Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12:18).

Sfatul acesta al apostolului Pavel a traversat secolele și ne călăuzește și azi, la fel de înţelept. Numai că el cuprinde o condiţie pentru buna convieţuire cu semenii, a creștinului de oriunde: să depindă de el, să fie posibil în măsura aceasta, a voinţei și conștiinţei creștinului. Ce e de făcut însă atunci când nu depinde în totalitate de el sau când tocmai conștiinţa de creștin îi spune să adopte o altă atitudine, să se delimiteze de un rău, „întrucât depinde de el”, cu preţul pierderii armoniei din relaţiile cu unii semeni?

Ghidul creștinului

Acest ghid este Biblia, în mod incontestabil, deși contestat; îmi amintesc de campania electorală a fostului președinte american Obama, care accentua că atât Biblia, cât și Coranul îi sunt foarte familiare și preţioase, pentru ca apoi să sugereze, într-un discurs, că Predica de pe Munte nu poate fi utilă când e să judeci după dreptate, în politică, în anumite aspecte… Cu alte cuvinte, se poate accepta, în principiu, că există un ghid al creștinului, dar el nu prea este aplicat/aplicabil în situaţii concrete. Această carte rămâne suportul fizic, nedeschis, al jurămintelor atâtor oficiali, la învestitură. Ea nu mai este o călăuză de comportament, un ghid, ci mai degrabă un zid, acel zid al tuturor păcatelor oamenilor care îi desparte de Dumnezeu (Isaia 59:2). Chiar gestul de a jura al unora, cu vârful degetelor, arată că au înlocuit credinţa creștină cu superstiţia, cam cum se joacă unii copii simulând că jură, dar ţinând degetele încrucișate la spate, ca să nu fie obligaţi să-și respecte jurământul; joacă de copii, mai mici sau mai mari.

Totuși, în ce fel este Biblia un ghid practic de conduită morală și civică? Oare nu ne cere prea mult, imposibil de dat, în lumea de astăzi?

Un criteriu solid de a judeca situaţiile și de a reacţiona creștinește este să evaluăm dacă ceea ce ni se cere contrazice sau chiar atacă un principiu sau o normă morală stabilită de Dumnezeu, prin Cuvântul revelat. Cu alte cuvinte, să dăm cezarului ce este al cezarului, iar lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu, cu excepţia cazului în care cezarul se opune lui Dumnezeu sau vrea să-I ia locul (Matei 22:21; 1 Tesaloniceni 2:4). Astfel, în privinţa celor Zece Porunci, lucrurile par mai clare: alegi „să nu ucizi”, suportând consecinţele atunci când societatea, un grup, comunitatea ori o persoană îţi cere să ucizi. Avem exemplul splendid de umanitate dat de soldatul necombatant Desmond Doss, decorat pentru fapte de mare curaj, cu cea mai mare distincţie militară a SUA, după al Doilea Război Mondial; el nu doar că a refuzat să ucidă, dar a salvat 75 de vieţi ale camarazilor, precum și ale unor inamici japonezi.

Dar cum procedezi pentru a nu lua parte la lucrările întunericului, ci mai degrabă a le osândi, așa cum îndeamnă tot apostolul neamurilor, Pavel? (Efeseni 5:11) Cum faci să nu te așezi pe scaunul celor batjocoritori, să nu te așezi pe calea celor răi, să nu stai la sfat cu ei, așa cum îndeamnă primul psalm, ori să împlinești dreptatea? (Psalmii 1:1; Mica 6:8)

Din experienţa eroică a pastorului Dietrich Bonhoffer am înţeles că suntem datori să reacţionăm atunci când o lege sau o orânduire mai bună se schimbă cu una mai rea și să fim de partea dreptăţii, a adevărului, a binelui, chiar dacă toate orânduirile sunt îngăduite de Dumnezeu (2 Cronici 20:6). Un creștin care vede silnicia, nedreptatea, minciuna, crima, hoţia și tace, devine părtaș la ele.

Or, din Ghidul menţionat, reiese că un creștin se șlefuiește aici, în această lume, ca un bun cetăţean al orânduirii cerești viitoare. El nu-și amână conduita corectă până va veni acea orânduire, ci trebuie să fie aici, adesea cu sacrificii, un cetăţean exemplar, pentru a se califica pentru Cer.

