Atunci când descoperi că singurul lucru care ţi-a rămas este credinţa în Dumnezeu, vrei mai mult decât orice ca acea credinţă să nu se dovedească o otravă pentru sufletul tău.

Mulţi oameni nici măcar nu îndrăznesc să viseze că ar putea atinge cândva culmile profesionale pe care Kate Bowler le-a atins până la 35 de ani. Cu un master în religie, obţinut la Yale, un doctorat obţinut la Duke, un volum publicat la editura Universităţii Oxford și apreciat de profesori din numeroase instituţii academice de prestigiu (inclusiv Harvard), Kate este un exemplu de succes într-un domeniu în care bărbaţilor le-a fost, secole la rând, mult mai ușor să se facă remarcaţi: lumea academică a religiei. CV-ul ei nu se oprește însă aici, ci continuă cu informaţia că tânăra predă istoria creștinismului în America de Nord la Universitatea Duke și este considerată un expert în istoria „evangheliei prosperităţii” – curentul care promovează credinţa că Dumnezeu le garantează credincioșilor orice bucurie aici, pe acest Pământ.

Kate s-a afundat cu fascinaţie în studierea acestui subiect, iar drept urmare în anul 2013 a publicat cartea Blessed („Binecuvântat”). Cercetarea ei a fost atât de bine primită, încât cele mai mari publicaţii quality de limbă engleză au considerat că merită să își informeze cititorii despre apariţia ei: New York Times, The Guardian, The Atlantic, The Economist, The Washington Post, BBC, NPR, Time și The New Republic. Toate au scris despre volumul în care Kate a inclus tot ce a aflat de la liderii acestei mișcări și de la adepţii ei despre cum reușesc ei să dea un înţeles spiritual oricărui lucru, bun sau rău, din vieţile lor. Doi ani mai târziu, Kate s-a văzut în situaţia de a răspunde ea însăși, în cel mai tulburător mod, aceleiași întrebări. Fusese diagnosticată cu cancer în stadiul IV. Asta a făcut-o să realizeze, așa cum avea să mărturisească, faptul că, deși respingea evanghelia prosperităţii, tânjea totuși după promisiunile ei.

„Nu cred că Dumnezeu le garantează credincioșilor absolut toate fericirile aici pe Pământ, dar e un gând așa de delicios”, a repetat Kate, la începutul acestei luni, într-un interviu pentru Religion News. „Sunt atât de multe lucruri frumoase de iubit și de savurat, încât cumva am început să simt că parcă e dreptul meu să le am.” Așa a ajuns să scrie o a doua carte: Totul se întâmplă cu un scop și alte minciuni pe care le-am iubit.

Încredere laterală

Într-un stil de data aceasta mult mai personal, Kate încearcă să exploreze împreună cu cititorii ei modul în care a reacţionat la propria dramă pentru a găsi căi de a suporta tragicul. „Încrederea mea în Dumnezeu a trebuit să crească lateral”, spunea Kate, făcând aluzie la conceptul de „gândire laterală”, care se referă la rezolvarea creativă a problemelor, prin apel la soluţii mai puţin evidente. „În loc să umflu mai tare balonul siguranţei că totul se va termina cu bine pentru mine, a trebuit să Îl caut pe Dumnezeu în întuneric și în zdrobire. (…) Iisus nu glumea când a spus «ia-ţi crucea».”

Kate mărturisea că multă vreme a înţeles cuvintele apostolului Iacov: „să priviţi ca o mare bucurie atunci când vă confruntaţi cu felurite încercări” ca pe un imperativ moral al creștinului de a se forţa să pară fericit chiar și în cele mai crunte circumstanţe. „Dar nu e deloc așa. Frumuseţea bizară a tragediei este că Hristos promite că Îl vom întâlni [chiar și] acolo. Este unul dintre lucrurile despre care am siguranţa absolută că este adevărat.”

Așa că, atunci când este întrebată: „De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?”, răspunsul lui Kate este: „Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu încă nu este aici. De-asta se întâmplă lucruri rele. Dar atunci când ești înrădăcinat într-o cultură care ţine la teologiile bumerang – fiecare bine pe care îl faci se va întoarce la tine – poţi ajunge foarte ușor să te simţi abandonat spiritual atunci când totul se face bucăţi.” Kate spunea însă în interviul pentru RNS că, atunci când sănătatea ei s-a prăbușit, a știut că „Dumnezeu încă este acolo. Nu aveam nevoie de o explicaţie pentru ce mi se întâmpla… aveam nevoie doar să simt iubirea lui Dumnezeu.”

