Știm că iertarea autentică e creştinească, e de dorit. Și ştim şi că iertarea autentică e plăcută la primit. Dar oare ne cere Dumnezeu să iertăm în orice circumstanţă? Adesea încercăm să descoperim răspunsul la astfel de întrebări „incomode“ cu privire la Dumnezeu privind la cei care spun că Îl cunosc. Şi uneori avem de câştigat făcând aşa.
Nedreptatea cere o reacţie
În toamna anului 2006, un american înarmat până în dinţi a pătruns în mica şcoală cu o singură clasă din comunitatea Amish Nickel Mines (Lancaster County, Pennsylvania) şi a luat ostatice mai multe fetiţe între 6 şi 13 ani. După ce le-a legat şi le-a aliniat la tablă, dintr-un motiv necunoscut până în ziua de azi, pe cinci dintre aceste fetiţe le-a omorât, împuşcându-le în cap. Charles Carl Roberts IV s-a sinucis apoi în faţa celorlalte fetiţe, care au asistat îngrozite şi neputincioase la tragedie.
Opinia publică a fost şocată, mai ales că atacul venea la doar câteva zile distanţă de alte două incidente similare petrecute în perimetrul unor şcoli americane, unul în Colorado şi celălalt în Wisconsin. Însă ce a şocat în plus la acest al treilea atac a fost reacţia familiilor elevelor ucise.
Cele şapte cuvinte rostite de Domnul Christos în timp ce era crucificat încă au puterea de a-i înmărmuri pe cititorii Bibliei. „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34) este un reper atât de departe de ceea ce suntem, încât rugăciunea „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“ ajunge deseori o minciună.
Chiar în ziua atacului, bunicul uneia dintre fetiţe îşi sfătuia rudele mai tinere să nu îşi întineze sufletele urându-l pe atacator. „Nu trebuie să gândim rău despre acest om“, a spus el, iar un alt membru al comunităţii a dus lucrurile şi mai departe. Vorbind despre bărbatul care i-a ucis copilul, el a considerat că este bine să le amintească celor prezenţi că acesta „avea o mamă, o soţie şi un suflet, iar acum stă în faţa unui Dumnezeu drept“, care Se va îngriji să împartă dreptatea.
Anabaptistul Jack Meyer, care cunoştea bine comunitatea amish din Lancaster pentru că locuia în apropiere, mărturisea presei cu acea ocazie că nu e nimic neobişnuit în reacţia rudelor fetiţelor ucise. „Nu cred că e cineva aici care să vrea să facă altceva decât să ierte şi să îi ajute nu doar pe cei care au pierdut pe cineva în atac, ci să întindă o mână şi familiei bărbatului care a comis aceste fapte.“
Harul Amish
Mai mulţi membri ai comunităţii au vizitat şi au încercat să o consoleze pe văduva ucigaşului, ca şi pe părinţii şi socrii lui. Un bărbat amish l-a ţinut în braţe o oră pe tatăl lui Roberts, care nu se putea opri din plâns[1]. Nu mai puţin de 30 de credincioşi din comunitate au participat la înmormântarea lui Roberts, iar soţia acestuia, Marie, a fost una dintre puţinele persoane din afara comunităţii care au fost invitate la ceremonia de înhumare a uneia dintre victime.
În faţa acestei manifestări de har, într-o scrisoare deschisă, adresată întregii comunităţi, Marie Roberts se declara copleşită. „Dragostea voastră pentru familia noastră ne-a adus vindecarea de care aveam nevoie cu atâta disperare. Darurile pe care ni le-aţi oferit ne-au atins inimile într-un fel pe care cuvintele nu îl pot descrie. Compasiunea voastră a depăşit graniţele familiei noastre şi ale comunităţii noastre şi a continuat să ne schimbe lumea, iar pentru acest lucru vă mulţumim sincer.“
Sam Stoltzfus, un tâmplar în vârstă de 63 de ani, care locuia la câţiva kilometri de locul tragediei, a declarat pentru Asociated Press că familiile victimelor vor fi susţinute de credinţa lor. „Noi credem că a fost planul lui Dumnezeu, şi ne vom aduna pentru a merge mai departe. O înmormântare este mai importantă pentru noi decât o zi de naştere, fiindcă noi credem în viaţa de după moarte. Copiii [fetiţele decedate, n.r.] sunt mult mai bine acum decât cei care au supravieţuit“, a explicat bărbatul jurnaliştilor.
