„În filme, vezi adesea personaje care transmit un mesaj pe patul de moarte – cineva spune cu ultima suflare: «Te rog, spune-i lui Jim că îl iubesc.» Aceste lucruri mă fac să râd. N-am văzut niciodată așa ceva”, spune psihologul Lesley Fallowfield, subliniind discrepanţa dintre modul în care mor oamenii de obicei și percepţia eronată pe care o avem despre modul în care se încheie viaţa. Și nu e vorba doar de faptul că, de cele mai multe ori, trecerea de la viaţă la moarte se face lent, printr-un intermezzo al pierderii conștienţei, ci de o mulţime de detalii în care moartea nu arată niciodată ca pe ecran.

Viaţa modernă ne-a ajutat să exilăm moartea dincolo de orizontul experienţei și preocupărilor noastre, așa încât nu mai știm mare lucru despre ea, cu excepţia informaţiilor romanţate pe care ni le oferă cărţile sau filmele. Și ne temem să abordăm acest subiect, mai ales atunci când el ne atinge pe noi sau persoanele dragi din viaţa noastră.

O treime dintre britanici nu au răspuns la întrebările despre sfârșitul vieţii din cadrul unui sondaj realizat în 2019 de Academia de Știinţe Medicale și de compania Ipsos Mori, fapt care sugerează că moartea reprezintă un subiect tabu pentru multe persoane. Sondajul a arătat că informaţiile despre moarte de care dispun subiecţii provin mai degrabă din documentare (20%) și din filme (16%) decât de la profesioniștii din domeniul medical (22%) și că 6 din 10 persoane știu puţin sau nu au nicio informaţie despre ce se întâmplă în ultimele ore ale vieţii.

Investigaţia a fost parte dintr-un proiect mai larg al Academiei de Știinţe Medicale, care și-a propus să ajute publicul să discute deschis subiectul morţii și să identifice opiniile despre ce înseamnă moartea și modul în care măsuri politice și medicale pot îmbunătăţi îngrijirile de pe ultima sută de metri a vieţii.

Deși oamenii pot privi chestiunile ce ţin de moarte ca pe un lucru macabru, realitatea este că e nevoie să pregătească în detaliu tot ce ţine de propriul deces (și care poate fi prevăzut), spune Fallowfield, susţinând că un plan de deces este la fel de necesar precum mult mai popularul plan de naștere. În acest mod, familia nu rămâne cu regrete evitabile, iar ultimele felii de viaţă sunt trăite într-un mod mai puţin traumatizant.

„Este teribil să vezi familii care nu au vorbit niciodată despre moarte, ci au doar conversaţii goale și zâmbesc unui viitor care nu va fi niciodată realizat. În familiile care recunosc moartea în mod deschis, membrii trăiesc adesea împreună momente triste, lacrimogene, dar de asemenea pot să râdă și se pot mângâia unul pe celălalt”, a subliniat psihologul.

De fapt, a vorbi deschis despre moarte și a lăsa instrucţiuni despre cum să fie rezolvat întregul ghem de probleme și de decizii ce preced și urmează morţii cuiva poate fi un ultim cadou pe care o persoană îl oferă familiei și celor dragi. Un act de iubire faţă de cei care vor fi nevoiţi să traverseze o pierdere dureroasă – după cum punctează jurnalista Carol Rääbus.

Eliberarea de poveri a celor dragi

Pregătirea testamentului e una dintre chestiunile care ar trebui rezolvate de timpuriu, pentru a limpezi situaţia proprietăţilor și a evita declanșarea conflictelor în familie, iar avocatul Bridget Rheinberger spune că acest act ar trebui realizat de oricine, chiar de cei care au vârste foarte tinere și nu deţin cine știe ce bunuri.

„Statisticile arată că suntem foarte nepregătiţi pentru moarte. Aproximativ 60% dintre adulţii din Marea Britanie nu și-au scris testamentul; în SUA, această cifră ajunge la 57%”, afirmă scriitorul Michael Hebb, autorul cărţii Let’s Talk About Death Over Dinner (Hai să discutăm la cină despre moarte) și fondatorul organizaţiei Death over Dinner, care își propune să adune oameni la întâlniri informale în care să discute acest subiect tabu.

