„Totuşi stau pe malul acestui râu; acesta este un fapt. Şi din moment ce mă aflu aici, trebuie să fi venit de undeva.” Wistawa Szymborska[1]

„Dincolo de fenomenele care se prezintă ca atare, după cum obişnuia să spună vechiul şi cerebralul meu prieten Chauncey Wright, marele empirist de la Harvard al tinereţii mele, nu există nimic.” William James[2]

C.S. Lewis îl numea pe un cunoscut de-al său: „ateul cu coaja cea mai tare din câţi am cunoscut”[3], „cinicul cinicilor, durul durilor”[4] când vine vorba de credinţă. Totuşi aceeaşi persoană îi spunea lui Lewis că istoricitatea Evangheliilor este „chiar surprinzător de bună”[5]. Fiind încă agnostic la acea dată, Lewis a fost uluit. Dacă Evangheliile consemnează fidel istoria înseamnă că minunile au avut într-adevăr loc şi, dacă minunile chiar s-au întâmplat, înseamnă că Weltanschauungul[6] său ateist, materialist, era pur şi simplu greşit.

Folosesc această relatare nu ca un prolog al unei apologii pro-Evanghelie, ci pentru a introduce în scenă cele două izvoare ale tuturor metanaraţiunilor, din Antichitate și până astăzi. Mai întâi, e vorba de perspectiva materialistă și ateistă a priori asupra lumii, susţinută de la atomiştii presocratici până la filosofii din aripa radicală, și proclamată astăzi cu surle şi trâmbiţi de „noii atei”. Apoi, în contrast, desigur, e vorba de credinţa într-un anume tip de fiinţă sau fiinţe supranaturale, de la Ahura Mazda al lui Zoroastru la deismul lui Voltaire sau la predestinarea calvinistă (sau, la fel de bine, oricare alta). Oricare dintre cele două metanaraţiuni (în orice variantă) cunoscute de Lewis reprezenta negarea celeilalte.

Articolul de faţă, după cum dezvăluie fără nicio subtilitate în titlu, ia apărarea celei de a doua.

Credo ut Intelligam

Un argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu a fost formulat de către Anselm (c. 1033-1109). În forma sa cea mai simplă (există şi versiuni mai sofisticate), argumentul ontologic sună cam aşa: Dumnezeu este ceea ce nu poate fi surclasat de nimic. Iar ca ceva să fie astfel încât nimic mai mare decât el să nu poată fi conceput înseamnă că acel ceva trebuie să existe, pentru că ceea ce există este mai mare decât ceea ce nu există. Prin urmare, Dumnezeu există.

Probabil pentru că această concluzie e puţin probabil să conducă pe cineva de la ateism la ceea ce creştinii numesc „naştere din nou”, Anselm a patentat şi următoarea expresie: credo ut intelligam („Cred, pentru ca să înţeleg.”) Argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu tind să fie mai eficace după ce persoana în cauză crede deja și e posibil ca acesta să fi dorit să transmită chiar de la început Anselm cu argumentul lui ontologic: nu să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, să înceapă cu credinţa şi apoi să o ia în sens invers, pentru a o apăra şi înţelege.

Aceasta este și abordarea din articolul de faţă. Titlul „De ce cred în Dumnezeu” sugerează a priori o abordare diferită decât dacă titlul ar fi fost „De ce există Dumnezeu.” Primul injectează automat un element personal, subiectiv, care face trimitere chiar la o experienţă proprie (de altfel esenţială, poate, pentru credinţa în Dumnezeu). Aspectul personal, subiectiv nu privează cu nimic argumentaţia în favoarea adevărului, aşa cum nici aversiunea cuiva faţă de spaţiul cilindric nu face ca geometria lui Riemann să fie falsă. În plus, dacă lucrarea de faţă ar fi fost intitulată „De ce cred eu că Dumnezeu nu există”, cine ar crede că elementul subiectiv nu este la fel de prezent?

Ceva de tipul „nimic”

De ce cred eu în Dumnezeu? De ce cred? De ce există, la urma urmei, ceva în care să crezi sau chiar un conştient subiectiv, cum ar fi propria persoană, în care să crezi? După cum Leibneiz şi alte nume mari întrebau: De ce există ceva în loc de nimic?

Răspunsul, evident, trebuie găsit într-o versiune a metanaraţiunilor amintite mai sus (şi, mai „meta” decât creaţia, nici că s-ar putea…). Universul a avut o origine fie naturală, fie supranaturală. În cel de-al doilea caz, universul a fost creat de către fiinţe sau o fiinţă mai mare şi care exista înainte de apariţia universului. În caz contrar, creaţia trebuie să fi apărut în mod natural, cu de la sine putere, fapt care duce la întrebarea: cum a apărut mai întâi, ca să se poată dezvolta apoi de una singură? (Aparent) unica variantă salvatoare este un univers etern, care să fi existat dintotdeauna, concept care generează mai departe un paradox dificil: Dacă universul a existat la infinit în trecut înseamnă că trebuie să fi trecut o infinitate de momente ca noi să ajungem în momentul prezent. Dar dacă nu putem număra, chiar și doar mintal, până la infinit, cum ar putea în realitate să treacă un număr infinit de momente?

