viaţa de familie, iar căsnicia sa este mai puternică acum ca niciodată, pe când certurile, sentimentul de neputinţă, lipsa de speranţă și chiar gândurile de suicid au rămas după experiment doar „o amintire vagă”.

Și-a schimbat Mike gândirea după ce a aflat că nu a primit niciodată medicamentul miraculos? Da. Dar crede că ar putea fi vorba totuși de o intervenţie divină? Chiar deloc. „Nu o văd ca pe o intervenţie divină. O creditez pe dr. Poston pentru succesul meu, ea a fost campionul meu de la început. Fără ea, nu aș fi fost inclus în experiment și mi-e teamă că viaţa mea ar fi fost mult mai rea. Relaţia mea cu soţia, copiii, părinţii, colegii și prietenii ar fi continuat să se înrăutăţească. Eram la pământ și aveam nevoie de ceva care să mă trezească, să văd posibilitatea unui viitor pozitiv. Acum, că știu că am făcut parte din grupul placebo, recunosc că puterea de vindecare a stat mereu în mine. Am realizat că cel mai puternic medicament pentru boala mea sunt propriile mele credinţe. Acum iau fiecare zi ca pe un dar și nu mă uit la Parkinson ca la o sentinţă la moarte. Mi-am schimbat complet atitudinea faţă de viaţă”, îmi explică Mike. Mănâncă numai organic, face sport și meditaţie zilnic, pregătește aventuri împreună cu copiii săi și, în general, este un om foarte ocupat cu însănătoșirea sa fizică, mintală și a vieţii de familie.

Dar nu este un om religios, după cum nu pare a fi nici Vance, deși ambii au avut parte de miracole medicale, unul într-un context în care a existat o rugăciune expresă pentru asta, iar altul într-un context în care nu a existat, cel puţin din câte știe Mike. Ceea ce nu ar trebui să ne mire, dacă ştim povestea biblică a lui Toma, zis și Necredinciosul. „Credinţa poate produce minuni, dar minunile nu pot produce credinţă”, scria și unul dintre cei mai importanţi scriitori creștini contemporani, Philip Yancey, în cartea Dezamăgit de Dumnezeu. Cu toate acestea, poate faptul că Mike nu crede că miracolul său are natură divină să anuleze vreo intenţie divină necunoscută lui de a-l vindeca? Sau să minimalizeze impactul pe care vindecarea l-a avut în viaţa sa? Oare miracolele lui Iisus au fost cumva anulate sau efectul lor negat doar pentru că unii nu au crezut în dreptul Său divin de a face minuni?

Astăzi tindem să vedem miracolele ca pe o anulare sau suspendare a ordinii naturale, însă una dintre intenţiile lui Iisus prin vindecările Sale era tocmai să indice către restaurarea ordinii naturale așa cum a fost ea creată iniţial, apreciază autorul creștin Timothy Keller în cartea Argument pentru Dumnezeu. Ceea ce ar putea explica și de ce lui Vance nu i s-a părut o rebeliune împotriva lui Dumnezeu să caute logica din spatele biologiei și nici să concluzioneze că totul stă în creier.

Puterea gândurilor

La bine cunoscuta Clinică Mayo din Statele Unite, neurologul radiolog David Kallmes a făcut un experiment în cadrul căruia le injecta pacienţilor cu vertebre fracturate un substitut de os. O lună mai târziu, rezultatele indicau aceeași detensionare a durerii și în grupul de control, care fusese supus unor operaţii simulate. „Șocant pentru cei mai mulţi și surprinzător pentru mine”, spunea Kallmes despre rezultate. Christopher Spevak, doctor specializat în durere și adicţie la Centrul Medical Militar „Walter Reed”, din SUA, are de-a face cu veterani care au suferit răni grave pe câmpul de luptă. Metoda lui implică terapie cu pacienţii despre viaţa acestora și despre toate amintirile din armată. La final, Spevak le administrează opioide concomitent cu un stimul care le evocă o amintire plăcută, de exemplu bomboane mentolate sau un anumit parfum. După un timp, Spevak reduce medicamentele, dar oferă în continuare celălalt stimul. Spevak crede că, prin această metodă de inspiraţie pavloviană, creierul este antrenat să recurgă la propria farmacie a organismului atunci când primește stimulul pozitiv. „Avem amputaţi care și-au pierdut trei sau patru membre și care nu mai sunt pe opioide. Dar avem și veterani din Vietnam care își administrează doze mari de morfină pentru dureri de spate de peste 30 de ani”, spunea el.

