Conceptul de „selfcare”, înţeles ca totalitatea metodelor prin care fiecare înţelege să își rezolve singur problemele emoţionale și să își gestioneze anxietăţile, a devenit o adevărată mișcare în ultimii doi ani, ce are în spate o întreagă industrie pregătită să ne facă viaţa mai ușoară și mai confortabilă. Pentru creștini, această tendinţă s-a dovedit a fi destul de problematică – a-ţi face viaţa mai ușoară se bate cap în cap cu indicaţiile biblice de a ne „purta crucea” în fiecare zi, însă nevoia de a gestiona cumva stresul și anxietăţile tot mai pregnante este reală.

În mod normal, oricine își dorește ce este mai bun pentru el, își dorește să progreseze pe anumite ţinte, să avanseze în carieră, să fie mai sănătos și mai energic și chiar să aibă o viaţă spirituală mai bună. Deci, faptul că tot mai multă lume sare pe valul „#selfcare” nu este neapărat ceva rău în sine, cât timp acest lucru nu glorifică de fapt indulgenţa de sine, delăsarea, complacerea și până la urmă cochetarea cu fel de fel de comportamente care doar ne distrag gândurile pe moment, dar de fapt pe termen lung pot chiar să ne îndepărteze de ţintele noastre. Pentru că, dacă la început „#selfcare” era majoritar despre a face ceva – sport, dietă, terapie etc. –, acum poate însemna orice, de la a mânca sănătos la a mânca după pofta inimii, de la a face sport la a face pauză de la sport.

Conservatorii, care se întâmplă să fie în general și creștini, sunt printre cei mai vocali critici ai formelor care, de un fel sau altul, par să tragă în jos standardele vieţii de creștin, înţeleasă ca opusul unei vieţi de huzur, confort fizic și psihic, în care atenţia cade preponderent pe sine și pe satisfacerea nevoilor și dorinţelor personale. Creștinii sunt în general pregătiţi pentru o viaţă dură, de sacrificiu, în care caracterul este șlefuit prin încercări și turbulenţe. Suntem invitaţi să „ne luăm crucea și să îl urmăm pe Iisus”[1] în viaţa noastră de zi cu zi, să ne „pierdem viaţa ca să o câștigăm”[2], să umblăm pe „calea cea îngustă”[3] și în general să nu ne contopim în cultura din care facem parte doar pentru a ne face viaţa mai ușoară.[4] Pasajul în care Iisus spune că a venit pe Pământ nu pentru a aduce pacea, ci „sabia”[5] pare să încununeze această pregătire a creștinului pentru o viaţă caracterizată de conflicte și suferinţă.

Din aceste motive, mulţi creștini au probleme în a înţelege de ce grija pentru sine a devenit atât de importantă astăzi și de ce ar trebui introdusă, cu unele amendamente, și în practica creștină. Până la urmă, mulţi creștini cunosc persoane care lucrează pentru Dumnezeu cu preţul propriei sănătăţi, pentru că nevoile sunt atât de mari, încât să îţi mai faci timp și pentru tine pare un gest egoist și contraproductiv. Sunt persoane care pot face asta cu bucurie, dar sunt și persoane care, făcând asta, ajung să își distrugă viaţa și credinţa și nu este drept să îi judecăm pe unii vrednici și pe ceilalţi nevrednici, pe unii credincioși și pe ceilalţi făţarnici. Credinţa este personală și felul în care înţelegem să o practicăm are impact asupra vieţii fiecăruia în moduri diferite, pe care trebuie să le gestionăm individual.

Și creștinii suferă

Faptul că și creștinii care trăiesc și lucrează în medii seculare ajung să sufere din cauza anxietăţii și a depresiei nu este o noutate, deși problema sănătăţii mintale rămâne încă neabordată în multe biserici creștine. Curajul unor lideri de biserici care îndrăznesc să recunoască public că nu au înţeles corect munca lor și prin urmare au ajuns să sufere de depresie ar putea schimba acest lucru.

