„Decât să te temi de moarte, mai bine te-ai teme de o viaţă nepotrivită.” (Bertolt Brecht)

„A doua zi n-a murit nimeni” – așa își începe scriitorul portughez Jóse Saramago unul dintre cele mai citite romane ale sale. Într-o ţară căreia nu-i aflăm numele, moartea își suspendă activitatea la începutul unui an nou, oferindu-le locuitorilor un soi de nemurire plăpândă. Pentru că, în timp ce absolut nimeni nu mai moare, viaţa curge în aceeași străveche matcă a suferinţei.

Prima reacţie a oamenilor e de bucurie nemăsurată – nicicând nu primiseră un dar mai uimitor, care să le ofere oportunitatea de a se bucura și mai mult de viaţă. În plus chiar, ei devin ferm convinși că puterea voinţei poate învinge moartea și că „dispariţia nemeritată a atâtor oameni în trecut se datora numai unei reprobabile debilităţi volitive a generaţiilor anterioare”[1].

Săptămânile care urmează le subţiază bucuria, prefăcând-o treptat în groaza de a nu putea gestiona o situaţie fără ieșire. Numărul celor care se zbat neputincioși la graniţa dintre viaţă și moarte (de la bătrâni în care viaţa abia mai pâlpâie până la tineri măcinaţi de boli incurabile sau sfârtecaţi de accidente cumplite) continuă să crească, generând o adevărată criză în societate.

Viaţa fără de moarte își pierde în curând gustul și sensul, așa încât, pe cont propriu, sau apelând la serviciile mafiei, oamenii încep să-și transporte bolnavii dincolo de graniţele ţării, acolo unde încă se poate muri. Revenind pe baricade, după luni de absenţă, moartea își schimbă strategia de lucru, expediindu-le câte un plic violet, cu o săptămână înainte, celor care urmează să moară.

Romanul lui Saramago (scris la o vârstă octogenară) poate fi citit și interpretat într-o varietate de chei, dar fără îndoială că incită la reconsiderarea modului în care privim moartea – și viaţa – într-o lume brăzdată de imperfecţiune. Iar dorinţa de a găsi un sens pentru viaţa care pare să nu mai merite trăită ori pentru moartea care survine înainte de momentul căruia îi putem atribui o noimă a însoţit umanitatea încă de la nașterea ei.

Este unul dintre motivele pentru care subiectul morţii a fost abordat în scenarii de film sau în construcţii literare, dar și de către studii știinţifice, care i-au sondat diferitele laturi, de la procesele fiziologice care au loc pe ultima sută de metri a vieţii la modul în care oamenii gândesc și simt în apropierea morţii.

Un evantai larg de studii din ultimele trei-patru decenii s-au concentrat pe descifrarea unei dileme: poate mintea depăși limitele fizice ale corpului și stă oare în puterea voinţei să amâne (sau să devanseze) momentul morţii?

Când frâna de voinţă (nu) amână inevitabilul

Cei care au pierdut o persoană dragă vorbesc uneori de voinţa de a trăi a muribundului, care ar fi putut juca, în opinia lor, un rol în faptul că a trăit până la un eveniment semnificativ pentru el – de exemplu, o sărbătoare religioasă sau momentul revederii cu o persoană apropiată, a cărei sosire trenează un scurt timp.

„Fiecare familie are o poveste de genul acesta, fie că faptul este știinţific, fie că nu”[2], afirmă Kenneth Doka, profesor de gerontologie la Școala Doctorală a Colegiului din New Rochelle, care s-a specializat în terapia durerii. Doka povestește că tatăl său a murit după Ziua Recunoștinţei, sărbătoarea sa preferată, dar și că unchiul său s-a agăţat de viaţă până la sosirea fiicei sale, în vacanţa de Crăciun, murind imediat după aceea.

Deși pare decupat dintr-o ramă folclorică, fenomenul a fost investigat de o serie de studii, care au încercat să descopere dacă este posibil ca individul să controleze, fie și pentru un scurt timp, un proces despre care sunt mai multe cele neștiute decât cele cunoscute.

