Mult timp m-a deranjat povestea lui Iov și nu am putut să trec de ideea că Dumnezeu și Satana ar putea pune un pariu a cărui urmare directă să fie pierderea unor vieţi omenești.

Nu e ceva de neînţeles că Satana ar face așa ceva, ci că Dumnezeu ar face așa ceva. Adică, dacă nici măcar eu, ca om, nu aș face un asemenea lucru, ce spune asta despre Dumnezeu? Și, dacă El a acceptat provocarea, nu înseamnă că este și El responsabil pentru moartea celor din jurul lui Iov, deși practic Satana a fost cel care i-a omorât?

Sunt multe lucruri care par nelalocul lor, la prima vedere, în cartea lui Iov, ca și în cartea lui Iona, de altfel. Aceste două cărţi sunt poate cele mai bizare din toată Biblia, Iov apărând cumva surprinzător după cronologia unora dintre cele mai importante nume care au influenţat istoria Israelului antic, iar Iona, deși parte din profeţii mici, face notă discordantă atât prin felul în care este prezentat de autor, cât și prin poveste în sine. Ambele cărţi relevă lucruri interesante despre Dumnezeu, care poate nu sunt evident de găsit în restul Bibliei. Poate de aici vine și senzaţia de „șoc”, de care stau atașate o mulţime de întrebări noi la care trebuie să găsim un răspuns.

Cel mai ușor este să ne lăsăm conduși de senzaţia de noutate și să încercăm să descifrăm aceste cărţi în „ciudăţenia” lor exclusivă, adică fără să încercăm să le armonizăm cu restul Bibliei. Dacă facem asta, ne vom trezi cu o mulţime de întrebări pe care altădată nu le-am fi spus, pentru că nici nu are sens să fie puse. Ne vom lovi de false erori. Ceea ce trebuie să facem este să privim elementele „noi” ale acestor cărţi prin ochelarii „vechi” ai lucrurilor pe care le cunoaștem deja despre Dumnezeu din Biblie. Nu ca și cum ne-am pregăti și am căuta să cunoaștem un nou Dumnezeu, ci pe același Dumnezeu relevat din nou. Această metodă va reduce la tăcere întrebările fără sens și va găsi răspuns pentru cele care merită cu adevărat să fie înţelese. Personal, doar așa am putut să armonizez ce se întâmplă în viaţa lui Iov cu ce știam deja să fie adevărat despre Dumnezeu, și anume că este bun, drept și omnipotent.

Ne place să ne gândim că trăim într-un univers ordonat, în care totul are sens și pentru orice se întâmplă există o explicaţie logică. Încă din vechime, oamenii au înzestrat macrocosmul și microcosmul cu limite, predictibilitate, o credinţă în ordine, o credinţă că noi putem controla viaţa. La începuturi, oamenii au încercat să controleze viaţa prin ritualuri și sacrificii, care au fost înlocuite de știinţă și tehnologie, în care ne putem astăzi încrederea. Dar chiar și astăzi sunt printre creștini cei care folosesc rugăciunile și credinţa în același scop. „Pentru mulţi, rugăciunea și credinţa nu sunt mijloace de a îndeplini voia Domnului, ci ritualuri prin care vrem să ne controlăm vieţile. Credem că folosirea lor eficientă ne poate ridica deasupra accidentelor inerente existenţei umane”, scrie pastorul și autorul Ron Dunn.

În această gândire, totul se rezumă la Dumnezeu, și cele bune, și cele rele, deși de obicei ne aducem aminte de Dumnezeu doar când se întâmplă lucruri rele și căutăm să ni se facă dreptate. Convenabil, Satana dispare din peisaj, răul este diluat prin relativism, logică, știinţă și necredinţa postmodernistă. Biblia însă nu ne oferă nicicând un asemenea scenariu, în care Dumnezeu controlează tot, ca un manager care ar trebui să fie capabil să își ţină mașinăria în bună funcţionare. În schimb, vorbește despre o luptă care se dă între bine și rău, între Dumnezeu și Satana, care stăpânește deocamdată peste Pământul căzut în păcat. Ceea ce ne duce la concluzia că nu este logic să ne așteptăm să avem Raiul pe acest pământ. Nu putem să ne așteptăm să nu avem parte de suferinţă sau de moarte, și nici de dreptate absolută… pentru moment.