Steve Austin este pastor de tineret la o biserică din Statele Unite. El obișnuia să își împartă timpul între activităţile cu grupul de tineret, voluntariat full-time la o școală publică și lucruri bisericești administrative, care îi ocupau toată ziua de duminică și încă o seară pe săptămână. Atacurile de panică au început din senin, o dată, poate de două ori pe lună, pentru ca patru ani mai târziu să îl perturbe săptămânal. „Oamenii se întrebau cum de am timp pentru toate, dar eu în fervoarea mea religioasă îi judecam pentru lipsa lor de ocupaţie. În fiecare noapte, soţia mea stătea lângă mine tânjind după intimitate, conversaţii profunde, prietenie, iar eu eram pierdut pe telefon, planificând următoarea seară de rugăciune sau următoarea excursie. Și credeam că trebuie să fi fost atât de mândră de mine. Doar uite câte fac pentru biserică! Însă, neavând niciun fel de limite între viaţa personală și profesională, ridicam de fapt ziduri și îi ţineam la distanţă pe cei care mă iubeau cel mai mult. Nu știam că e ok să spun „nu”. Să îmi iau o zi de concediu. Să închid telefonul… Până la urmă nu am mai putut suporta stresul și am încercat să mă sinucid”, mărturisește Austin.

Din fericire, tentativa sa a eșuat, iar de atunci Austin se concentrează pe recuperarea sa. Cercetând Biblia, a fost surprins să descopere că grija faţă de propria persoană este promovată în Biblie și, înţeleasă corect, nu poate decât să aducă beneficii. Dar povestea lui Austin nu este unică. Mulţi pastori sau preoţi de biserici mici se găsesc în postura de a fi „omul bun la toate”, de la predici, la terapie de cuplu, la muncă de construcţii, reparaţii și transport și muncesc cât pentru două persoane. Iar povestea unora dintre ei se termină tragic. Bradley Bolejack, un pastor al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Lake Union, Washington, a încetat din viaţă luna trecută, după o lungă luptă cu anxietatea și depresia. Soţia sa, care mărturisește că Bradley a întârziat să apeleze la doctori gândindu-se că asta ar însemna că nu are destulă credinţă, că nu se roagă destul sau că nu studiază destul Biblia, a făcut un apel public la creștini să înţeleagă că „Dumnezeu nu ne iubește mai puţin dacă suferim de depresie și nu este ceva de care ar trebui să ne fie rușine”.

Cu siguranţă este ciudat să afli astfel de vești, pentru că se presupune că oamenii care sunt cei mai apropiaţi de Dumnezeu sunt înveliţi într-un strat extra de protecţie, când de fapt ei sunt tot oameni normali, care se îmbolnăvesc și se rănesc ca toţi ceilalţi, iar presiunile asupra sănătăţii emoţionale și psihice sunt unice pentru această fișă de post. Ele pot duce la burnout, anxietate și chiar depresie, care nu sunt neapărat simptome ale unui eșec spiritual. Ba chiar ca cineva care suferă de depresie să rămână credincios este nevoie de o tărie spirituală aparte. Să nu îi ostracizăm, deci, pe cei care au curajul să își asume public bătăliile interne prin care trec.

Ce înseamnă „selfcare” creștin

„Eu am evitat practicile tip selfcare pentru că mi s-au părut periculos de apropiate de indulgenţa de sine. Dar prin evitarea lor ce am făcut de fapt a fost să îmi hrănesc aplecarea spre autosuficienţă și să caut împlinirea prin propriile mele abilităţi. Astfel că, deși poate părea ciudat, pentru mine evitarea trendului era de fapt o manieră de indulgenţă de sine”, mărturisește Amie Patrick, soţia unui pastor din St. Louis, SUA.

La fel ca Steve Austin, și ea spune că își trata limitele și nevoile naturale ca fiind lucruri ce ţin de un lux pe care nu și le poate permite în detrimentul lucrării lui Dumnezeu. „Nu mi-a trecut prin cap că acceptarea limitelor pe care Dumnezeu mi le-a dat și alegerea să mă bucur de darul odihnei, al recreerii, al unei mase bune sau al unei întâlniri cu prietenii poate fi tot act de ascultare faţă de Dumnezeu. Iar în al doilea rând, nu mi-am dat seama că încercările mele de a-mi depăși limitele ascundeau de fapt mândria, și nu credinţa”, mai spune Amie.

