În inima grădinii Eden, unde totul părea perfect, se ascunde o luptă veche între libertate și restricţie; o luptă pe care, probabil, am trăit-o cu toţii.
Câţiva vizitatori au venit să participe la serviciile divine de la biserica noastră. La un moment dat, copiii oaspeţilor s-au repezit la mărul din faţa bisericii și au început să culeagă și să mănânce.
I-am etichetat imediat ca necredincioși. Era ziua de sabat, și noi știam că în niciun caz nu puteam să culegem ceva în sabat. În sabat nu culegeam, nu ne jucam, nu făceam mai nimic. De fapt, erau permise numai trei activităţi: participarea la biserică – unde uneori era chiar interesant –, servirea mesei cu familia lărgită și somnul de după-amiază. În aceste condiţii, unul dintre cele mai frumoase momente din săptămână era apusul soarelui, când se termina sabatul – o adevărată eliberare.
Edenul era o grădină
Edenul era o grădină, însă Diavolul a reușit să inducă ideea că este o pușcărie. „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?” (Geneza 3:1). De fapt, era numai un singur pom din care Adam și Eva au fost preveniţi să nu mănânce. Șarpele a căutat, și a reușit, să mute atenţia de la mulţimea de pomi de care se puteau bucura către singurul pom cu bucluc. A început să teoretizeze, să presupună și să predice despre o singură interdicţie. Iar primii oameni, convinși de această perspectivă, au uitat că se aflau într-o grădină în care se puteau înfrupta din atâţia pomi. Și-au canalizat preocupările pe „nu se poate”, când posibilităţile erau mult mai mari decât interdicţiile. În acest claustru, Dumnezeu a fost înfăţișat ca jandarmul supărat pe viaţă, a cărui singură plăcere rămăsese aceea de a mai prinde pe câte unul la pomul interzis și de a arunca cu blesteme după el.
Sunt atât de multe lucruri care se pot face în sabat. Sunt atât de multe posibilităţi și libertăţi pe care le oferă creștinismul. Dar, în copilăria și în tinereţea mea, mi s-a transmis că asupra sabatului s-a declarat situaţie de urgenţă, în care cel mai bun lucru este să aștepţi răbdător să treacă. Darurile pe care Hristos le-a dat Bisericii stăteau sub ceaţa deasă a legalismului. Textele în care Pavel vorbește despre libertatea creștinului erau citite numai în cheie polemică[1], demonstrându-se asiduu ce nu a vrut să zică, în loc să ne bucurăm de ce a zis. Peste toate acestea, Dumnezeu era de pază, căci asta făcea Dumnezeu în mod deosebit – era paznic.
Aș vrea să fi știut la 20 de ani că:
|
Libertatea înseamnă control
Desigur, libertatea de care vorbește Scriptura nu înseamnă absenţa tuturor regulilor. „Adevărul vă va face liberi”, spunea Domnul Iisus (Ioan 8:32, EDCR). Adevărul eliberează, dar și condiţionează. Petru îi avertiza pe creștini să se poarte „ca niște oameni liberi, dar nu faceţi din libertate o haină a răutăţii” (1 Petru 2:16, EDCR). Limitele libertăţii noastre sunt date de limitele intrinseci ce derivă din condiţia de fiinţe finite. A fi liber să mănânci orice înseamnă, de fapt, să mănânci acele alimente care sunt sănătoase. Nici Hristos, nici Pavel, nici alt autor inspirat n-a dat la o parte Legea divină. Creștinismul, Biserica, sabatul pot fi văzute ca libertăţi și privilegii sau pot fi înţelese ca închisori ale sufletului. Doar Duhul Sfânt oferă starea potrivită pentru a trăi creștinismul ca pe adevărata eliberare. Fără Duhul Sfânt, fie ne rătăcim în jungla insondabilă a regulilor, fie ne bălăcim în mocirla imoralităţii.
