Se spune că boala psihică de care Friedrich Nietzsche a suferit timp de 11 ani înainte să moară s-ar fi declanșat atunci când filosoful a văzut suferinţa unui cal biciuit de stăpân. Priveliștea crudă l-a făcut pe Nietzsche să fugă de îndată spre cal și să își pună braţele în jurul gâtului lui ca să îl protejeze. Marele filosof s-a prăbușit apoi la pământ și, de-atunci, nu s-a mai făcut bine.

„Cine este Acesta care trăiește printre oamenii de jos

Având aceleași dureri ca și ei

Cunoscându-le foamea?

Este Hristos, descoperit lumii

În ochii unui copil, un copil de oameni săraci.”

– „Child of the Poor”, colind

Medicina sfârșitului de secol XIX l-a diagnosticat cu sifilis terţiar, însă revizuiri contemporane ale diagnosticului au catalogat suferinţa lui mai degrabă drept o boală maniaco-depresivă cu episoade psihotice, urmată de demenţă vasculară, sau un cancer cerebral, ori o demenţă fronto-temporală. Oricum ar fi fost, episodul cu calul din Torino a rămas emblematic pentru reacţia unei minţi cultivate în faţa durerii evitabile și inutile de pe acest pământ.

Incapacitatea noastră de a găsi o explicaţie pentru suferinţă este adesea motivul pentru care ajungem să credem că suferinţa nu are niciun sens. În termeni similari definea Nietzsche nihilismul, pe care îl descria ca filosofia adoptată de „un om care gândește că lumea așa cum este ea ar trebui să nu existe și că lumea așa cum ar trebui să fie ea nu există. Din această perspectivă, existenţa noastră (a acţiona, a suferi, a voi, a simţi) nu are niciun sens.” („Voinţa de putere”, secţiunea 585) Însă întruparea lui Hristos este zdrobitoare împotriva viziunii nihiliste asupra vieţii.

Născându-se ca om, Dumnezeu a acceptat să renunţe la argumentul autorităţii în apărarea visului Său cu privire la omenire, în favoarea argumentului compasiunii: în faţa unui Dumnezeu în trup de om nu pot pretinde că sunt neînţeles, fiindcă Dumnezeul acesta a trăit ca mine. Hristosul născut în familia umilă a Mariei și a lui Iosif a fost singurul copil care și-a putut alege părinţii. Și, cu toate acestea, alegerea Lui a fost un secol în care nu exista nimic din confortul pe care îl considerăm astăzi de bază pentru o viaţă deasupra liniei de subzistenţă (apă curentă, canalizare, electricitate).

Totuși, cum de Paște tindem să ne concentrăm atenţia pe suferinţa fizică a Mântuitorului murind pe cruce, de Crăciun tindem să ne concentrăm pe disconfortul fizic al întrupării în miezul sărăciei și uităm suferinţa sufletească în mijlocul căreia s-a născut Hristos. Cu ochii Săi curaţi de Dumnezeu și cu inima Sa în care se adăpostea viaţa veșnică, Hristos a trebuit să privească și să simtă ce înseamnă necinstea, asuprirea celui bun, propășirea celui rău, sărăcia cruntă, abuzul, boala și durerea care au caracterizat condiţia umană și în vremea Lui, așa cum au caracterizat-o și pe vremea lui Adam și a Evei.

Dacă unui om obișnuit i se frânge sufletul de priveliștea de pe holul unui spital, cu atât mai mult I se frânge lui Hristos, înconjurat numai de bolnavi și de neputincioși. Sau când vedea cum se împotmolesc în ignoranţă și în vicii sufletești și ucenicii Lui, la fel ca iudeii pe care căuta să îi cucerească cu imagini ale Cerului pe care El singur între oameni îl văzuse.

Scriptura este generoasă cu motivele pentru care să credem că această durere a lui Hristos nu e o simplă speculaţie. Evanghelistul Ioan povestea cum, chiar înainte de a face miracolul care avea să prăvălească asupra Lui patimile din ultimele zile pe acest pământ, Hristos S-a înfiorat până la lacrimi văzând suferinţa oamenilor pe care îi iubea. Prietenul Său Lazăr murise. Iar, la aflarea veștii, Hristos părea netulburat. Pe drumul spre cetatea lui Lazăr Îl întâmpină Marta, una dintre surorile celui decedat, iar Hristos o îndeamnă să creadă că „cine crede în Mine, nu va muri niciodată”. Însă atunci când Maria, cea de-a doua soră a lui Lazăr, I se aruncă plângând la picioare, Hristos se uită la ea și la iudeii care veniseră cu ea și, spune Ioan, „S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat”. Apoi, cei care erau de faţă au putut vedea că „Isus plângea.”

Plânsul lui Iisus și plânsul lui Nietzsche pot părea, de la distanţă, a împărţi aceleași lacrimi. Amândoi au plâns suferinţa și zădărnicia ei, doar că Hristos vedea această zădărnicie la ambele ei capete: știa că suferinţa nu a existat dintotdeauna și că ar fi putut să nu existe, la fel cum știa și că suferinţa va avea un sfârșit și că, datorită acestuia, ea are un sens.

Am putea spune că întruparea lui Hristos, datorită căreia Dumnezeu a împărţit pâinea durerii cu oamenii, este un îndemn la „întrupare” și pentru noi. Adică un îndemn de a ne asuma viaţa aceasta, în ciuda incapacităţii noastre de a o înţelege deplin. Nu știm de ce există atâta suferinţă pe lumea aceasta, dar Hristos, prin întruparea Lui, ne spune nu doar că știe și că înţelege ce simţim, ci Se pune pe Sine garanţie că lucrurile nu vor rămâne așa pentru totdeauna.

„Nu cred decât istoriile care s-au scris cu sângele celor ce s-au jertfit pentru făurirea lor”, spunea Blaise Pascal. („Cugetări creștine”, 57 bis). Știm deja că Hristos Și-a dat viaţa pentru ca noi să Îl credem atunci când ne spune că ne iubește cu o iubire veșnică”. Întruparea Lui este garanţia supremă că dragostea, așa cum ne-a promis El, este singura cale prin care puteam fi salvaţi și că, odată îndeplinită această salvare, lumea așa cum ar trebui ea să fie va exista, va fi realitate. „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” sunt chiar cuvintele Mântuitorului. Să ne întrupăm și noi, deci, odată cu El, animaţi de încrederea că, în ciuda suferinţei, viaţa merită trăită.

Este privilegiul de creștini să privim în „ochii Lui de copil al unor oameni săraci” și să lăsăm ca această privire să aibă în vieţile noastre același impact seismic pe care l-a avut pentru Nietzsche zărirea acelui cal, dar în direcţia complet opusă.