Un har controversat
Părerile celor care au comentat evenimentul, ecranizat ulterior în filmul „Amish Grace“, sunt împărţite. Pe de o parte, sunt cei care îi laudă pe membrii comunităţii amish pentru faptul că nu au încercat să compenseze cu ură durerea pe care au simţit-o. Pe de altă parte, sunt voci care spun că iertarea rapidă şi completă din reacţia amishilor este nepotrivită, fi indcă atacatorul nu şi-a exprimat remuşcările, şi că o astfel de atitudine riscă să nege existenţa răului.
Donald Kraybill, un expert în viaţa comunităţii amish, nota însă că „a renunţa la ranchiună“ este o valoare cu rădăcini puternice în cultura amish. Kraybill sublinia că disponibilitatea membrilor amish de a nu căuta răzbunare nu anulează tragedia şi nu graţiază răul făcut, ci este mai degrabă un prim pas spre un viitor cu mai multă speranţă.[2]
Este vorba aşadar de două viziuni contrapuse: una conform căreia iertarea este distructivă atunci când cel care greşeşte nu are remuşcări. Dacă omul nu simte nevoia să se schimbe, conform acestei viziuni, iertarea nu are valoare pedagogică. Cealaltă viziune spune că de lecţii are grijă Dumnezeu, în timp ce iertarea deschide sufletul celui care are nevoie să primească lecţia.
Setaţi din fabrică pentru a ierta
Oamenii de ştiinţă sunt de acord, în primul rând, că există predispoziţii naturale către a ierta sau a ţine ranchiună.[3] Doi oameni pot reacţiona diferit la acelaşi tip de nedreptate, doar ca urmare a fondului lor diferit. Indiferent de structura caracterologică a individului, se pare că avem o setare din fabrică să iertăm. Există dovezi medicale că iertarea are beneficii fiziologice, strâns legate de beneficiile ei psihice. La antipozi, există o multitudine de probe
naturale care reclamă efectele parazitare ale răzbunării.
Mai concret, persoanele care iartă au mai puţine probleme cu inima. Ritmul cardiac şi tensiunea arterială sunt mult îmbunătăţite atunci când cineva renunţă la gândurile amare care apar după suferirea unei nedreptăţi.[4] Apoi, experimente ca cel condus de Suzanne Freedman şi Robert Enright[5] dovedesc că acordarea iertării duce şi la o creştere a stimei de sine, a optimismului, diminuând semnificativ depresia şi anxietatea.
Important este că aceste efecte au fost dovedite atât în cazul persoanelor care au primit ajutor prin psihoterapie sau consiliere, precum şi în cazul celor care nu au avut parte de aşa ceva.[6]
Răzbunarea, în schimb, corelată cu o mai mare preocupare şi analizare a nedreptăţii suferite, provoacă o creştere a emoţiilor negative şi, implicit, o scădere a simţământului de control asupra propriei persoane[7] şi a satisfacţiei privind viaţa. De asemenea, studiile arată că răzbunarea poate hrăni dezagreabilitatea persoanei şi nevrotismul.[8] Cu alte cuvinte, iertarea aduce cu sine avantaje obiective. Şi, dacă în cazul beneficiilor psihologice, unii mai sceptici ar putea reproşa că cercetătorii s-au bazat foarte mult pe răspunsuri de autoevaluare din partea subiecţilor implicaţi în studii[9], dubiile sunt mici în cazul beneficiilor fiziologice, fiindcă acestea pot fi măsurate mult mai obiectiv.
Mituri despre iertare
Există mai multe motive pentru care oamenilor le e greu să ierte. Şi nu toate sunt legate de egoism. Uneori, chiar şi o persoană cu intenţii bune se poate amăgi să creadă că, în situaţia dată, chiar nu poate să ierte. Cel mai adesea se întâmplă aşa atunci când iertarea este înţeleasă greşit, susţine psihiatrul creştin John M. Berecz[10], profesor la Universitatea Andrews din SUA.