Pornind de la ideea simplă, deși atât de greu de metabolizat în plan personal, că nimeni nu va fi scutit de moarte, Hebb spune că demersul său a pornit de la conștientizarea faptului că „modul în care se moare în societatea occidentală este alienat” și că „suntem analfabeţi cu privire la moarte, iar atunci când nu discutăm acest subiect nu avem puterea de a lua deciziile necesare”. La 13 ani, când tatăl lui Hebb a murit, acesta a simţit că familia sa nu a reușit să gestioneze această pierdere, iar, ca adult, a ajuns la convingerea că sistemul modern de raportare la moarte ar putea fi vindecat doar prin discuţii transparente despre finalul vieţii și prin tranșarea problemelor previzibile legate de acest eveniment, în timp ce persoana încă trăiește.

În unele cazuri, se poate dovedi utilă împuternicirea unei persoane de încredere care să ia decizii medicale sau financiare atunci când persoana în cauză, deși în viaţă, ar putea fi în imposibilitatea de a decide pentru sine, iar, acolo unde este posibil, completarea unui plan de tratament, așa încât personalul medical să știe, de exemplu, dacă pacientul dorește să fie menţinut în viaţă artificial sau dacă este de acord să-și doneze organele. Legat de acest subiect, Hebb insistă ca între persoana împuternicită și cea care îi încredinţează acesteia responsabilitatea deciziilor finale să existe conversaţii nuanţate, așa încât prima să se asigure că știe destul de bine ce și-ar dori persoana pe care o reprezintă.

Chiar și întocmirea unor liste cu dorinţele privind îngrijirea în timpul bolii, gestionarea conturilor media sau detalii privind înmormântarea le-ar putea fi de folos apropiaţilor, deși presupune disconfort emoţional pentru persoana în cauză. Rebecca Lyons, care lucrează ca doula pentru persoanele muribunde, subliniază că, deși nu trebuie luate toate deciziile posibile, este de dorit ca membrii familiei să rămână „cu sentimentul că știu ce v-aţi fi dorit și că deciziile pe care le iau sunt cele mai potrivite”.

În cele din urmă, deși planificarea ultimelor detalii poate fi unul dintre cele mai dificile lucruri realizate vreodată, „nu este vorba despre tine, ci despre ei”, spune Lyons, subliniind importanţa de a ridica poverile inutile de pe umerii supravieţuitorilor.

După ce detaliile legate de chestiuni medicale, financiare sau juridice au fost rezolvate sau poate chiar înainte de a aborda aceste aspecte, persoana care se pregătește să își încheie viaţa are nevoie să își ia rămas bun de la cei dragi, iar aceștia au la fel de multă nevoie de o ultimă discuţie. Sau cel puţin așa susţine un medic geriatru, care insistă că modul în care muribundul și supravieţuitorii reușesc să gestioneze despărţirea poate face diferenţa dintre o moarte bună și una traumatizantă.

O ultimă scrisoare

Cea mai întâlnită emoţie dintre cele exprimate de pacienţii în stadiul final al bolii este regretul, susţine V.J. Periyakoil, după ce a lucrat 15 ani ca medic geriatru și de îngrijiri paliative. Regretul se leagă de modul defectuos în care și-au întreţinut relaţiile cu familia și prietenii, de faptul că nu și-au exprimat suficient iubirea faţă de cei dragi și de teama că vor rămâne în amintirea copiilor ca niște părinţi hipercritici sau prea autoritari.

După o experienţă memorabilă cu un pacient în stare gravă care nu-și mărturisise afecţiunea soţiei în decursul unei jumătăţi de secol de căsnicie, Periyakoil a creat un model de scrisoare, disponibil în 8 limbi, care ajută pacienţii să își exprime recunoștinţa faţă de cei apropiaţi, să menţioneze cele mai dragi amintiri, să-și ceară iertare și să le ofere iertare celor dragi și să-și ia la revedere de la ei.

Deși această scrisoare a fost concepută iniţial pentru pacienţii care suferă de boli cronice, medicul și-a dat seama că și oamenii sănătoși ar putea scrie un astfel de mesaj. „Există unele decese neașteptate, în cazul în care cineva are un accident de circulaţie, iar apoi familia petrece mult timp căutând mesaje care ar fi putut fi lăsate de persoana care a murit”, explică Periyakoil.

Totuși, unii oameni sunt destul de reticenţi în a scrie mesajul de rămas bun, temându-se că acesta ar putea fi o profeţie care se autoîmplinește, motiv pentru care medicul le recomandă oamenilor să scrie doar acele pasaje care îi fac să se simtă confortabil.

În orice caz, o astfel de scrisoare cere curaj, descătușează emoţii puternice, uneori imprevizibile, iar autoarea acestui șablon știe acest lucru din experienţă – a avut nevoie de mai multe încercări până a reușit să-și exprime fidel gândurile și sentimentele pe hârtie.