Relaţia dintre zilele în care are loc decesul și circumstanţele din viaţa unei persoane a fost urmărită de sociologul David Phillips de-a lungul mai multor studii. Într-o cercetare publicată în Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane, în 1990, Phillips arăta că decesele chinezilor au scăzut cu 35,1% în săptămâna ce precedă Festivalul lunii Harvest, una dintre cele mai importante sărbători chineze tradiţionale, atingând un vârf cu o valoare similară în săptămâna următoare. Procentual, bolile cerebrovasculare s-au situat pe primul loc în lista cauzelor de deces, fiind urmate de afecţiuni cardiace și de neoplasme maligne. Concluzia studiului a fost că acest tipar al deceselor arată că moartea ar putea fi amânată pentru scurt timp, până când persoana atinge pragul unui eveniment semnificativ pentru ea.[3]

Un alt studiu coordonat de David Phillips a analizat date despre moartea a peste 2.700.000 de persoane, constatând că frecvenţa deceselor feminine scade sub media obișnuită înainte de ziua de naștere și că femeile au o șansă mai ridicată de a muri în săptămâna ce urmează aniversării lor decât în orice altă săptămână din an.[4]

Investigând datele a peste 30 de milioane de persoane decedate din SUA, cercetătorii Mitsuru Shimizu și Brett Pelham au ajuns la concluzia[5] că oamenii sunt mai predispuși să moară după evenimente importante decât înaintea lor (Ziua Recunoștinţei, Crăciunul, Anul Nou și zilele de naștere).

Totuși, în studiile mai recente a existat o replicare modestă a acestor date, iar cercetătorii au evidenţiat o serie de limităriale[6] cercetărilor anterioare, invitând la reevaluarea caracteristicilor socio-demografice (stare civilă, sex, vârstă, afiliere religioasă) care ar putea interveni în acest proces.

În 2004, cercetătorii Donn Young și Erinn Hade[7] au analizat peste 300.000 de decese cauzate de cancer, survenite în intervalul 1989-2000, în Ohio, fără a găsi o corelaţie între numărul deceselor și evenimentele considerate importante de către cercetători – Crăciunul, Ziua Recunoștinţei, ziua de naștere. Unii dintre specialiștii care lucrează cu bolnavii au obiectat, subliniind că statisticile nu spun nimic despre latura umană a fenomenului. Astfel, Daniel Loiterstein, specialist în psihiatrie geriatrică la Centrul Medical al Univeristăţii Rush, a afirmat că studiul nu ia în calcul situaţiile individuale și nici faptul că alte evenimente decât sărbătorile urmărite în studiu ar fi mai importante pentru pacienţi.[8]

Alte studii au arătat că sărbătorile de Crăciun și de Anul Nou sunt chiar un factor de risc pentru mortalitatea cardiacă și noncardiacă[9], în timp ce o cercetare asupra preoţilor catolici nu a găsit variaţii ale mortalităţii în jurul Crăciunului, al Paștelui sau al aniversării hirotonirii lor[10] – iar lista studiilor care sugerează că nu există dovezi robuste pentru a afirma că oamenii își pot amâna momentul morţii este cu mult mai lungă.

Deși a existat o convingere puternică, inclusiv printre profesioniștii din domeniul medical, cu privire la abilitatea oamenilor de a-și întârzia sfârșitul, realitatea este că trei decenii de cercetare a fenomenului nu au livrat argumente suficient de solide în acest sens, susţine Judith Skala, care predă psihiatria la Universitatea de Medicină Washington din St. Louis. „Este puţin probabil ca răspunsul la unele întrebări să fie găsit vreodată”[11], conchide Skala, deși nu exclude posibilitatea ca studiile viitoare să aducă date noi despre această conexiune.

În timp ce specialiștii rămân mai degrabă reticenţi în faţa ideii că forţa minţii poate lupta împotriva unei morţi iminente, reprogramând-o, un studiu[12] recent a arătat că reversul acestui fenomen, observat de mulţi protagoniști ai unor evenimente traumatizante, este posibil: persoanele care își pierd voinţa de a trăi pot muri chiar dacă starea lor fizică nu justifică decesul.

Desprinderea de viaţă, un fenomen comun lagărelor

Termenul „give-up-itis” („renunţ-ită”) a fost aplicat iniţial prizonierilor din timpul războiul coreean (1950-1953), care, în condiţiile de teroare și de mizerie din lagărele nord-coreene, au renunţat la speranţă și chiar la dorinţa de a mai trăi, murind în cele din urmă, fără o cauză organică evidentă.