Calea creștinului

Ca de multe ori, în practică, se pune problema metodei alese pentru a reacţiona, a căii prin care creștinul ia poziţie de partea Binelui. Poţi să nu fii de acord cu calea aleasă de unii, cu comploturi, atentate, dar trebuie să-ţi manifești atitudinea de dezavuare a răului de orice fel, într-o lume a conexiunilor și interacţiunilor multiple. Altfel, e o eschivă ce echivalează cu părtășia la rău. Și, dacă uneori rămânem la imaginea biblică potrivit căreia Calea este o persoană, cea a Mântuitorului, și nu știm cum să transformăm asta într-o metodă de parcurs, avem și alte îndemnuri utile. De pildă, dacă nu știm cum ar fi reacţionat Mântuitorul în toate situaţiile vieţii noastre concrete, știm principiul: să urăști păcatul, dar să-l iubești pe păcătos (Matei 5:43-48). Din nou, iubirea de semeni te luminează cu privire la ce ai de făcut. Să-l iubești pe păcătos nu presupune să-i tăinuiești greșeala, ca să nu-i fie greu, ci să-l faci conștient de ea, pentru că îi vrei binele suprem, salvarea sufletului; să-l respecţi ca pe aproapele care cade, dar care are aceeași șansă la salvare, până în ultima clipă, prin căinţă, și are aceeași parte la iubirea Tatălui, ca tine. Să nu fii pentru el o „pricină de poticnire” (Galateni 5:11) pe Calea dată tuturor creștinilor, dar nici el să nu devină pentru tine asta. De reţinut că pricina de poticnire este în raport cu Calea, nu cu traiul călduţ pe aici, cu eludarea regulilor morale și a legilor cetăţii în care locuiești, cu manevrarea semenilor ca să-ţi meargă bine. Astea toate ar presupune să menajezi păcatul și să-l încurajezi, în loc să-l urăști. Așa cum sublinia părintele Galeriu, „dacă nu-ţi exprimi concomitent ambele sentimente, cu aceeași intensitate, vei fi vinovat de neîndreptarea aproapelui și de încurajarea lui la păcat”.

Contextul social concret

În legătură cu evenimentele recente din spaţiul public românesc al lunii februarie, cu protestele din cele două pieţe bucureștene și din alte orașe ale ţării sau ale altor ţări, un domn creștin pe care-l respect m-a întrebat: „Cum rămâne cu iertarea aproapelui?” I-am răspuns că înţeleg iertarea aproapelui ca pe o atitudine creștină faţă de o persoană care ţi-a greșit ţie, direct, dar nu faţă de grupuri care încalcă reguli și legi ale bunei convieţuiri a tuturor. Pentru încălcarea acestora există pedepse și suntem datori cu toţii să le respectăm, ca să nu aducem haosul în societate. La argumentul său cum că haosul și dezbinarea sunt aduse de unii protestatari, i-am răspuns că nu văd cum ne-am putea armoniza și îmbina cu tolerarea hoţiei. Și asta cred și acum: dacă acesta e preţul armoniei, atunci nu e de plătit. Au existat cazuri de crime în care criminalul a fost iertat, creștinește, de familia victimei; dar asta nu a însemnat ca statul să-i suspende pedeapsa pentru crimă. Sunt atâtea alegorii care pot arăta în ce situaţie ne aflăm, dar una mai clară mi se pare cea a unei operaţii chirurgicale pentru îndepărtarea bolii, a tumorii etc. Cum să ne împăcăm cu un rău crescând, care ne afectează pe toţi, deși îl putem stopa sau diminua, „întrucât ţine de noi”?

Poate ierta un singur om, individual, hoţia mai multora asupra unor generaţii întregi? Dacă e vagă, impersonală, nu înseamnă că e mai puţin gravă. Un linșaj este și el vag, impersonal, dar asta nu înseamnă că nu e un păcat și că nu are ca vinovaţi niște oameni. La fel e cu furtul: încalcă porunca a opta și e tot un păcat, chiar dacă victima este impersonalul Stat, în care se află avuţia tuturor. Iar cine ar fi iertat nu ar avea nici șansa de a se căi pentru păcatul său și ar rămâne sub osânda divină.