Este un exerciţiu pe care Periyakoil îl recomandă tuturor, indiferent de vârstă sau de starea de sănătate, susţinând că acesta are un potenţial vindecător pentru relaţii și aduce în prim-plan adevăratele priorităţi ale vieţii, atât de ușor de rătăcit în vacarmul cotidian. Pentru cei care știu că moartea lor este iminentă, pentru membrii familiei lor, care au nevoie să audă cât de iubiţi și de valoroși au fost, dar și pentru cei care se așteaptă să trăiască încă mulţi ani, „această scrisoare ar putea fi cea mai importantă dintre toate cele scrise vreodată”.

Niciun motiv de frică?

A vorbi despre moarte este, până la urmă, o glumă, câtă vreme nu întreprinzi această discuţie privindu-ţi propria moarte în ochi, spunea filosoful danez Søren Kierkegaard, subliniind diferenţa dintre conștientizarea unei realităţi universale și șocul confruntării personale cu această realitate.

Multe dintre discuţiile sau acţiunile care se cer realizate în preajma morţii nu au loc niciodată din pricina sentimentului de teamă pe care îl resimt atât cei care știu că vor muri, cât și supravieţuitorii, cu privire la acest eveniment necunoscut.

Cercetătorii au descoperit că teama de moarte stă la baza multor comportamente pozitive, interferând, de exemplu, cu alegerea unui stil sănătos de viaţă sau cu preocuparea pentru construirea unei societăţi pașnice. De asemenea, scenariul propriei morţi este unul care provoacă teamă și ar putea chiar să degenereze într-o tulburare a sănătăţii mintale.

Avem prea multe temeri nefondate cu privire la moarte, scrie Ralph Lewis, profesor de psihiatrie la Universitatea din Toronto. Teama de durere este una dintre cele mai comune, admite Lewis, subliniind că, deși nu putem avea mărturii despre ce simt oamenii atunci când mor, nu există, din punct de vedere medical, motive pentru a presupune că intensitatea durerii sau a disconfortului acestui proces este mai mare decât cea trăită în diferite boli sau accidentări.

„Capacitatea umană de a suporta suferinţa este adesea foarte surprinzătoare”, scrie profesorul, remarcând că acest lucru se aplică în cazurile extreme, de suferinţă intensă, dar că scenariile cele mai comune ale morţii nu implică o durere de acest gen. Nimeni nu-și va „simţi”, în cele din urmă, moartea, explică Lewis, pentru că, biologic vorbind, moartea înseamnă tocmai stingerea totală a conștiinţei, așa încât, citându-l pe Epicur, profesorul subliniază iraţionalitatea temerii de un act cu care nu te poţi întâlni realmente.

Ne temem nemotivat de moarte, a fost și concluzia cercetătorilor care au comparat percepţia pe care o au oamenii obișnuiţi despre moarte cu cea a persoanelor care știu că vor muri în curând.

Un studiu publicat în 2017 a urmărit postările unor bloggeri care sufereau de cancer în stadiul terminal sau de scleroză laterală amniotrofică (ALS), analizându-le în paralel cu notiţele unui grup de participanţi la studiu care au fost solicitaţi să își imagineze că au primit diagnosticul de cancer și mai au doar câteva luni de trăit. Postările bolnavilor în stadiul terminal s-au dovedit a fi mai pozitive decât cele ale celor care și-au închipuit că vor muri, iar pozitivitatea limbajului s-a accentuat pe măsura apropierii de moarte.

Experimentul a fost repetat, comparându-se ultimele cuvinte și consemnări ale deţinuţilor condamnaţi la moarte cu cele ale subiecţilor care și-au imaginat doar că trăiesc acest scenariu, iar concluzia a fost că a existat mai puţin negativism în mesajele celor pe punctul de a fi executaţi.

„Îmi imaginez că acest lucru se datorează faptului că ei știu că lucrurile devin din ce în ce mai grave și că există un fel de acceptare și de concentrare asupra a ceea ce este pozitiv, deoarece știu că nu mai au mult timp”, a explicat Kurt Gray, unul dintre cercetători, subliniind adaptabilitatea mintală a omului și faptul că „putem fi fericiţi în închisoare, în spital și putem fi fericiţi și în buza morţii”.

Comentând rezultatele studiului, Havel Carel, profesor de filosofie la Universitatea din Bristol, marșează, la rândul său, pe ideea de adaptabilitate, remarcând că ne obișnuim cu ideea morţii la fel cum ne-am obișnuit cu nenumăratele schimbări survenite de-a lungul vieţii. „Șocul iniţial, după primirea unui diagnostic sumbru, este teribil, dar după luni sau ani în care trăiești cu aceste informaţii, temerile dispar”, spune Carel.