Un ofiţer medical remarca la colegii săi de captivitate o stare de apatie stranie, ca o întoarcere cu spatele către viaţă, și a învăţat să estimeze cu acurateţe timpul pe care deţinutul îl mai avea de trăit, studiind severitatea simptomelor și modul în care acestea se combinau.[13]

Un altul a declarat că a existat o convingere generală, inclusiv a unora dintre medici, legată de faptul că decesele nu erau cauzate de degradarea stării fizice. Mai degrabă era vorba de o izolare extremă a individului dispus „să accepte perspectiva morţii mai degrabă decât să continue să lupte cu un mediu frustrant și lipsit de speranţă”[14].

Fenomenul a fost remarcat și printre prizonierii americani din Vietnam, termenul „give-up-itis” fiind aplicat retrospectiv și deţinuţilor care se detașau treptat de viaţă din lagărele naziste din al Doilea Război Mondial.

Printre relatările despre capitularea în faţa traumelor a prizonierilor din Vietnam se numără și cea despre un pușcaș marin foarte abil care a devenit tot mai deconectat de tot ce îl înconjura și care, în final, s-a încolăcit în patul său, rămânând în această postură până când a murit. Ultimele sale cuvinte au fost: „Treziţi-mă când se termină totul.”[15]

În Gulagul sovietic, deţinuţii au inventat o listă generoasă de nume pentru acei morţi încă vii, cel mai comun termen fiind acela de dohodiaghi („terminaţi”). „Nu se spălau – nici chiar atunci când ar fi putut să o facă, (…) nu-și mai băteau capul să caute și să omoare păduchii”[16], notează artistul american Thomas Sgovio, care are surpriza să-și întâlnească în lagăr un prieten care nu-i răspunde la salut și nici măcar nu pare a-l recunoaște, după expresia absentă pe care o arborează.

Deși lagărul a fost pepiniera în care au înflorit asemenea manifestări, cazuri de „capitulare” au fost înregistrate și în alte circumstanţe traumatizante – de exemplu, în rândul coloniștilor din Jamestown, prima colonie engleză înfiinţată în America; în rândul sclavilor africani din coloniile britanice sau al supravieţuitorilor unei tragedii.

Deși atipic, modelul decesului survenit prin pierderea voinţei de a trăi s-a repetat de multe ori în condiţii vitrege, dar abia recent a făcut obiectul unui studiu. John Leach, cercetător știinţific al Universităţii din Portsmouth a investigat fenomenul numit moarte psihogenică în literatura de specialitate – o moarte care survine în lipsa psihozei, a depresiei sau a unor afecţiuni fizice grave care să o explice.

Pașii unui sprint către moarte

Oamenii pot muri atunci când renunţă la dorinţa de a trăi și simt că au ajuns într-un labirint cu toate ieșirile blocate, iar glisarea de la viaţă spre moarte are loc în cinci etape, în majoritatea lor recuperarea subiectului fiind încă posibilă – este concluzia studiului[17] efectuat de Leach, primul cercetător care descrie markerii clinici ai morţii psihogenice.

Desprinderea de viaţă intervine de obicei în cursul unei traume pe care subiectul nu mai crede că o poate gestiona. Studiul sugerează că o traumă severă poate provoca tulburări în cortexul cingular anterior (zonă asociată cu motivaţia și cu iniţierea comportamentelor orientate spre scop) și poate scădea nivelul de dopamină, provocând apatie și lipsă de motivaţie.

„Moartea psihogenică este reală, (deși) nu este sinucidere”[18], afirmă Leach, care menţionează faptul că decesul survine de obicei la trei săptămâni după declanșarea afecţiunii.

În prima etapă se observă retragerea persoanei din interacţiunile sociale obișnuite și un viraj spre insensibilitate și indiferenţă – stare remarcată în special la prizonierii de război. De asemenea, se înregistrează o diminuare a motivaţiei și a iniţiativei, în timp ce funcţia cognitivă rămâne normală. Cercetătorul britanic crede că retragerea ar putea fi o strategie de a face faţă traumei, prin dezangajarea emoţională de exterior și reajustarea propriei stabilităţi emoţionale.