Soluţia pe care o căutăm ca oameni suferinzi la problema păcatului este inexistentă. Practic, am vrea să fim feriţi toată viaţa de asta. Am vrea ca Dumnezeu să Își exercite mereu puterea pentru a interveni miraculos peste libertatea de alegere a celor care vor să ne facă rău, dar, în același timp, noi, „cei buni”, care nu am făcut niciodată pe un alt om să sufere, să ne păstrăm libertatea. Câteodată avem parte de miracole, dar, de cele mai multe ori, nu. Și atunci Îl acuzăm pe Dumnezeu. Dacă este bun, de ce nu m-a apărat? Dacă este omnipotent, de ce nu poate face miracole tot timpul astfel încât nimeni să nu mai sufere? De ce nu termină odată cu păcatul? Ceea ce facem noi este să ne gândim la ce ar face cel mai exemplar și „mai moral” om și să îl coborâm pe Dumnezeu la acel standard de dreptate. Îi cerem să facă doar puţin mai bine, iar când așteptările ne sunt înșelate mintea ni se blochează. Deodată, nu Îl mai înţelegem pe Dumnezeu, nu mai știm ce să credem despre El.

Imaginea pe care o avem despre El ni s-a schimbat, dar nu din cauza Lui, ci din cauza faptului că I-am pus o mască de justiţiar care trebuie să respecte un standard de dreptate exterior Lui, mărginit la ce simţim noi, la cum ne închipuim că ar trebui să procedeze pentru a îndeplini o dreptate îngustă care presupune strict ca noi să nu suferim nimic, niciodată, dar să avem libertatea de a face orice. Este ca și cum am conduce beţi și printr-un miracol am scăpa dintr-un accident, dar tot am striga din gură de șarpe că Dumnezeu trebuia să facă un miracol ca să nu ne vadă nimeni și să nu ne ia poliţia carnetul. Noi nu înţelegem că dreptatea nu este ceva exterior lui Dumnezeu, la care aderă când dorește, ci dreptatea absolută este Dumnezeu. Și este ceva care deopotrivă limitează omnipotenţa lui Dumnezeu și este totodată limitată de iubirea lui Dumnezeu. Dacă ar fi să ne luăm doar după dreptate, drept ar fi să murim toţi fără șansa de mântuire, fiindcă plata păcatului este moartea. Însă avem Crucea, adică limitarea dreptăţii absolute a lui Dumnezeu de iubirea Sa absolută pentru oameni.

Cu alte cuvinte, nu este doar drept să nu suferim noi, iar aceasta este cheia de interpretare a poveștii lui Iov, și totodată ceea ce i-a adus împăcare cu imaginea pe care el o avea despre un Dumnezeu bun și drept înainte de nenorociri. Dreptatea lui Dumnezeu are în vedere imaginea de ansamblu, iar deciziile Sale au efecte în tot universul. Ceea ce Dumnezeu îi oferă lui Iov, în finalul poveștii, nu este o explicaţie pentru ce i s-a întâmplat sau pentru păcat, ci o revelaţie. Revelaţia că El este singurul care are imaginea de ansamblu și controlează lucruri inimaginabile pentru Iov și că, punându-le pe toate cap la cap, dreptatea Lui nu este afectată câtuși de puţin. În final, ce înţelege Iov este că e pur și simplu imposibil să Îl judeci pe Dumnezeu în deplină cunoștinţă de cauză. Ce trebuie să înţelegem noi în final este că trăim într-o lume decăzută, în care și Dumnezeu ne spune că vom avea probleme. Totodată, trăim înconjuraţi de dreptatea absolută a lui Dumnezeu, care ţine cont de iubirea Lui pentru noi, de finalul tuturor lucrurilor și de dorinţa ca toţi să aibă toate șansele să fie salvaţi.