Nici cel mic, dar nici cel mare
Așadar, problema nu constă în prezenţa regulilor divine și naturale, care sunt necesare pentru a defini libertatea noastră. Gardurile artificiale, inventate de oameni, sârma de „n-ai voie” în care mulţi părinţi și clerici îi înfășoară pe copii și pe tineri – acestea sunt problematice. Este adevărat, fiul risipitor, lumesc și libertin cum e, nu întâlnește fericirea și împlinirea reală. Dar nici fiul cel mare, harnic și cuminte, nu știe mai mult despre fericire (Luca 15:11-32). Biserica și părinţii trebuie să înţeleagă faptul că religia lui Hristos nu înseamnă doar să-i prevină pe copii și pe tineri să nu plece în lume. Rămânerea acasă poate fi văzută ca o robie aspră. Prezentarea religiei în termeni de negaţie, fără a indica spre bucuria de a trăi în Hristos, înseamnă să facem lucrarea șarpelui, de a atrage atenţia numai asupra pomului interzis, și să omitem să vorbim și să promovăm nenumăratele libertăţi oferite de Dumnezeu. Grădina Edenului devine din nou o temniţă, iar Dumnezeu – un jandarm.
Libertatea, ca și iubirea, se învaţă… cu greu
Un om se naște cu nevoia de iubire și de acceptare. Dar, dacă nu este învăţat să iubească în anii copilăriei și ai tinereţii, îi va fi greu, și chiar dureros, mai târziu. Un copil care n-a fost îmbrăţișat niciodată va avea repulsie faţă de astfel de gesturi. La fel este și cu libertatea. Un vultur crescut cu aripile legate nu va face decât să se sperie de ele atunci când îi sunt desfăcute legăturile. Eliberarea nu înseamnă doar să părăsești spaţiul închisorii, ci să treci prin procesul anevoios de a învăţa să iubești, să fii liber și să zbori.
Cel mai dificil este să vindeci oamenii de concepţii religioase greșite. Ele vin în numele celei mai înalte autorităţi – Dumnezeu.
Odată înjugat la reguli și restricţii în numele Domnului, greu îi mai scoţi din cap cuiva treaba asta. Curajos a fost Hristos, când le-a spus contemporanilor că darul numit korban nu-I trebuie lui Dumnezeu! Că, de fapt, e mai important să ai grijă de părinţi decât să faci pe darnicul cu Dumnezeu (Marcu 7:11-13). La fel de mult curaj trebuie și azi să accepţi, pentru tine mai întâi, și să le spui și altora apoi să nu mai aducă jertfe care n-au fost cerute de Dumnezeu și să nu mai ţină reguli care, deși puse în numele Domnului, sunt doar tradiţii așezate de oameni.
Dumnezeu S-a numit Tată
Părinţii și pastorii noștri nu trebuie judecaţi aspru. Intenţiile lor erau cele mai bune și, aproape sigur, nici pe ei nu îi învăţase nimeni că pot să fie liberi. Cultura românească legalistă și ritualistă predispune la claustrare spirituală. Să-l citești pe Pavel fără să eludezi îndemnurile la bucurie și libertate nu este lucru ușor pentru un creștin român. Nici baciul moldovean din Mioriţa, nici meșterul Manole nu apelează la Dumnezeu să le rezolve problemele, deși cel din urmă chiar construia o casă pentru El. Tot astfel, unii creștinii români nu Îl privesc pe Dumnezeu ca Tată, ci Îl slujesc ca robi.
Acum, când sunt pastor și am devenit tată, înţeleg provocarea înaintașilor noștri. Între permisivitate și tiranie este o cale îngustă, pe care numai cei conduși de Duhul Sfânt o găsesc. Sunt atâtea bucurii pe care le poate oferi Dumnezeu copiilor în sabat. Și sunt atâtea lucruri fantastice pe care le oferă creștinismul.
Împreună cu copiii mei, învăţ și eu ce mi-ar fi plăcut să știu la 20 de ani: că Dumnezeu S-a numit Tată.
Iosif Diaconu are 42 de ani. Este pastor și lector la Universitatea Adventus. La 20 de ani, era student la teologie și visa să-L convingă pe Dumnezeu că merită ce este mai bun atât în viaţa asta, cât și în cea viitoare. Între timp, a constatat că nu trebuia să merite ceva, ci toate erau deja pregătite. Acum învaţă să-și deschidă inima și să primească darurile Domnului.