De exemplu, spune el, oamenii fac deseori greşeala să creadă că iertarea trebuie să fie un act de dreptate. „Iertarea nu e dreaptă. Acesta este un lucru dificil de acceptat, mai ales pentru oamenii care au o tendinţă uşor obsesivă. Pentru oamenii aceia care trăiesc într-o lume ordonată, punctuală, curată, sigură şi, mai presus de toate, dreaptă. Dar o astfel de lume este o iluzie (…) Una dintre caracteristicile esenţiale ale atitudinii de iertare este recunoaşterea faptului că nedreptatea este o parte integrantă a realităţii în care trăim“, subliniază Berecz.
Apoi, e vital de ştiut că iertarea nu e totuna cu aplanarea unui conflict, nici cu supunerea. Cel mai adesea, persoanele temătoare fac această confuzie. Este cazul clasic şi tragic al soţiei abuzate, care iartă din cauza nesiguranţei privind propria persoană sau de frica faptului că, dacă nu iartă, nu se va mai putea înţelege cu soţul.
Iertarea nu este nici graţiere, adică scuzarea unei ofense fără a aplica o sancţiune. A ierta nu înseamnă a elimina pedeapsa. Sigur, există ocazii în care iertarea poate include graţierea, însă de cele mai multe ori nu se întâmplă aşa. De exemplu, un părinte trebuie să aibă o atitudine de iertare faţă de copilul lui (adică să nu nutrească resentimente sau amărăciune), şi totuşi nu trebuie să graţieze (să sară peste consecinţe).
Prejudecata cel mai des întâlnită este că iertarea presupune obligatoriu reconcilierea cu cel care a greșit. E adevărat că iertarea vizează reconcilierea şi este ideal când se întâmplă aşa. Istoria lui Iosif şi pilda biblică a fiului risipitor sunt doar două exemple care ne arată că şi Vechiul, şi Noul Testament promovează o astfel de iertare. Din păcate însă, uneori, reconcilierea nu este nici posibilă, nici dezirabilă. De pildă, în cele mai multe cazuri de abuz sexual asupra copiilor, abuzatorul, deşi vinovat, nu va recunoaşte că a făcut ceva rău. Şi chiar dacă recunoaşte, cel mai bine este ca victima să stea cât mai departe de abuzator. În astfel de cazuri, iertarea care aduce vindecare presupune ruperea legăturii cu cel care a făcut rău.
Iertarea care eliberează
Iertare înseamnă să accept că s-a comis o nedreptate, dar să aleg raţional să nu mă las consumat de gândurile cu privire la cum aş putea fi despăgubit, ci să las în urmă acel eveniment, pentru a o putea lua de la capăt, privind în viitor cu speranţe noi. Iertarea nu mă împiedică, în anumite situaţii, să-l informez pe celălalt că mi-a făcut rău şi că fapta lui are consecinţe care pot implica şi o separare. Nu e nimic egoist aici, cu atât mai mult cu cât las deschisă opţiunea de a relua legătura atunci când aceasta nu mă va pune în pericol. În aceşti termeni, iertarea este pro-socială: pe lângă eliberarea victimei de trăiri negative, îi creează şi abuzatorului circumstanţe pentru a-şi îndrepta comportamentul. Acordând favoarea iertării, cel căruia i s-a greşit îl ajută pe cel care a comis nedreptatea să se elibereze de consecinţele faptei sale şi să înceapă să lucreze asupra cauzelor.
Nietzsche spunea că oamenii puternici nu practică iertarea, fiindcă nu se ataşează de nimeni atât de mult încât să poată fi răniţi. Apoi, a-ţi lăsa stima de sine afectată de fapta altcuiva, spunea el, e semn de slăbiciune. La o prăpastie distanţă de o perspectivă pro socială, viziunea lui Nietsche e şi lipsită de realism şi sugerează fals că umanitatea ar fi slăbiciune.
Prin contrast cu înfumurarea riscantă propusă de filosof stă echilibrul Scripturii, care învaţă (înaintea lui Kant) că, dacă eu am valoare în sine, atunci şi celălalt are valoare, iar valoarea mea trebuie respectată (Matei 22:39). În acelaşi timp, Biblia transmite explicit că iertarea nu este o opţiune, ci o regulă a toleranţei care ajută la dezvoltarea tuturor: dacă nu iert, nu pot fi nici eu iertat (Matei 11:25, Luca 6:37).
Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.
Citește și: Iertarea care ne vindecă