Experienţa lui Kate Bowler rezoneză puternic cu dilemele multor oameni. Faptul că editorialul pe care l-a scris pentru The New York Times, după ce și-a descoperit boala, a devenit viral pe internet e doar un argument. Deși ne este familiară de secole, tensiunea pe care tragediile o generează în sufletul celor care cred într-un Dumnezeu bun și iubitor are de-a face cu ceva mai mult decât durerea care ia naștere firesc într-un astfel de context. Această tensiune vine, așa cum recunoștea și Kate în dreptul ei, din cultivarea unor filosofii despre viaţă și Dumnezeu care sunt plăcute și reconfortante atunci când totul funcţionează conform așteptărilor, dar care pot zdrobi credinţa atunci când o confruntă, în mod nemijlocit, cu tragedia.

Sărăcia prosperităţii

Evanghelia prosperităţii este doar una dintre aceste filosofii, însă ea vine cu o suită întreagă de implicaţii care ţin și de originea ei, nu doar de consecinţele pe care le are. „Teologia prosperităţii”, sau „evanghelia sănătăţii și a bogăţiei” (health and wealth, n.r.), cum a mai fost denumită, este o credinţă a succesului, de tipul unui contract. Adepţii ei cred că Dumnezeu dorește ca ei să prospere financiar și din punct de vedere al sănătăţii „aici și acum”. Și că măsura binecuvântării din partea lui Dumnezeu depinde, în parte, de măsura generozităţii cu care ei tratează diversele proiecte religioase promovate de liderii bisericii. Credincioșii, explică autoarea Candy Gunther Brown, sunt de asemenea încurajaţi să se exprime pozitiv cu privire la acele aspecte ale vieţii lor pe care doresc să le îmbunătăţească, nutrind convingerea că aceste „mărturisiri pozitive”, dacă sunt rostite cu credinţă, pot transforma viaţa în mod miraculos.

Liderii religioși care sunt adepţi ai acestei teologii își îndeamnă enoriașii să renunţe la ceea ce ei numesc „demonizarea succesului”, pe care par să îl confunde cu afluenţa financiară, și îi inspiră să caute să se îmbogăţească, susţinând că bogăţia îi ajută să aibă un impact pozitiv asupra societăţii. Nu întâmplător, spunea și autorul Clifton Shane, această filosofie are mare priză la persoanele cu probleme financiare, atrase de promisiunea unei evadări din sărăcie, cu ajutorul lui Dumnezeu, sau la persoanele bolnave, atrase de promisiunea vindecării fizice în mod miraculos. Și profesorul Philip Jenkins deplângea manipularea prin care teologia prosperităţii a prins mai ales în ţările foarte sărace. Jenkins face referire la Nigeria, pe care o oferă ca exemplu de succes exploziv al evangheliei bogăţiei și sănătăţii, de altfel extrem de populară în întreaga regiune a Africii de Vest.

Evanghelia prosperităţii este o teologie cameleonică, fiindcă se adaptează până la omogenizare cu mediul în care se infiltrează. De altfel, pentru a o putea descrie e nevoie mai degrabă să o vedem ca pe un spectru filosofic, aflat la intersecţia a trei ideologii: are la bază penticostalismul, însă a împrumutat masiv din mișcarea New Thought și din pragmatismul, individualismul și dorinţa de ascensiune tipice culturii americane. O putem vedea de asemenea și ca pe o filosofie parazit, care se atașează la o teologie și care, fără să își manifeste neapărat întregul arsenal de idei, reușește totuși să deturneze sensul acelei teologii, modelând-o după chipul și asemănarea ei.

După faptă, și răsplată

Însă ideea că Dumnezeu răsplătește imediat și material faptele oamenilor nu a apărut odată cu megabisericile și cu pastorii pe jumătate predicatori, pe jumătate fundraiseri. Nici nu se restrânge doar la o răsplată pozitivă, la un comision ceresc pentru fapte bune. Întregii istorii a creștinismului îi este familiar modul de gândire potrivit căruia Dumnezeu îi binecuvântează aici și acum pe cei care fac binele și îi pedepsește subit pe cei care nu se conformează voii Lui. Regăsim acest tip de raportare la Dumnezeu și printre credincioșii care consideră că atacurile armate din școlile americane sunt o pedeapsă divină pentru interzicerea rugăciunilor în școli sau printre cei care cred că Dumnezeu a permis tragedia de la 11 septembrie 2001 pentru a-Și arăta nemulţumirea faţă de soldaţii americani homosexuali. Dar le vom regăsi, și mai aproape, printre credincioșii care cred că boala de care suferă este un semn sigur că au căzut în dizgraţia lui Dumnezeu sau este o invitaţie divină la rafinarea caracterului, calibrată după păcătoșenia celui care o primește.