În același timp, profesorul remarcă faptul că un blog este conceput pentru consum public, așa încât aici se regăsesc adesea doar informaţiile și emoţiile pe care autorii intenţionează să le transmită în exterior. Deși ar putea spune adevărul, postările ar putea, la fel de bine, să prezinte o faţă curajoasă a autorilor sau să modeleze imaginea cu care aceștia ar vrea să rămână în amintirea celorlalţi, așa că scrierile cu caracter mai personal, precum scrisorile sau jurnalele, ar putea surprinde mai bine modul în care simt și gândesc cei care își privesc moartea de la mică distanţă.

Studiul nu arată că oamenii ajunși la capăt de viaţă privesc moartea ca pe o experienţă pur pozitivă, afirmă Nathan Heflick, lector la Universitatea din Lincoln, subliniind că există o diferenţă notabilă între a privi mai puţin negativ moartea și a o accepta sau dori. „Oamenii se vor teme întotdeauna de moarte. Acești oameni, acum morţi, se temeau de moarte. Pur și simplu nu s-au temut la fel de intens cum au crezut oamenii că se vor teme”, a conchis Heflick.

Un solvent pentru teamă

„Calea de a preţui viaţa, de a simţi compasiune pentru alţii sau de a iubi cât mai profund posibil este să fii conștient de faptul că aceste experienţe sunt menite să fie pierdute”, scrie psihiatrul american Irvin Yalom, în cartea sa Privind soarele în faţă.

Mesajul pe care îl transmite Yalom, unul deja împământenit printre specialiștii care scriu pe acest subiect, este că numai conștientizând fragilitatea vieţii înveţi să te bucuri în mod real, să experimentezi, să crești și să îţi fortifici legăturile cu cei din jur, comentează Ralph Lewis.

Totuși, cum am putea să ne bucurăm în mod real de viaţă și de lucrurile frumoase din căptușeala ei, în timp ce securea morţii rămâne suspendată continuu deasupra capetelor noastre? N-am putea compara această experienţă, deși la altă scară, cu aceea a condamnatului la moarte invitat să se bucure de o ultimă masă, care-i oferă totul, de la plăceri culinare la compania celor dragi, în timp ce gâdele așteaptă cu răbdare dincolo de ușă?

Michael Hebb spune că durerea resimţită în faţa morţii nu poate fi absorbită de credinţă, care, deși „joacă un rol, nu este centrală, așa cum aţi crede. Tristeţea va exista, indiferent dacă oamenii au sau nu credinţă.”

Mai multe studii, confirmate de unul recent, efectuat în 2018 de cercetători olandezi, au arătat că persoanele care și-au pierdut convingerile religioase au exprimat cel mai evident anxietatea în faţa morţii, dar și că aceia cu convingeri religioase „moderate” au fost mai înfricoșaţi de moarte decât cei fără convingeri religioase sau decât cei ancoraţi foarte ferm în religie.

Teama de moarte poate fi însă învinsă, așa cum arăta studiul, și prin certitudini precum aceea a firescului morţii, dar și prin familiarizarea cu ea, odată cu înmormântarea persoanelor dragi sau cu înaintarea în vârstă.

Credinţa nu este singurul solvent pentru frica de a muri și, probabil, nici nu-și propune să fie doar atât. Chiar și creștinii dedicaţi își pot dori cu ardoare să mai trăiască, odată ce „gândul veșniciei” a fost sădit în om încă de la facerea lumii, și, de asemenea, se pot teme de experienţe și evenimente nedorite, inclusiv de moarte.

„Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine”, afirma regele David, confirmând că marca unei vieţi trăite aproape de Dumnezeu nu este atât curajul, cât încrederea.

Frica se poate dezlănţui oricând, mai ales în faţa necunoscutului, a durerii sau a despărţirilor tăioase, dar modul în care ne vindecăm de ea ţine de o schimbare de perspectivă: decidem să nu mai fim confiscaţi de umbrele ei, ci să ne încredinţăm Celui care a coborât în tenebrele lumii ca să aducă viaţă și lumină.

După ce, în timpuri edenice, omul a ales deliberat neascultarea și moartea, inima de tată a Creatorului a venit cu o nouă promisiune, care L-a costat totul: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” Promisiune care, deși nu anulează realitatea și durerea morţii, așază credinţa la baza celui mai mare dar oferit vreodată în istoria planetei: o viaţă care dăinuie la fel de mult ca viaţa Lui.