Vorbeam foarte puţin în primii mei ani şi mama spune că o speria tăcerea mea. Nu ştia niciodată ce îmi trece prin minte, se temea că ascund ceva.

Poate din cauza temerilor ei, am început să mă simt „vinovată pentru tăceri”. Am găsit expresia în una dintre cărţile lui Amos Oz şi s-a potrivit trecerii mele de la tăcere la vorbire. Când presiunea inadaptării a fost prea mare, am început să dau glas gândurilor. Vorbeam încet, cu multă grijă, cuvintele mi se păreau miraculoase prin esenţa şi efectele lor. Gândurile îmi erau pline cu „de ce”-uri. De ce nu spun scaunului masă şi mesei vază? De ce mama e mama mea? De ce pleoapele sunt portocalii pe dinăuntru atunci când îmi bate soarele în ochii închişi? Cine este Dumnezeu? De ce mă bucur când sunt singură şi în jur e linişte?

Familia mea mare, un furnicar constant, nu avea timp de răspunsuri la întrebări nenumărate. Aşa că am învăţat să mă dedublez între vorbele banale care mă ajutau să mă integrez şi gândurile ciudate cu întrebări fără răspuns. M-am gândit mai târziu că poate de aceea am crescut cu ideea că nu sunt ca ceilalţi, că nu înţeleg destul cât să aflu cum e lumea şi cum se trăieşte. M-a urmărit şi încă mă vizitează sentimentul că sunt o sită pe dos, că ce e mare şi important îmi scapă şi rămâne doar ce e mic, frânturi ce nu pot fi adunate într-un ghid despre viaţă.

Sentimentul că nu sunt ca ceilalţi s-a atenuat când am început să citesc şi când mi-am găsit câţiva prieteni buni. Mi-am regăsit preocupările în minţile altora, mi-am găsit lumile imaginate şi unele răspunsuri căutate.

Ca un bulgăre rostogolit, cititul mi-a oferit mereu noi răspunsuri, lumi şi întrebări. Cine sunt eu? De ce sunt aşa şi nu altfel? Care este sensul vieţii? Încotro mă îndrept? Cum ştiu că am găsit răspunsurile corecte?

Nu-mi amintesc momentul în care, poate datorită cărţilor, educaţiei religioase sau orgoliului în creştere, am căpătat ideea că scopul meu este să schimb lumea în bine. Deşi mi-a rămas înrădăcinată, la vârsta alegerilor mai mari m-a copleşit din nou sentimentul că nu înţeleg cum funcţionează lumea şi că sunt naivă. Deciziile pe care le-am luat atunci au fost un chin, pentru că m-am considerat permanent în lupta dintre corect şi greşit, între drumul bun şi prăpastie. Am ales epuizată sub presiunea variabilelor de luat în calcul, preluând visurile altora şi îndeplinind aşteptări imaginare. Am preluat modele despre „cum se trăieşte” şi am încercat să mă potrivesc lor. Însă certitudinea că sunt unde trebuie şi fac ce trebuie m-a ocolit de cele mai multe ori.

Mă fascinează oamenii care ştiu „cum”, dar mai ales „de ce”. Îi invidiez, pentru că lumea lor mi se pare mai fericită decât a mea. Eu n-am dus cu mine decât câteva certitudini, dintre care am mai dărâmat pe parcurs. Încă mi se strânge sufletul de teamă atunci când nu ştiu, dar învăţ să trăiesc cu întrebările. Caut răspunsuri, dar fără îndârjirea de a le afla când şi cum vreau eu. Datorez acest lucru unor oameni minunaţi, mai mari şi mai mici, care şi-au împărtăşit vulnerabilităţile cu mine. Ei m-au învăţat că sunt frumoase şi drumurile ocolite şi că multe răspunsuri vin în urma greşelilor. Mi-au arătat că a avea credinţă implică mister şi vulnerabilitate, doar fanaticii ştiu totul. Perspectiva morţii şi moartea unor oameni dragi m-au eliberat de presiunea de a mă conforma unor standarde sociale şi de iluzia că am timp mai încolo să fac ce îmi doresc cu adevărat.

Trecerea timpului mi-a adus mai multă răbdare cu mine şi cu lucrurile pe care încă nu pot sau nu ştiu cum să le schimb.

Nu am ajuns la înţelepciunea finală despre sensul vieţii, nici nu cred că voi ajunge. Sunt la fel de nedumerită în faţa complexităţii vieţii ca atunci când aveam cinci ani şi mă nedumerea etimologia cuvintelor. Ştiu doar că pentru mine viaţa e lipsită de sens fără curajul de a iubi oamenii aşa cum au nevoie, nu cum îmi doresc eu. E lipsită de sens, fără bunătate, credinţă, sinceritate faţă de propria persoană, fără curajul de a o lua de la capăt şi de a nu lăsa fricile să paralizeze. Oricât de tare mi-aş dori să aibă sens fără probleme şi suferinţă, accept că acestea îşi au rostul lor şi le las să mă transforme. Ştiu că este lipsită de culori fără curiozitate, uimire în faţa miracolului şi fără creativitate. Acum nu mi-o mai imaginez fără căutare şi fără libertatea în alegeri pe care mi-o oferă credinţa în rostul ei.