Comunităţile tradiţionale sunt ca râurile, în timp ce societăţile moderne sunt ca oceanele – sintetiza ilustrativ sociologul polonez Zygmunt Bauman. Principala diferenţă e că râul, mai adânc sau mai puţin adânc, mai rapid sau mai lent, are întotdeauna o direcţie, așa cum societăţile tradiţionale direcţionau de regulă viaţa membrilor lor. Oceanul este cu totul altă poveste.

Deși mult mai aproape de noi decât spaţiul cosmic, oceanul este în mare parte insondabil și păstrează probabil la fel de multe secrete precum spaţiul cosmic. În antiteză cu râul, lipsa direcţiei este o caracteristică fundamentală a oceanului, în care oricine poate lua orice direcţie sau nicio direcţie. De aceea, în societăţile moderne, indivizi care trăiesc aproape unii de alţii pot fi captivii unor curente opuse, prinși în ideologii și dinamici de viaţă complet diferite.

Odată cu renunţarea la marile naraţiuni ale creștinismului sau ale modernismului, lumea s-a fărâmiţat în mii de naraţiuni concurente. Însă, pe fondul dispariţiei metanaraţiunilor cuprinzătoare, o profundă criză de identitate și-a aruncat umbra peste planetă și, devenind conștienţi de imensitatea abisului identitar, oamenii au început să dezvolte anxietăţi legate de noua lor perspectivă asupra lumii și vieţii.

Populismul, naţionalismul, fundamentalismul, radicalismul sau extremismul au reapărut pe scenă astăzi tocmai pentru că oamenii tânjesc după simplitatea vieţii conduse de o mare naraţiune, capabilă să le ofere un sens. Bulele ideologice sunt tot mai atractive, pentru că promit să ne simplifice viaţa și să ne scape de contradicţiile și paradoxurile cu care vine la pachet diversitatea imensului ocean în care trăim. De aici și convergenţa multora – tradiţionaliști sau progresiști, conservatori sau liberali – în a-și lua libertatea de a nu mai accepta informaţiile care le pun la îndoială convingerile, de a nu se mai ajusta și de a nu se mai îndoi de propriile gânduri.

În același timp, o nouă metanaraţiune menită să ne redea sensul vieţii capătă întâietate: omul e menit să-și găsească adevăratul sine, înlănţuit și ascuns sub zeci de straturi care trebuie înlăturate. Nu întâmplător trăim o epidemie a sinelui.

„Fii tu însuţi!” „Urmează-ţi inima!” „Gândește liber!” sunt lozincile noii „autenticităţi”, care a devenit un ideal moral pentru generaţiile tinere. Teoria este că sinele profund va ieși la iveală doar dacă ești dispus să dai la o parte orice îţi limitează exprimarea liberă a sinelui.

„Dar dacă sinele meu este egoist?” Aceasta e întrebarea simplă și oportună a autorului australian Brian Rosner, care pune lucrurile în perspectivă. Civilizaţiile avansate renunţă la metanaraţiunea creștină – pe care a acuzat-o de ipocrizie sau de lipsă de credibilitate – și îmbrăţișează o metanaraţiune care are în centrul ei ceea ce s-a demonstrat de-a lungul timpului că e cel mai mare viciu uman, egoismul. Virtuţi universale, precum răbdarea, bunătatea și loialitatea, se pierd treptat în zgomotul de fond din pricina dictonului: „Urmează-ţi inima!”. Nu are sens. Nu poate fi drumul pe care să ne găsim sensul.

Deși e adevărat că instituţiile creștine au alterat adesea insuportabil metanaraţiunea biblică a refacerii chipului lui Dumnezeu în om, superioritatea morală și valoarea acestui ideal divin sunt incontestabile. După cum este și capacitatea unei asemenea perspective de a inspira oamenii și de a le oferi un sens puternic și nobil în viaţă. Dacă am eșuat în trecut să urmărim acest ideal, nu e vina metanaraţiunii creștine, ci e vina aceluiași egoism care ne corupe din interior și pe care, culmea, am ajuns acum să-l zeificăm, probabil pe principiul: dacă nu te poţi împotrivi unui viciu, îmbrăţișează-l și transformă-l în virtute. O asemenea fugă din faţa realităţii nu poate crea decât iluzia rezolvării problemei.

Sinele profund nu e bun sau moral în sine însuși și, de aceea, scăparea dintr-o lume fără sens nu are cum să fie rodul acestei descoperiri a sinelui profund. Dacă există un sine care trebuie recuperat, acela nu e cel profund ascuns în cotloanele sufletului nostru, ci este acela pe care Dumnezeu l-a intenţionat pentru noi. Salvarea nu va veni niciodată din interior. Nu în noi este soluţia la criza de identitate pe care o resimţim, nici la lipsa de sens care ne demobilizează. Omul nu se poate salva singur, ci trebuie salvat de sinele său profund pervertit. Doar un om vindecat de sine a găsit sensul pentru care merită cu adevărat să trăiască, unul prin definiţie antitetic cu oricare altul, construit pe premise egoiste.