„Ilie, când a văzut lucrul acesta, s-a sculat și a plecat, ca să-și scape viaţa. A ajuns la Beer-Șeba, care ţine de Iuda și și-a lăsat slujitorul acolo. El s-a dus în pustie unde, după un drum de o zi, a șezut sub un ienupăr și dorea să moară, zicând:«Destul! Acu, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei.» S-a culcat și a adormit sub un ienupăr. Și iată, l-a atins un înger și i-a zis: «Scoală-te și mănâncă.» El s-a uitat și la căpătâiul lui era o turtă coaptă pe niște pietre încălzite și un ulcior cu apă. A mâncat și a băut, apoi s-a culcat din nou. Îngerul Domnului a venit a doua oară, l-a atins și a zis: «Scoală-te și mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.» El s-a sculat, a mâncat și a băut și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb”.[6]

Iată un om atât de sătul de viaţa sa și de îndatoririle sale, încât a ajuns să își dorească propria moarte. Ce a făcut Dumnezeu? L-a certat pentru decizia sa egoistă care ar fi interferat cu planul divin? L-a admonestat pentru cutezanţa sa și lipsa sa de credinţă? Nu. I-a oferit cele necesare refacerii de câte ori a fost nevoie pentru a se reface. „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi și împovăraţi, și Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră și învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima și veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”[7], spune Iisus. Dacă înţelegem astfel iubirea și atenţia lui Dumnezeu pentru nevoile și limitele noastre, vom înţelege și că idealul biblic pentru „#selfcare” nu are deloc legătură cu grija de sine, ci cu predarea totală în grija lui Dumnezeu, care a împletit în creaţia divină și în istoria poporului evreu odihna Sabatului. Aceasta este opţională doar în sensul că o putem ignora cu toate consecinţele aferente, însă este destul de clar că adevărata odihnă pe care o putem găsi pentru sufletele noastre este la Dumnezeu, în această zi binecuvântată în mod special.

Această odihnă nu este însă ca un somn, ci presupune o implicare activă din partea noastră. Ţinerea Sabatului nu înseamnă doar că ne oprim din muncă și din lucrurile care ne preocupă restul zilelor, ci este un act de închinare și comuniune cu Dumnezeu și cu creaţia Sa. Este o zi în care să ne aducem aminte de promisiunile Sale, să medităm asupra cuvântului Său și să ne reîncredinţăm în mâna Sa. Să ne bucurăm de această zi de odihnă creată în mod special pentru om[8] este în sine un act de credinţă. Trebuie să ne odihnim pentru că Dumnezeu Însuși a spus că trebuie să ne odihnim. Iar aceasta implică și încrederea noastră că El va avea grijă de toate lucrurile în timp ce noi ne refacem.

Nu în ultimul rând, odihna „în Dumnezeu” este esenţială fiindcă aceasta este un act relaţional, nu este ceva ce facem strict de capul nostru și pentru noi înșine. Nu ne odihnim în vid, ci în relaţia cu Cel care a creat și care întreţine viaţa. „Rămâneţi în Mine, și Eu voi rămâne în voi”[9] este promisiunea dătătoare de viaţă pe care ne-o face Însuși Dumnezeu.

Footnotes
[1]„Matei 10:38”.
[2]„Matei 10:39”.
[3]„Matei 7:14”.
[4]„Ioan 15:19”.
[5]„Matei 10:34”.
[6]„1 Împăraţi 19:3-8”.
[7]„Matei 11:28, 29”.
[8]„Marcu 2:27”.
[9]„Ioan 15:4”.

„Matei 10:38”.
„Matei 10:39”.
„Matei 7:14”.
„Ioan 15:19”.
„Matei 10:34”.
„1 Împăraţi 19:3-8”.
„Matei 11:28, 29”.
„Marcu 2:27”.
„Ioan 15:4”.