Cartea lui Vance este plină de exemple din care reies efectele uimitoare și diverse ale efectului placebo, dar și limitările lui, la fel de diverse și aparent de neînţeles. Se pare însă că un rol central pentru efectele pozitive îl are credinţa, atât involuntară, cât și voluntară. Spitalele sunt cel mai comun teren pentru astfel de experienţe, iar credinţa în acest teatru ţine de aparenţa de credibilitate creată pacientului, de doctorii care umblă în halate albe și de asistentele care îţi iau sânge pentru analize, de mirosul specific din spital și de muzica din sălile de așteptare, și se extinde până la aspecte care operează la nivelul subconștientului. De exemplu, se pare că medicamentele placebo „mai scumpe”, adică puse în cutii ale unui brand de medicamente cunoscut, dau rezultate mai bune decât cele generice. Supozitoarele ar funcţiona mai bine în Franţa, pe când în Anglia pacienţii preferă tratamentul oral. Injecţiile funcţionează chiar mai bine, iar operaţiile simulate au cele mai puternice efecte, scrie Vance.

Și mai uimitor este faptul că placebo-urile pot funcţiona și când pacienţii știu că iau placebo, lucru demonstrat într-un studiu publicat în 2010 de Harvard, devenit deja clasic în domeniu. Echipa de cercetători condusă de Ted Kaptchuk a comparat un grup care a luat placebo pentru sindromul de intestin iritabil cu persoane care nu au luat nimic și au arătat că relaţia de încredere dintre doctor și pacient a fost punctul forte pentru ca pacienţii să se lase educaţi cu privire la puterea placebo-urilor și să aibă o atitudine pozitivă care să ducă la rezultate concrete. Li s-a explicat ce efecte au avut tratamentele placebo în alte studii riguroase pentru a induce procese de însănătoșire semnificative și au primit instrucţiuni să ia toate pastilele ca și cum ar fi medicamente reale, fără să rateze o doză. Este uimitor nu doar faptul că pacienţii și-au administrat singuri un tratament despre care știau că nu conţine nicio substanţă activă, dar că s-au simţit semnificativ mai bine după 21 de zile. Aceasta este credinţa voluntară.

Alţi cercetători, conștienţi de puterea condiţionărilor și a managementului așteptărilor, au vrut să testeze un al treilea element de influenţă, și anume credinţa celor din jur. Tor Wager, pe atunci doctorand la Universitatea din Michigan, arătase deja cum funcţionează condiţionarea, printr-un experiment inedit. Subiecţii puși la un tomograf aveau conectaţi electrozi de ambele încheieturi, care administrau electroșocuri. Pe o încheietură li s-a spus că li se aplică o cremă pentru reducerea durerii, iar pe cealaltă, o cremă normală. În realitate, era vorba de aceeași cremă, însă după mai multe ture, subiecţii au învăţat să reducă intern durerea de la încheietura dată cu crema protectoare. Scanările au arătat că creierul era conștient de durere, dar se automedica prin gestionarea așteptărilor cu privire la durere. Adică, în loc ca semnalul să meargă de la încheietură spre creier, care să recunoască senzaţia de durere și apoi să elibereze substanţele necesare pentru reducerea durerii, un răspuns placebo pleca în direcţia opusă, din creier, practic prevenind durerea. Leonie Koban, care făcuse parte din echipa lui Wager, a introdus un al treilea element. Subiecţii trebuiau să dea o notă durerii, dar înainte de aceasta se uitau pe un ecran unde vedeau ce note dăduseră alţii. Astfel că, la același nivel al stimulului, raportau un nivel de durere mai mare sau mai mic, bazat pe ce simţiseră alţii. Ceea ce nu a fost surprinzător, pentru că astfel de experimente se fac de zeci de ani. Ce l-a surprins pe Koban a fost că testele fizice de la nivelul pielii, care arată schimbările involuntare ale corpului în conducţia curentului, arătau nu doar că subiecţii spuneau ce credeau că trebuie să spună, dar şi că organismul răspundea mai puţin sau mai mult la durere. Tomografiile par să implice o reţea de activitate neuronală complementară care se activează când placebo-urile sunt amplificate de presiunea socială. Vance scrie că Koban merge până acolo încât să afirme că informaţia socială ar putea fi mai importantă în alterarea experienţei durerii decât condiţionarea și sugestiile subconștiente.

