Miracolele care nu îţi salvează credinţa

216

Când fratele Donnei a murit, ea și soţul ei, Alun, au petrecut o oră la morgă, rugându-se împreună pentru învierea bărbatului care suferise un infarct.

Deși la un moment dat li s-a părut că omul se mișcă, acesta este singurul rezultat pe care au reușit să îl obţină.

Donna și Alun Leppit sunt membri activi într-o comunitate penticostală răspândită în toată lumea, care crede în puterea rugăciunii de a produce miracole. „Trezirea Globală”, sau „Global Awakening”, așa cum se numește mișcarea din care cei doi fac parte, se bucură de succes în ţări precum Mozambic și Brazilia, unde oamenii se convertesc după ce asistă la „miracole în aer liber”, ca urmare a rugăciunilor efectuate de misionari. Unii misionari spun că, prin rugăciune, au putut vindeca oameni nevăzători sau surzi.

Candy Gunther Brown, profesor de studii religioase din SUA, a vrut să verifice pretenţiile unor astfel de predicatori, în Mozambic. Cu un audiometru portabil, ea a măsurat abilitatea de a auzi a mai multor participanţi la întâlniri de vindecare, înainte și după rugăciune. A descoperit că există o îmbunătăţire a acestor abilităţi, după rugăciune, și a notat rezultatele într-un studiu publicat de Southern Medical Journal. Nu se poate ști cu certitudine dacă rezultatele obţinute au fost o consecinţă a rugăciunii sau o aplicare a efectului placebo, mai ales în condiţiile în care participanţii nu au mai fost de găsit după sesiunea de rugăciune. Însă asta nu a împiedicat congregaţia să crească.

Obiectul studiului: rugăciunea pentru alţii

Și alte studii au urmărit să observe dacă rugăciunea pentru alţii, cunoscută ca „rugăciune de mijlocire”, poate avea cu adevărat un impact asupra celui pentru care are ea loc. O analiză Washington Post din 2008 nota că cercetarea efectelor rugăciunii beneficia anual de circa 5 milioane de dolari, o sumă pe care redactorii o considerau „micuţă”. E de așteptat ca efectele crizei, între care diminuarea bugetelor de cercetare, să fi redus între timp această sumă. Însă cererea pentru astfel de cercetări continuă să fie mare.

Ce au reușit oamenii de știinţă să obţină până acum au fost fie rezultate care nu indicau existenţa niciunei dovezi pentru un eventual efect al rugăciunii de mijlocire, fie rezultate potenţiale însă relativ reduse. Pentru cei care privesc la aceste studii ca la o cârjă care să le ajute mersul credinţei, ele pot fi, într-o oarecare măsură, utile. Controversele create în jurul lor de criticii care le contestă metodologia și lipsa imparţialităţii fac însă dificilă clarificarea unei concluzii.

Metaanalizele ar trebui să ajute, însă și ele produc rezultate contradictorii. De pildă, o metaanaliză din 2006, bazată pe 14 studii, a concluzionat că nu există „niciun efect distinct” al rugăciunii de mijlocire. Altă metaanaliză, efectuată în 2007, susţine în schimb că 7 din cele 17 studii pe care le-a avut în vedere au prezentat „efecte de dimensiuni mici, însă semnificative”.

De aici și până la a pretinde că ţi-au crescut dinţi de aur, fiindcă te-ai rugat, e o distanţă dată de ceva mai mult decât nuanţa de ridicol. Miracolul este, prin definiţie, o acţiune care sfidează legile naturii sau le aplică într-un mod excepţional. Însă imaginea pe care ne-o transmite Biblia despre miracole este că ele dublează aproape întotdeauna un mesaj spiritual. Când Christos vindeca orbi, El nu acţiona doar ca un supervindecător capabil să repare o defecţiune fizică, ci transmitea celui vindecat și celor care ar fi aflat despre vindecare faptul că Dumnezeu a fost acolo și că a reparat fizicul ca o aplicaţie practică a ceea ce vrea și poate să facă spiritual. Mai greu de crezut, sau mai puţin logic, este ca un Dumnezeu atotputernic să facă un miracol parţial, de tipul celui stomatologic amintit mai sus. Dacă tot făcea un miracol, de ce să nu regenereze un dinte natural?

Miracolele în care poţi crede

Creștinii devin vulnerabili la manifestări deviante de credinţă atunci când înţeleg miracolul ca pe o sabotare a legilor naturii, care depinde de exercitarea credinţei personale (e suficient să mă rog cu credinţă și se va întâmpla). Unii au ajuns la acţiuni contrare principiului vieţii din cauza acestei convingeri.

Pe de altă parte, creștinismul încurajează credinţa în minuni, ba chiar a pornit de la una. Asta ar putea provoca nedumeriri: până la urmă, e normal să credem în minuni și ce fel de miracole putem aștepta? Să ne rugăm să câștigăm la loterie? Să fim vindecaţi de cancer? Să ne împăcăm cu nevasta? Oamenii au mai cerut astfel de lucruri de la Dumnezeu, și unii poate că le-au și primit. Însă e suficientă experienţa altora pentru a ne simţi îndreptăţiţi să le cerem și noi? Nu, atunci când ne rugăm considerând credinţa noastră o cheie care descuie dulapul cu binecuvântări, și Îl vedem pe Dumnezeu ca pe un Moș Crăciun care e obligat să ne satisfacă cerinţele, doar suntem credincioși.

Biblia nu oferă indicii că o astfel de atitudine ar avea temei. Din contră, Christos Însuși Se arată reţinut când vine vorba de a face miracole, transmiţând că oamenii nu trebuie să își bazeze credinţa pe semne și minuni. Cuvintele Lui lasă să se înţeleagă că, între priorităţile lui Dumnezeu, altceva contează mai mult decât rezolvarea problemelor noastre punctuale. Einstein a spus asta frumos: „Vreau să cunosc gândurile lui Dumnezeu. Restul sunt detalii.”

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.