La argumentele strâmbe care arată că și „ceilalţi, ai lor”, sunt strâmbi, dar scapă pedepsei justiţiei, e de bun-simţ să spui că orice strâmbătate, de orice parte, trebuie descurajată și eliminată, tot întrucât ţine de noi. Nu merg argumentele precedentului sau ale practicii majoritare atunci când e vorba de încălcarea regulilor morale sănătoase sau a legilor drepte. Biblia ne îndeamnă să nu ne potrivim veacului rău, să nu fim lumești, indiferent cât de mult s-ar corupe lumea, indiferent cât de puţin ar mai respecta legea (Romani 12:2).

Însă, până la criteriul legii, avem de luat în calcul criteriul complex, dar foarte sănătos, al moralei creștine. Să nu eludăm asta. Tocmai pentru că a nu fura este, mai întâi, o normă morală importantă, ea a fost convertită în legi obligatorii pentru toţi cetăţenii, cu pedepsele aferente pentru încălcarea lor.

Puterea creștinului

Dacă ne devine mai limpede ce ghid să avem în faţa ochilor și ce cale să urmăm, rămâne să căutăm și maniera cea mai potrivită, aceea inspirată de Sus, pentru a face acestea. Aici se vede sau nu se prea vede roada Duhului în sufletul nostru. Avem noi, creștinii de azi, din această ţară, blândeţe și bunătate? Avem îndelungă răbdare? Judecăm lucrurile cu credincioșie? Dar, mai întâi de toate, avem noi dragoste creștină în sufletele noastre? Oricine vrea să fie, să devină și să rămână un copil al lui Dumnezeu ar trebui să se hrănească de la dragostea divină, pentru a fi un izvor de dragoste faţă de semeni. Altă putere nu există. Fără ea, orice altă manieră de a acţiona este o făţărnicie, o precaritate afectivă, o străduinţă beteagă, în urma cărora vom „cădea de oboseală în sufletele noastre”, cum spune neobositul Pavel (Evrei 12:3). Dacă vom înţelege că dragostea divină este modelul pe care suntem chemaţi să-l cultivăm în noi înșine, ca să avem putere pentru orice faptă bună, atunci nu vom rătăci Calea, nici nu vom pierde Ghidul. Nu vom ezita la stânga sau la dreapta; nu vom pune prea mult patos acolo unde se cere discernământ; nu vom despica firul în patru acolo unde se cere să ajutăm, să fim curajoși ori miloși; nu ne vom plânge de ceilalţi și nu ne vom scuza pe noi înșine; nu ne vom lăsa ispitiţi; nu vom jigni și nu vom fi partinici; nu vom angrena numele lui Dumnezeu în mesaje de protest, ameninţări și imprecaţii publice.

Dar nici nu vom aștepta de la lume ceea ce vine doar prin El: pacea sufletului. Cine a gustat aceste efecte ale păcii Lui – netulburarea, luciditatea, amabilitatea, seninătatea, mângâierea, încurajarea, blândeţea, bucuria, odihna – știe care e maniera de a se comporta a creștinului, puterea ei și beneficiile ei imense.

Să încercăm să ne privim, ca societate, din perspectiva mai înaltă a societăţii perfecte, divine, ca ideal spre care tindem; atunci vom fi mai buni cetăţeni și mai buni semeni unii faţă de alţii. De sus, apar ca naive, neputincioase și jalnice patimile ce ne împing spre o „tabără” sau alta, radicalizate artificial, maniheist, polarizate în „ai noștri sunt buni, deștepţi și frumoși, ai lor sunt răi, proști și urâţi”. Biblia ne arată că păcătuim chiar și spunând cuiva „prostule!” sau „nebunule!” (Matei 5:22), Atunci, cu cât mai mult păcătuim asupra sufletului nostru și în faţa lui Dumnezeu când ne pierdem dragostea, adică identitatea noastră divină?

SURSĂ:Semnele timpului, martie 2017, ediție tipărită
DISTRIBUIE:
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.