Mută muntele!

Vance merge și mai departe și spune că, dacă impactul grupului social este atât de profund, ar putea explica într-un sens de ce credinţa împărtășită ar putea avea efecte mai semnificative în realitate decât credinţa solitară. „Nicăieri nu este puterea credinţei grupului mai evidentă decât în pelerinajele religioase”, punctează Vance, fie că este vorba despre catolicii care merg anual în Lourdes, Franţa, de musulmanii de la Mecca sau de cel mai mare pelerinaj care se face la fiecare 12 ani la Maha Kumbh Mela și care, în 2013, a atras 70 de milioane de hinduși, cu speranţa vindecării. Din toate aceste locuri, și din altele, se întorc oameni obișnuiţi cu povești despre vindecări miraculoase.

Eficienţa rugăciunii în vindecare a fost testată în studii și experimente cu rezultate mixte și aproape imposibil de comparat. Unii au studiat biserici întregi care s-au rugat pentru pacienţi, alţii au luat în studiu doar câţiva oameni. Unii s-au rugat o dată, alţii, de 10 ori. Unele studii au folosit budiști, altele, creștini. Mesajele rugăciunilor au fost diferite de fiecare dată, unii rugându-se pentru sănătate, alţii, pentru împlinirea voinţei divine. „Să spui rugăciuni nu e totuna cu a te ruga; căci, dacă ar fi, atunci o echipă de papagali ar putea foarte bine să ia locul oamenilor în experimentul nostru”, spunea și C.S. Lewis. Rugăciunea este o parte misterioasă a fiinţei umane, dar în Biblie sunt lăsate indicaţii clare ca pentru vindecare să ne rugăm și să ţinem post. Rugăciunea însă nu pare să fie gândită cu scopul de a-L informa pe Dumnezeu sau de a-L schimba pentru a se mula pe cerinţele noastre, ci mai degrabă pare gândită să ne schimbe pe noi. „Răspunsul la rugăciune nu constă în ceea ce ţi se întâmplă sau nu ţi se întâmplă, ci în ceea ce devii în și prin ceea ce se petrece. Întâmplările vieţii vin și trec. Ceea ce devii, rămâne”, explică pastorul Nicu Butoi.

Oliver Sachs este poate unul dintre cei mai cunoscuţi neurologi din istoria recentă. Fiind pasionat de natura umană și de umanitatea care se găsește în fiecare om, Sachs a trecut în scris unele dintre cele mai uimitoare cazuri ale sale, de la bărbatul care își confunda soţia cu o pălărie la pacienţi care nu își mai recunoșteau un picior, la gemenii autiști care comunicau numai prin numere prime imposibil de calculat și multe altele. În toate cărţile sale transpare credinţa sa conform căreia „creierul este cel mai incredibil lucru din univers”. Și mă întreb: Oare când Duhul Sfânt a coborât peste ucenici și au început să vorbească în limbi străine, li s-a dezlegat mușchiul limbii sau al creierului? Avem tendinţa să catalogăm minuni din Biblie ca aceasta drept mituri, dar suntem fascinaţi de câte un caz când un om se scoală după o traumă și vorbește într-o limbă pe care nu a studiat-o niciodată. Ce minune!