Oricât ar fi de valid (sau de slab) acest argument, cosmogonia Big Bang, oricum am da-o, l-a redus efectiv la tăcere. Universul, inexistent la un moment dat, a venit la existenţă. Deși cosmologii, mergând înapoi pe firul timpului, speculează cu privire la prima a milioana parte din prima secundă etc.-etc. a nașterii universului, implicaţiile existenţei în sine a acestei nașteri au fost revoluţionare, atât știinţific, cât și metafizic.

Ideea că universul are un început a contribuit la convingerea „celui mai cunoscut ateu al lumii”[7], Anthony Flew, că există un creator. Deși considerase „universul și trăsăturile lui fundamentale ca fiind faptul suprem”[8], nu a mai putut adopta această poziţie, nu în faţa cosmogoniei Big Bang. Între timp, considerând mai puţin decât satisfăcător argumentul la modă pe atunci că „nimic”-ul a creat universul (afirmaţia lui Bill Bryson: „Pare imposibil să putem obţine ceva din nimic, dar faptul că odată nu exista nimic, iar acum există un univers este dovada evidentă că putem obţine ceva din nimic”[9] este la fel de stupidă pe cât sună), Flew a ajuns să creadă într-un fel de, așa cum s-a exprimat el însuși, „minte divină”[10].

Acest argument nu reprezintă, bineînţeles, nimic nou. Doar are avantajul de a fi de bun-simţ, și, mai nou, îi dă un pic peste nas astrofizicii. Nu este o dovadă algebrică a existenţei lui Dumnezeu; n-a fost niciodată. Ci efectiv atunci când nimicul – care, prin definiţie, nu există – este plasat în locul lui Dumnezeu, ca forţa creatoare din spatele originilor cosmice, nu poţi să nu chestionezi logica celor care caută ceva, orice, chiar și nimic, pentru a-L înlocui pe Dumnezeu ca sursă a existenţei noastre. Dumnezeu, sursa întregii existenţe, este înlocuit de „nimic”, adică de negarea întregii existenţe? Nu cumva sintagma lui Tennyson „Credem ceea ce nu putem demonstra”, deși era îndreptată împotriva credincioșilor creștini, și-a ratat adevărata ţintă?

Creierul lui Stephen Hawking

În ciuda faptului că a fost declarat în repetate rânduri mort, în 1779, după o lungă și distinsă istorie, argumentul teleologic strigă azi în gura mare. „David Hume efectiv a dărâmat – scria Terrence W. Tilley –argumentul modern al planului (designului), în lucrarea sa Dialoguri asupra religiei naturale (1779).”[11] Dar nici vorbă să facă Hume așa ceva. El a exprimat în mod competent limitele argumentului în cauză. Mare lucru. Care argument nondeductiv nu are limite? Argumentul existenţei unui plan, a unui proiect, este o inferenţă, nu o dovadă.

Deși a fost nevoit să recunoască (prin gura cuiva angajat într-un dialog) existenţa în natură a unei complexităţi și a unui tipar „într-un grad care trece dincolo de ceea ce simţurile și facultăţile umane pot detecta și explica”[12] (această afirmaţie fiind scrisă în era „simplei celule”, adică era glaciară în raport cu ceea ce a ajuns azi biologia ca știinţă), Hume a repudiat ideea de Creator care să fie în spatele a tot ce există. Într-un final, totuși, a trebuit să afirme că „materia, în ea însăși, e posibil să conţină sursa sau izvorul ordinii, de la origini (…) astfel ca cele câteva elemente chimice, dintr-o cauză internă necunoscută, să pice în cea mai desăvârşită rânduială”[13].

Dialogurile lui Hume nu au făcut altceva decât să respingă acest argument. Nimic mai mult. De unde a luat materia informaţia și abilitatea de a se organiza singură în această „rafinată rânduială” (care, în comparaţie cu ceea ce cunoaștem azi, pare de-a dreptul rudimentară)? E mai ușor să-ţi imaginezi că hârtia și cerneala, în virtutea a ceva inerent lor, au creat Război și pace a lui Tolstoi decât să-ţi imaginezi carbonul, apa și proteinele organizându-se singure într-o unică celulă, să nu mai vorbim despre procesele în urma cărora a rezultat un creier ca acela al lui Stephen Hawking.