Este o pastilă greu de înghiţit aceasta că păcatul nu poate fi explicat. Dar nici Iisus, atât de familiar cu suferinţele și greutăţile oamenilor, nu a oferit vreo explicaţie și nu a oferit nici vreo teodicee. A expus însă dreptatea lui Dumnezeu în rezolvarea acestei probleme. Poate vă aduceţi aminte de pilda grâului și a neghinei (Matei 13:26). Un om a plantat sămânţă bună, dar peste noapte cineva a venit și a răspândit neghină. Ca și slujitorii care a doua zi au întrebat: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună? De unde are doar neghină?”, și noi ne întrebăm de unde vine tot răul din jurul nostru și de ce merităm asta dacă nu am greșit în viaţă… Iisus trece repede peste explicaţie – „un vrăjmaș” – și ajunge la partea importantă – ce face Dumnezeu cu acest vrăjmaș. Strategia corectă după logica umană era cea sugerată de slujitori, să se ducă și să smulgă neghina. Dar Iisus nu vrea, ceea ce dă ecou întrebărilor noastre cu privire la aparenta lipsă de interes și de acţiune a lui Dumnezeu faţă de răul îndurat în fiecare zi de oameni. De ce nu termină odată Dumnezeu cu răul? Pentru că pe pământul decăzut binele și răul trăiesc într-un fel de simbioză. Rădăcinile sunt atât de încâlcite, încât nu se poate smulge una fără alta. „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriș și la vremea secerișului voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina și legaţi-o în snopi, ca să o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.»” Iisus spune aici două lucruri – primul este că noi nu suntem capabili să discernem corect între bine și rău și ar trebui să ne ferim de judecăţi premature; iar al doilea este că Dumnezeu este mai preocupat de oameni decât de rezolvarea problemei răului, care este doar o chestiune de timp, care nu a depășit niciodată controlul Său absolut. În consecinţă, înţelegem împreună cu Iov că acum nu există răspunsuri care să ne satisfacă propria nevoie de raţionalizare și de control asupra vieţii, dar că, dacă Dumnezeu este bun și drept, și este bun și drept, atunci vom avea parte de dreptate la final, când toate lucrurile ce pot fi explicate, vor fi explicate.

Totodată, înţeleg și eu, într-un final, că totul este un pariu între Dumnezeu și Satana, nu în sensul unui joc al sorţii, ci al unei demonstraţii care se cere făcută. De la căderea în păcat, Satana susţine că Legea lui Dumnezeu nu poate fi ţinută decât în anumite condiţii pe care Dumnezeu le creează, cum erau cele din viaţa absolut fără probleme pe care o trăia Iov. În dreptul fiecăruia dintre noi, și în faţa întregului univers, Dumnezeu este obligat să accepte acest pariu până când demonstraţia va fi finală, până când vom fi trecut toate probele creative ale celui rău, pentru ca, pentru restul timpului, să nu mai existe în univers nici urmă de îndoială cu privire la cine este Dumnezeu și ce vrea El. Adică să nu mai existe păcat (păcatul s-a născut pe Pământ, odată cu apariţia îndoielii primilor părinţi în Cuvântul lui Dumnezeu). Dreptatea absolută a lui Dumnezeu presupune ca Diavolul să primească șansele de care are nevoie pentru a-și duce la capăt demonstraţia. Drept este și ca Dumnezeu să demonstreze tuturor din univers că are dreptate.

În aceste condiţii, în care Dumnezeu nu are cum să elimine din mintea noastră anumite îndoieli, pentru că pur și simplu mintea noastră nu poate să cuprindă toate informaţiile de care are nevoie ca să înţeleagă anumite situaţii, mereu se vor găsi motive pentru a ne îndoi de Dumnezeu. În faţa acestor motive, se pune mereu Crucea, moartea lui Dumnezeu ca om pentru salvarea omenirii. Iar, în faţa Crucii, nu vor putea apărea niciodată suficiente dovezi pentru a o desfiinţa. Crucea este eternă, pentru că izvorăște din iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru noi. Doar privind dintr-o asemenea perspectivă putem îndura traiul pe acest pământ și putem căuta apropierea de Dumnezeul care ne-a promis dreptate.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.