Creștini din toate confesiunile pot crede la un moment dat, într-o măsură mai mică sau mai mare, că vor recupera imediat și cu dobândă orice sacrificiu pe care îl fac împotriva înclinaţiilor lor naturale. Sau pot deforma imaginea lui Dumnezeu proiectând asupra Lui prerogativa de a le garanta nu bogăţia materială, ci fericirea, în orice circumstanţă a vieţii. Acest lucru se întâmplă atunci când vestea bună a creștinismului nu mai este faptul că Hristos a redeschis cerul pentru cei care cred în El, ci este confundată cu o scutire, cu valabilitate eternă, de durerea și necazurile vieţii acesteia. De aceea, unii oameni fug toată viaţa de durere fără să își dea seama că acesta nu este un principiu de viaţă sănătos.

Raportat la Logos

Probabil că toate teologiile care deformează portretul lui Dumnezeu fac acest lucru chiar în timp ce apelează la Biblie pentru a-și justifica poziţia. Însă ceea ce le subminează demersul este dificultatea vizibilă de a armoniza versetele pe care le citează cu spiritul întregii Scripturi. Acest eșec se traduce prin incapacitatea de a susţine o viziune suficient de cuprinzătoare cât să poată îngloba între graniţele ei și suferinţa ca parte inevitabilă a vieţii.

Pe de o parte, lucrul acesta duce la stigmatizarea celor care suferă, fiindcă suferinţa este văzută ca o consecinţă a imaturităţii spirituale, a unei relaţii deficitare cu Dumnezeu sau a lipsei de disciplină spirituală. De acest tip de ostracizare au parte, de pildă, creștinii care se confruntă cu depresia și care se văd nevoiţi ca, pe lângă boală, să lupte și cu criticile celor care îi acuză că nu au suficientă credinţă pentru a se face bine sau nu se roagă destul. De altfel, pentru numeroase biserici creștine din toată lumea, nu doar din România, tulburările psihice sunt un subiect tabu, ceea ce nu poate decât să contribuie la cronicizarea lor. Însă lucrurile care ne lipsesc, bolile și suferinţele noastre nu trebuie să devină gradaţii ale sfinţeniei și astfel să ne despartă, ci, din contră, ar trebui să ne apropie și mai mult unii de alţii. Suferinţa unuia îi dă altuia privilegiul de a fi de ajutor și le oferă amândurora binecuvântarea de a simţi împreună.

Pe de altă parte, incapacitatea de a integra corect suferinţa în perspectiva lor asupra vieţii îi expune pe unii creștini la veritabile traume emoţionale atunci când sunt confruntaţi cu răul, în vreuna dintre numeroasele lui forme.

Darul lui Dumnezeu pentru omul îndurerat, pentru cel care a pierdut ce avea mai scump, pentru cel strivit de durere este El Însuși. Orice altceva ne-am putea dori ar fi infinit mai puţin.

„Creștinii din bisericile [bazate pe teologia] prosperităţii sunt deseori profund nepregătiţi pentru ceea ce le rezervă viaţa sub conducerea providenţei lui Dumnezeu, iar acest lucru este o tragedie”, e de părere pastorul american John Piper. Acesta spune că Biblia este îmbibată în învăţătura că oamenii sunt chemaţi să sufere „nu doar o suferinţă de tip persecuţie, ci și genul acela de suferinţă care decurge din durerea, emacierea și boala trupească”. Nu că Dumnezeu nu ar dori pentru copiii Lui să fie sănătoși și prosperi. Din contră, spune el, „Dumnezeu L-a trimis pe Iisus pentru ca oamenii să fie fericiţi întreaga veșnicie și pentru a șterge lacrimile din ochii lor”. Însă, subliniază pastorul, „e o chestiune care ţine de orizontul de timp”. Este firesc să ne dorim ca durerea să ne ocolească și ca suferinţa de orice fel să ne fie străină. Însă „Biblia ne învaţă că Dumnezeu ne mântuiește în etape și că această umblare a noastră pe Pământ, între convertire și glorificare (schimbarea naturii păcătoase cu cea nepăcătoasă, pregătită pentru cer, n.r.), este una a suferinţei în nădejdea slavei”, conchide pastorul.