Dacă retragerea faţă de mediul exterior continuă, subiectul poate aluneca spre o a doua etapă, cea a apatiei, definită ca „o reducere cantitativă a comportamentelor voluntare, orientate spre scop”[19]. Un fost prizonier de război povestește despre „inerţia colosală” în care s-a văzut încorsetat la intrarea sa în lagăr – deși șansa de a fi capturaţi era una ridicată, atât el, cât și colegii săi nu luaseră în calcul nicio secundă această posibilitate, captivitatea fiind adesea un șoc cu care mulţi soldaţi încercau să se obișnuiască în solitudine. Fostul prizonier își amintește că până și ridicarea din pat reprezenta un consum de energie pe care simţea că nu este capabil să-l gestioneze: „Nu eram obosit – eram doar apatic; fiecare act, fiecare decizie, necesita un efort proporţional cu circumstanţele.”[20]

Deși apatia poate funcţiona la rândul ei ca un mecanism defensiv într-o situaţie traumatică, dacă nu se intervine din exterior, persoana poate aluneca în a treia etapă a sindromului, caracterizată prin abulie – lipsa severă a motivaţiei și a iniţiativei, incapacitatea de a lua decizii și chiar absenţa vorbirii. Orice interes pentru igiena personală sau pentru înfăţișare se volatilizează. „Am început să mă uit în jur și să văd începutul sfârșitului pentru orice femeie care ar fi avut posibilitatea să se spele și nu o făcea sau simţea că a-ţi lega șireturile e o pierdere de vreme”[21], povestește una dintre supravieţuitoarele lagărelor naziste.

În a patra etapă, motivaţia intrinsecă (încă prezentă în primele etape) este absentă și nu există de obicei răspuns la încercările de ajutor din exterior. În acest stadiu sunt prezente achinezia[22] și dispariţia senzaţiilor de foame, de sete sau de durere.

În ultima etapă survine moartea subiectului, la aproximativ trei-patru zile de la etapa anterioară.

Uneori poate fi observată o falsă revenire (cazul deţinuţilor care fumau o ultimă ţigară, de obicei păstrată cu grijă, ca monedă de schimb) – doar că, în timp ce aparent reînvie comportamentul orientat spre scop, „obiectivul în sine pare să fie renunţarea la viaţă”[23]. Atunci când un deţinut în această stare își aprindea ţigara, notează psihiatrul Victor Frankl, colegii săi de detenţie se așteptau ca el să moară în următoarele 48 de ore.

Drumul spre vindecare trece prin regăsirea unui sens pentru care să trăiești

Moartea nu este inevitabilă pentru cel care capitulează în faţa stihiilor neașteptate ale vieţii, iar acest proces de stingere a dorinţei de a trăi poate fi inversat, arată studiul, care amintește situaţii în care victimele au fost smulse din apatia lor letală, prin metode mai mult sau mai puţin blânde. Astfel, „terapia” aplicată unui prizonier american de către prietenii săi din detenţie a constat în aplicarea de lovituri care l-au iritat îndeajuns cât să se ridice să lupte.

Întrucât studiile au arătat că activitatea fizică crește producţia de dopamine, Leach menţionează că această creștere ar putea fi benefică și în cazul sindromului de capitulare. Eliberarea dopaminei în regiunea cerebrală numită nucleul accumbens crește motivaţia și comportamentul orientat spre scop. În același timp, dopamina stimulează zona cortexului prefrontal, cu efecte benefice asupra funcţiei cognitive, ducând astfel la o evaluare diferită a situaţiei în care se află subiectul, prin identificarea aspectelor parţial controlabile.

Semnalul că o victimă a ieșit din tentaculele apatiei era dat de reluarea activităţilor simple, precum bărbieritul sau dezbrăcatul înainte de culcare.[24] Persoana care și-a pierdut voinţa de a trăi este în afara pericolului abia atunci când își recuperează acest sentiment de control asupra vieţii și își redobândește motivaţia intrinsecă, pentru că „motivaţia este esenţială pentru a face faţă vieţii”[25], punctează Leach.

Psihiatrul Victor Fankl identifică nevoia de sens ca fiind esenţială pentru supravieţuirea în condiţii terifiante – viaţa în lagăr, povestea Frankl, era atât de hidoasă încât deţinuţii nu se îndurau să trezească pe cineva care avea un coșmar, convinși fiind că realitatea depășea în oroare coșmarul. De altfel, unul dintre deţinuţi i-a mărturisit[26] psihiatrului că a trăit marșul de la gară până în lagăr ca pe o terifiantă participare la propriile-i funeralii. Ceea ce accentua sentimentul de disperare era incertitudinea cu privire la durata prizonieratului – deţinuţii priveau spre viaţa normală, de dincolo de gardul de sârmă ghimpată, ca spre o realitate fantomatică, cu totul intangibilă.

