În 2004 am trăit în direct unul din cele mai devastatoare tsunamiuri ale secolului nostru. Era dimineaţa devreme, a doua zi de Crăciun.
Mulţi dintre turiștii ce aleseseră să petreacă sfârșitul de an în resorturile thailandeze din Phuket ieșiseră pe plajă să se recupereze după o noapte de petrecere, înviorându-se în briza sărată a oceanului.
Alţii vânau restaurantele de pe mal, căutând un mic dejun în compania valurilor și a pescărușilor îndrăzneţi. Chiar înainte de ora 8, s-a simţit un cutremur puternic. Au căzut ţigle și glastre cu flori, sticle și pahare de pe mesele din restaurante, au crăpat ziduri și străzi, iar oamenii au ţipat cuprinși de panică. După 8-10 minute, totul s-a liniștit, de parcă nimic nu se întâmplase.
Cei mai mulţi au răsuflat ușuraţi și și-au văzut în continuare de nisip, soare și bălăceală în ocean, gândindu-se probabil la ce aveau de povestit la întoarcere. Alţii, speriaţi, și-au împachetat lucrurile și au plecat înapoi la hotel. După mai bine de o oră de la cutremur, apele oceanului au început să se retragă, dezvelind gingiile nisipoase ale malului, ca într-un zâmbet sinistru. Câţiva turiști mai curioși, fascinaţi de bogăţia neașteptată de pești și scoici, s-au avântat să le culeagă. În mai puţin de o jumătate de oră, un val gigantic de până la 9 metri, se rostogolea necruţător peste ţărmuri. Înghiţea cu lăcomie tot ce găsea în cale – clădiri, pomi, mașini și oameni.
Cei mai mulţi supravieţuitori au fost cei care s-au căţărat pe înălţimi și pe dealuri, departe de furia apelor. Alţii s-au urcat în pomi, pe acoperișuri, sperând ca oceanul să-și potolească mânia și să se cuminţească. Dar valurile seismice au continuat să muște din ţărm multe ore după aceea, de fiecare dată răpind cu ele spre larg mai multe resturi din clădirile de pe mal și mai multe vieţi omenești. Dezastrul a atins 18 ţări și a adus cu el moartea a peste 200 000 de oameni.
În 2019 am trăit în direct una din cele mai devastatoare pandemii ale secolului nostru. Era a doua zi de Crăciun, când doctorii chinezi au identificat un nou tip de coronavirus la un număr de pacienţi bolnavi de pneumonie. Odată cu apariţia primelor victime, au început să se resimtă în întreaga lume unde seismice. Mai întâi în domeniul medical. Mulţi au ignorat avertizările și și-au văzut mai departe de treabă. Alţii s-au baricadat în casă, cu dulapurile pline de dezinfectant, și și-au burdușit cămările cu conserve.
Cutremurul medical din 2019 a fost epicentrul unui tsunami global care a atins mai toate ţările din lume și a adus moartea a milioane de oameni. Și astăzi talazurile de incertitudini politice și economice încă mai zbuciumă vieţile multora, schilodind mentalităţile oamenilor prin depresie și anxietate. Orice tsunami exterior răbufnește în cele din urmă și în interior, aducând ravagii de temeri, griji și incertitudini.
Tsunamiul a dat buzna și înăuntrul meu. Când liniștea și normalul de altădată au început să se retragă, lună după lună, am știut ce va urma. Am căutat să-mi pregătesc un loc de refugiu, o înălţime unde să-mi adăpostesc speranţele înainte să se înece. În jurul meu stăteau mormane de realizări, foarte sigure pe ele, înalte și semeţe. Păduri de bunuri materiale, unele mai stufoase ca altele, promiţându-mi confort la standarde înalte. Construcţii elaborate, pe multe niveluri, ridicate pe păreri proprii, relaţii și promisiuni. Dar indiferent de înălţimea edificiilor în care m-am refugiat, toate mi-au fost spulberate peste noapte de valurile unei noi realităţi. S-au făcut moloz, trăgându-mi sufletul în jos, greu de remușcări.
Tsunamiul din suflet mi-a răpit ani la rândul rămășiţe de încredere și bucurie. Am încercat să supravieţuiesc ţinându-mi respiraţia și dând frenetic din mâini și din picioare. Dar după ani de zbucium, mi-am dat seama că de fapt eu nu știu să înot. Că tot timpul până acum am mimat gesturi și trăiri. Că, de fapt, am obosit să plutesc agăţată de teorie. Aveam nevoie de ceva sigur, neșovăielnic și suficient de mare ca să-mi încapă toate dezamăgirile de până acum.
Așa am dat peste grăuntele de piatră în buzunarul de la inimă. Grăuntele nu părea a fi o investiţie sigură, căci era mic cât un bob de muștar. Dar din grăunte a crescut un munte, ce stătea maiestuos în faţa mea, neînfricat de valuri și vârtejuri, promiţându-mi un loc sigur de scăpare din orice tsunami s-ar abate peste mine. Anul acesta am început, mai mult ca până acum, să-mi cultiv grăuntele de piatră în fiecare zi. Crește după puterea credinţei mele, uneori mai mare, alteori mai pitic. Și în fiecare zi, răsadul de munte o ia de la capăt.
Când am credinţă, muntele din inimă se face mare până la cer. Pe el îmi pot usca inima de frică și îndoială. Mă odihnesc de hărţuiala grijilor și am răgaz să aștept împliniri promise. Dar mai am încă zile când uit să cred până la capăt, să cred imposibilul, și muntele îmi rămâne mic, abia ridicându-mi capul deasupra frământărilor. Și-atunci strig cu glas tare: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”
Denisa Selagea vrea să ofere un ghid de supravieţuire, experimentat personal, pentru situaţiile în care ne confruntăm cu cataclismele care pătrund în sufletele noastre și fac ravagii prin frică, îndoială și neîncredere.