Asemenea sfinţilor despre care citim în Scriptură, creștinii care Îl urmează astăzi pe Hristos au garanţia nu că vor fi scutiţi de orice rău, ci că Dumnezeu va fi lângă ei în orice suferinţă, chiar și atunci când se vor simţi poate abandonaţi de Cer. Darul lui Dumnezeu pentru omul îndurerat, pentru cel care a pierdut ce avea mai scump, pentru cel strivit de durere este El Însuși. Orice altceva ne-am putea dori ar fi infinit mai puţin. Aceasta este adevărata esenţă a Evangheliei: tot ce ne va trebui vreodată vom găsi și va fi împlinit în Hristos. Iar dacă pe acest Pământ nu avem posibilitatea împlinirii, credinţa – despre care Scriptura ne învaţă că Dumnezeu o preţuiește – ne va ajuta să vizualizăm ceea ce vom avea în veșnicie.

Credinţa din suflet

Sigmund Freud părea că înţelege această viziune religioasă asupra binecuvântării, dar că o dispreţuiește profund. Părintele psihanalizei numea religia „o nevroză obsesională universală”, un produs colectiv al minţii înclinate spre comportament compulsiv, o „iluzie”. El reducea religia cu totul la un sistem menit să anestezieze capacitatea omului de a percepe că trăiește într-o lume în care dezastrul poate lovi în orice clipă. Însă Freud vorbea de pe poziţia ateului, ceea ce, după cum îi reproșa autorul Paul E. Johnson (1959), îl dezavantaja, fiindcă îl făcea să ignore cu totul posibilitatea ca religia să îl conecteze pe om la o forţă transcendentă care să îl edifice, nu să îl anestezieze. Harold Bloom, în schimb, era convins că Freud de fapt nu înţelegea esenţa religiei, prin urmare numea lucrarea freudiană Viitorul unei iluzii (1927) „unul dintre marile eșecuri ale criticii aduse religiei”. Aceasta,în condiţiile în care Bloom nu era mai indulgent nici cu creștinii, apreciind că volumul lui Freud despre religie este la fel de neconvingător cum este volumul lui T.S. Eliot în care acesta critică psihanaliza.

Adevărul e că specialiștii în treburile sufletului s-au contrazis chiar și între ei în ceea ce privește rolul credinţei religioase și influenţa acesteia asupra sănătăţii psihice.

Spre deosebire de Freud, care credea că credinţa religioasă îl transformă pe om într-o fiinţă pasivă, Erich Fromm credea opusul. Acesta susţinea că rolul convingerii religioase este să răspundă nevoii omului de a simţi că deţine controlul. Mai exact, atunci când este confruntat cu evenimente care îl împing pe om dincolo de resursele personale, credinţa îi oferă simţământul că are totuși control asupra situaţiei. Și antropologul Clifford Geertz era de părere că credinţa are un impact pozitiv în situaţiile de criză, prin faptul că oferă un cadru de interpretare a problemelor. Altfel spus, ar fi un răspuns la căutarea omului după un sens pentru ceea ce se întâmplă.

Emile Durkheim considera că credinţele religioase sunt primordial sociale, adică, dacă au avantaje, acestea decurg din faptul că o credinţă împărtășită facilitează și cultivă coeziunea, solidaritatea și identitatea. Iar solidaritatea se asociază cu un simţământ de putere. Însă și viziunea aceasta are criticii ei. Martin Buber, de pildă, consideră că eficacitatea religiei nu e dată neapărat de forţa pe care o cultivă intimitatea cu alţi oameni care ne împărtășesc valorile, ci ar putea fi dată chiar de apropierea de o forţă superioară (Dumnezeu).

Niciuna dintre aceste abordări nu este atât de amplă încât să poată pretinde că este explicaţia ultimă a rolului religiei în situaţiile grele, ci mai degrabă ar trebui văzute ca fiind interpretări complementare. În plus, dacă toate aceste abordări ale religiei ca sprijin îi atribuie acesteia un rol predominant în conservarea diferitelor resurse interioare ale individului (identitatea, controlul, spiritualitatea, sensul, confortul), cele mai noi abordări știinţifice studiază modul în care religia transformă viaţa celor credincioși. Altfel spus, modul în care religia influenţează renunţarea la valori cândva preţuite și atribuirea de semnificaţie unor noi surse. Dar a avea o convingere religioasă, mai bine zis a avea orice convingere religioasă, nu este suficient pentru ca această transformare să fie pozitivă.