Trăind experienţa lagărelor de concentrare de la Auschwitz şi Dachau, deposedat de tot ce avea și redus la un număr (deţinutul nr. 119104), Victor Frankl descoperă o strategie de a supravieţui – construirea unui sens în degringolada de visuri năruite. Amintind cazul șomerilor sau al celor care se luptă cu boli nemiloase, psihiatrul susţine că nu doar în lagăr, ci și în viaţa obișnuită, oamenii se confruntă cu suferinţa, nedreptatea și absurdul și au nevoie să găsească un sens pentru a traversa aceste experienţe fără să eșueze în disperare.

Experienţa lagărului l-a învăţat că „orice încercare de a reface forţa interioară a omului trebuia mai înainte de toate să aibă succes în a-i indica un scop pentru viitorul său”[27], motiv pentru care Frankl crede că dictonul lui Nietzsche: „Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice” poate ghida orice efort de recuperare terapeutică a celor care au trăit o traumă. Frankl și-a identificat propriul de ce în dorinţa de a-i revedea pe cei dragi și în rescrierea manuscrisului care îi fusese confiscat de naziști.

Trebuie menţionat că găsirea unui sens și a unei speranţe care să transceadă împrejurările i-a ajutat pe unii dintre cei internaţi în lagăre să nu se agaţe de viaţă „cu orice preţ”[28], după cum sublinia Soljeniţîn, remarcând că deseori conservarea vieţii se făcea prin abrutizarea posesorului ei.

Vorbind despre situaţia teribilă a femeilor din lagărele sovietice, unde mizeria și asprimea vieţii de zi cu zi le forţau să cedeze hărţuielilor sexuale ale gardienilor și șefilor, Soljeniţîn notează amar că și cele mai hotărâte erau nevoite adesea să se predea. Degradarea morală era înlesnită și de „ideea că viaţa ta nu mai are niciun sens, niciun ţel”[29] (în afară de acela de a smulge o înlesnire cât de măruntă unui mediu considerat, deloc metaforic, însuși infernul). Iar odată ce viaţa își pierdea scopul, care se fărâmiţa în obiective mărunte, adesea ilegitime sau imorale, era ușor de ales itinerariul la răscrucea dintre cele două drumuri ale vieţii din lagăr: „pe cel din dreapta îţi pierzi viaţa, pe cel din stânga îţi pierzi conștiinţa”[30].

Lagărele n-au reușit să corupă pe oricine, notează scriitorul rus, amintind integritatea călugăriţelor și a tuturor oamenilor „cu adevărat credincioși” întâlniţi în detenţie, în „marșul lor sigur pe întinderile Arhipelagului, ca un fel de procesiune tăcută, cu lumânări nevăzute”[31]. Ei sunt aceia care ar fi putut răspunde, fără cuvinte, interogaţiei copleșitoare a unui supravieţuitor al lagărelor naziste: „Mai este oare acesta un om?”[32]

Deposedaţi de tot ce aveau drag, cei care și-au păstrat umanitatea în viaţă și chiar și în moarte au lăsat în urmă un mesaj la fel de robust ca și osatura atitudinii lor: există speranţă, există demnitate și există Refugiu chiar și atunci când ferestrele dinspre lume și semeni se închid una câte una.

Footnotes
[1]„ Jóse Saramago, Intermitenţele morţii, Polirom, Iași, 2013, ediţie online.”
[2] , „ Laura Kelly, «Just hold on: Do people postpone death for the holidays?», 1. ian. 2018, washingtontimes.com”.
[3] , „David P. Phillips, Daniel G. Smith, «Postponement of Death Until Symbolically Meaningful Occasions», în The Journal of the American Medical Association, 1990, citat în https://www.researchgate.net/publication/272905197_Postponement_of_Death_Until_Symbolically_Meaningful_Occasions”.
[4] , „David P. Phillips, Camilla A. Van Voorhees, Todd E. Ruth, «The Birthday: Lifeline or Deadline?», în Psychosomatic Medicine, 1992, p. 532-542; https://www.researchgate.net/publication/21716374_The_Birthday_Lifeline_or_Deadline”.
[5] , „Mitsuru Shimizu, Brett W. Pelham, «Postponing a Date with the Grim Reaper: Ceremonial Events and Mortality», în Basic and Applied Social Psychology, vol. 30, nr. 1, 2008, p. 36-45, citat în https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/01973530701866482”.
[6]„Daniel Medenwald, Oliver Kuss, «Deaths and major biographical events: a study of all cancer deaths in Germany from 1995 to 2009», în BMJ Open, vol. 4, nr.4, 2014; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3987729/”.
[7]„Donn C. Young & Erinn M. Hade, «Holidays, Birthdays, and Postponement of Cancer Death», în JAMA, vol. 292, nr. 24, 22/29 decembrie 2004, p. 3012-3016, https://pdfs.semanticscholar.org/922a/c05123d0a076a30497c644939125a8f3d5e9.pdf ”.
[8]„«False perception about holidays and dying», 3 nov. 2015, nbcnews.com”.
[9]„D. P. Philipps, J. R. Jarvinen, I. S. Abramson, R. Phillips, «Cardiac mortality is higher around Christmas and New Year’s than at any other time: the holidays as a risk factor for death.», în PubMed, vol. 110, nr. 25, 2004, p. 3781-3788.”
[10]„Jim Dryden, «Holidays, special events have no proven effect on the timing of death», 12 aug. 2004, https://source.wustl.edu/2004/08/holidays-special-events-have-no-proven-effect-on-the-timing-of-death/ ”.
[11]„Jeanie Lerche Davis, «Holidays Don’t Usually Affect Death», 21 mai 2004, webmd.com”.
[12]„John Leach, «„Give-up-itis” revisited: Neuropathology of extremis», în Medical Hypotheses, nr. 120, 2018”.
[13]„M. L. Anderson, A. M. Boysen, S. Esensten, G. N. Lam, W. R. Shadish, «Medical experiences in communist PoW camps in Korea», 1954, citat în John Leach, art. cit.”
[14]„E. H. Schein, «Reaction patterns to severe, chronic stress in American army prisoners of war of the Chinese», 1957, citat în John Leach, art. cit.”
[15]„John Leach, «Give-up-itis: when people just give up and die», 27 sept. 2018, theconversation.com”.
[16]„Thomas Sgovio, Dear America, Kenmore, New York, 1979, citat în Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, Ed. Humanitas, București, 2011, p. 354”.
[17]„John Leach, «„Give-up-itis” revisited: Neuropathology of extremis», loc. cit.”
[18]„«People can die from giving up the fight», 27 sept.2018, medicalxpress.com”.
[19]„Richard Levy, Bruno Dubois, «Apathy and the Functional Anatomy of the Prefrontal Cortex–Basal Ganglia Circuits», în Cerebral Cortex, vol. 16, nr. 7, 2006, p. 916-928.”
[20]„A. L. Cochrane, «Psychology of Prisoners of War», în The British Medical Journal, 1946, citat în https://www.bmj.com/content/1/4442/282”.
[21]„R. Weiss, Journey through hell: a woman’s account of her experiences at the hands of the Nazis, Valentine, Mitchell & Co. Ltd., 1961, citat în John Leach, «„Give-up-itis” revisited: Neuropathology of extremis», loc. cit.”
[22]„Imobilitate și rigiditate a mușchilor, fără ca bolnavul să fie paralizat.”
[23]„R. Weiss, art. cit.”
[24]„E. M. Norman, D. Angell, «Vivian Bullwinkel. Sole survivor of the 1942 massacre of Australian nurses», în International Journal of Nursing Practice, vol. 6, nr. 6, 2000, p. 345-353.”
[25]„Jeanie Lerche Davis, art. cit.”
[26]„Victor Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, 2009.”
[27]„ Ibidem, p. 54.”
[28]„Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, Ed. Univers, București, 2008, p. 469.”
[29]„Ibidem, p. 175.”
[30]„Ibidem, p.469.”
[31]„Ibidem, p. 485.”
[32]„Levi Primo, Mai este oare acesta un om?, Polirom, Iași, 2004.”