Convingeri care doboară și convingeri care înalţă

Credinţa poate și să distrugă un suflet atunci când îl torturează cu probleme spirituale. Acestea, fie că îmbracă forma unor idei distructive despre Dumnezeu sau a furiei faţă de Divinitate, fie că ţin de relaţiile deficitare cu alţi credincioși sau de incapacitatea de a gestiona tulburări personale precum vina și îndoiala, au fost asociate cu un grad ridicat de depresie, cu o creștere a frecvenţei gândurilor legate de sinucidere, cu o creștere a nivelului de anxietate, a durerii sufletești și a consumului de alcool.

Persoanele care au o imagine negativă despre Dumnezeu și cele care Îl văd pe Dumnezeu predominant prin prisma puterii Sale punitive experimentează simptome mai puternice de depresie, anxietate, paranoia, obsesie și comportament compulsiv. Iar aceste imagini negative despre Dumnezeu pot deturna religia de la o potenţială resursă pentru a face faţă problemelor la o cauză pentru tulburare spirituală. Credinţa poate doborî, dar poate și ridica un om aflat în suferinţă. Pentru un observator extern, cum ar fi un psiholog, diferenţa dintre cele două pare să depindă de sensul pe care persoana religioasă îl dă experienţei pe care o trăiește.

De numele Kenneth Pargament se leagă decenii întregi de cercetare a relaţiei dintre religie și sănătatea psihică. Profesorul emerit de psihologie de la Universitate Bowling Green (Ohio) este cel care a creat una dintre cele mai cunoscute metode prin care se măsoară eficienţa religiei de a ajuta psihic un individ (scară a coping-ului religios, în limbaj de specialitate). Chestionarul lui Pargament se numește RCOPE și a deschis o întreagă lume de posibilităţi de cercetare.

Cercetătorul a ajuns la concluzia că religia îi poate ajuta pe oameni ca, în urma unui eveniment stresant sau traumatic, să se descopere mai puternici (mai adaptaţi) decât erau înainte. Numeroase cercetări știinţifice au observat că sănătatea psihică este mai viguroasă, iar tulburările emoţionale sunt mai reduse în cazul persoanelor care se bizuie pe religie pentru a face faţă situaţiilor dificile prin care trec. Însă nu orice fel de raportare religioasă la viaţă aduce beneficii, susţine Pargament.

Pargament a identificat trei tipuri de strategii prin care credicioșii folosesc religia pentru a face faţă situaţiilor grele. Primul tip Îl deleagă pe Dumnezeu cu întreaga responsabilitate a rezolvării problemei (deferring); al doilea tip de strategie responsabilizează strict individul, care alege să utilizeze puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu pentru a rezolva problema de unul singur (self-directing); iar al treilea tip de strategie este cel colaborativ, prin care individul se raportează la Dumnezeu ca la un partener pentru rezolvarea problemei (collaborative). Potrivit studiilor, cele mai mari beneficii psihologice vin odată cu adoptarea celui de-al treilea stil de reacţie. Acesta a fost corelat cu un nivel crescut de stimă de sine și un nivel scăzut de depresie, probabil și datorită faptului că angrenează religia în mod pozitiv, subliniind puterea binefăcătoare (nu punitivă) a lui Dumnezeu, care iartă și ajută.

Coda

Probabil că cel mai important de reţinut pentru cei care nu sunt interesaţi de cercetare sau nu au nicio aplecare spre domeniul psihologiei este că bunăstarea noastră psihică depinde mai mult decât ar fi intuitiv de credinţele pe care ni le alimentăm. Sănătatea spirituală nu este un dat, ci o resursă care trebuie menţinută prin exerciţiu și printr-o grijă atentă la cărămizile pe care le lăsăm să ne construiască sufletul.

Însă și mai interesant este că, dincolo de influenţa ei pur subiectivă asupra psihicului, religiozitatea se asociază și cu o sănătate fizică mai bună. Adică are efecte cuantificabile, obiective.

Oamenii de știinţă sunt în general de acord astăzi că religia are un rol al ei, bine delimitat de alte variabile, în răspunsul indivizilor în faţa provocărilor și că efectele ei asupra sănătăţii se pot distinge de efectele altor factori de influenţă. Și este cu adevărat notabil că cercetătorii au ajuns la această concluzie analizând strict mecanicist, neputând să disece latura subiectivă a relaţiei dintre om și Dumnezeu. Cu alte cuvinte, știinţa a adus concluzii obiective despre avantajele credinţei, concluzii care nu necesită ca cercetătorul să creadă neapărat în Dumnezeu, dar care sugerează că ar fi și spre binele lui să o facă.