, „ Laura Kelly, «Just hold on: Do people postpone death for the holidays?», 1. ian. 2018, washingtontimes.com”.
, „David P. Phillips, Daniel G. Smith, «Postponement of Death Until Symbolically Meaningful Occasions», în The Journal of the American Medical Association, 1990, citat în https://www.researchgate.net/publication/272905197_Postponement_of_Death_Until_Symbolically_Meaningful_Occasions”.
, „David P. Phillips, Camilla A. Van Voorhees, Todd E. Ruth, «The Birthday: Lifeline or Deadline?», în Psychosomatic Medicine, 1992, p. 532-542; https://www.researchgate.net/publication/21716374_The_Birthday_Lifeline_or_Deadline”.
, „Mitsuru Shimizu, Brett W. Pelham, «Postponing a Date with the Grim Reaper: Ceremonial Events and Mortality», în Basic and Applied Social Psychology, vol. 30, nr. 1, 2008, p. 36-45, citat în https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/01973530701866482”.
„ Jóse Saramago, Intermitenţele morţii, Polirom, Iași, 2013, ediţie online.”
„Daniel Medenwald, Oliver Kuss, «Deaths and major biographical events: a study of all cancer deaths in Germany from 1995 to 2009», în BMJ Open, vol. 4, nr.4, 2014; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3987729/”.
„Donn C. Young & Erinn M. Hade, «Holidays, Birthdays, and Postponement of Cancer Death», în JAMA, vol. 292, nr. 24, 22/29 decembrie 2004, p. 3012-3016, https://pdfs.semanticscholar.org/922a/c05123d0a076a30497c644939125a8f3d5e9.pdf ”.
„«False perception about holidays and dying», 3 nov. 2015, nbcnews.com”.
„D. P. Philipps, J. R. Jarvinen, I. S. Abramson, R. Phillips, «Cardiac mortality is higher around Christmas and New Year’s than at any other time: the holidays as a risk factor for death.», în PubMed, vol. 110, nr. 25, 2004, p. 3781-3788.”
„Jim Dryden, «Holidays, special events have no proven effect on the timing of death», 12 aug. 2004, https://source.wustl.edu/2004/08/holidays-special-events-have-no-proven-effect-on-the-timing-of-death/ ”.
„Jeanie Lerche Davis, «Holidays Don’t Usually Affect Death», 21 mai 2004, webmd.com”.
„John Leach, «„Give-up-itis” revisited: Neuropathology of extremis», în Medical Hypotheses, nr. 120, 2018”.
„M. L. Anderson, A. M. Boysen, S. Esensten, G. N. Lam, W. R. Shadish, «Medical experiences in communist PoW camps in Korea», 1954, citat în John Leach, art. cit.”
„E. H. Schein, «Reaction patterns to severe, chronic stress in American army prisoners of war of the Chinese», 1957, citat în John Leach, art. cit.”
„John Leach, «Give-up-itis: when people just give up and die», 27 sept. 2018, theconversation.com”.
„Thomas Sgovio, Dear America, Kenmore, New York, 1979, citat în Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, Ed. Humanitas, București, 2011, p. 354”.
„John Leach, «„Give-up-itis” revisited: Neuropathology of extremis», loc. cit.”
„«People can die from giving up the fight», 27 sept.2018, medicalxpress.com”.
„Richard Levy, Bruno Dubois, «Apathy and the Functional Anatomy of the Prefrontal Cortex–Basal Ganglia Circuits», în Cerebral Cortex, vol. 16, nr. 7, 2006, p. 916-928.”
„A. L. Cochrane, «Psychology of Prisoners of War», în The British Medical Journal, 1946, citat în https://www.bmj.com/content/1/4442/282”.
„R. Weiss, Journey through hell: a woman’s account of her experiences at the hands of the Nazis, Valentine, Mitchell & Co. Ltd., 1961, citat în John Leach, «„Give-up-itis” revisited: Neuropathology of extremis», loc. cit.”
„Imobilitate și rigiditate a mușchilor, fără ca bolnavul să fie paralizat.”
„R. Weiss, art. cit.”
„E. M. Norman, D. Angell, «Vivian Bullwinkel. Sole survivor of the 1942 massacre of Australian nurses», în International Journal of Nursing Practice, vol. 6, nr. 6, 2000, p. 345-353.”
„Jeanie Lerche Davis, art. cit.”
„Victor Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, 2009.”
„ Ibidem, p. 54.”
„Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, Ed. Univers, București, 2008, p. 469.”
„Ibidem, p. 175.”
„Ibidem, p.469.”
„Ibidem, p. 485.”
„Levi Primo, Mai este oare acesta un om?, Polirom, Iași, 2004.”