Se presupune că știinţa a explicat cum carbonul, apa și proteinele au sfârșit drept respectivul creier: prin mutaţii aleatorii și selecţie naturală, bineînţeles. Deși nu vom dezbate aici neodarwinismul, în ceea ce privește dilema existenţei lui Dumnezeu știinţa a devenit o sabie cu două tăișuri, cu muchia cea mai ascuţită îndreptată (după umila mea părere) spre evoluţionismul ateu. Deși știinţa modalităţii în care mutaţiile aleatorii și selecţia naturală ar fi putut (dacă ar fi putut) crea complexitatea vieţii este sub focul dezbaterilor în contradictoriu, ceea ce nu este în contradictoriu, sau nici măcar dezbătut, este complexitatea în sine.

Nu ar trebui trecută neobservată ironia situaţiei: cu cât știinţa descoperă o mai mare complexitate a vieţii, cu atât mai puţin probabile par mijloacele susţinute de știinţă prin care s-ar fi născut viaţa. Această complexitate este un alt factor care a contribuit la convertirea lui Anthony Flew, care l-a citat pe George Wald, psiholog laureat Nobel, spunând: „Alegem să credem imposibilul: viaţa a răsărit spontan, din întâmplare.”[14]

Nefiind chiar dispuși să facă o concesie în faţa imposibilului, unii au postulat, în schimb, improbabilul. Admiţând că nivelul de complexitate al vieţii face puţin probabilă („imposibilă”) originea întâmplătoare a universului nostru, unii cosmologi au susţinut că există mai multe universuri, poate chiar o infinitate, ceea ce înseamnă că ar creşte semnificativ șansele ca unul dintre ele (al nostru) să fie în mod accidental biofil, iubitor de viaţă. Cine are nevoie chiar și de un singur Dumnezeu când avem, în schimb, o infinitate de universuri (deși nu există nici fir de dovadă cu privire la mai mult decât unul singur)? Și, chiar dacă acceptăm teoria multivers, aceasta nu face decât să respingă argumentul teleologic, ceea ce a făcut şi Hume. O infinitate de universuri pur şi simplu fac infinit mai presantă problema originii lor decât problema originii unuia singur.

Iată aici extremele: viaţa a apărut din nimic sau din unul dintre universurile infinit de numeroase. Nu ar fi un Creator supranatural o explicaţie mai rezonabilă decât oricare alta?

Richard Dawkins, bineînţeles, nu o înghite pe niciuna. În omniprezenta și amăgitoarea carte Dumnezeu, o amăgire (sau Himera credinţei în Dumnezeu), atacul său la adresa argumentului teleologic, cel puţin din perspectivă metafizică, este surprinzător de pueril. Una dintre temele recurente pare ruptă din filipice: cine L-a creat pe Dumnezeu? „Un Dumnezeu proiectant – afirmă el – nu poate fi de folos pentru a explica organizarea complexităţii, pentru că orice Dumnezeu în stare să proiecteze ceva ar trebui să fie suficient de complex el însuşi pentru a pretinde, în ceea ce îl priveşte, acelaşi tip de explicaţie.”[15] Dar Dumnezeu, un Dumnezeu veșnic, etern prin definiţie, nu are un Creator, El este Creatorul; în schimb, un univers produs, împreună cu tot ce este în el, are un Creator. Astfel limitat de naturalism, Dawkins nu poate înţelege diferenţa calitativă dintre făcut și făcător. Guernica, nu Picasso, avea nevoie de un pictor (am spus „pictor”, nu Creator, o deosebire subtilă, dar esenţială).

Totul, de la fiziologia membranei celulare, la grepfrut şi la sexualitatea umană, face mai plauzibilă varianta în care Dumnezeu este explicaţia pentru funcţionalitatea, frumuseţea și scopul a orice, în detrimentul oricărei explicaţii susţinute pe baza unei confluenţe întâmplătoare de particule și forţe care, cu putere și voinţă proprie, necesită o cauză suficientă exterioară lor, mai mare decât ele și anterioară lor. În plus, la urma urmei ce este mai probabil să existe fără o cauză: universul sau Dumnezeu?

Avem nevoie de o minune

„Când pleci de-acasă din Doneţk, ia un cuţit cu tine, în caz că dai peste cineva cunoscut” – sună un proverb ucrainean şi, orice ar spune acesta despre cetăţenii din Doneţk, ceva spune și despre natura umană, mai precis că deţinem trăsături morale. Dar cum ar putea componentele primare ale existenţei (quarcurile, electronii, forţa nucleară tare), toate amorale în și prin ele însele, să genereze nu doar viaţă, ci și conștiinţă, o conștiinţă confruntată cu atribute morale? Această posibilitate pare de ordinul absurdului. Nu e de mirare că apologetul ateu J.L. Mackie afirma că „trăsăturile morale constituie o combinaţie atât de ciudată de calităţi și de relaţii, încât e foarte improbabil să fi apărut în ordinea firească de desfăşurare a evenimentelor fără ca o divinitate atotputernică să le fi creat”[16]. Mackie a rezolvat acest neajuns negând respectivele trăsături. Alţii, nefiind dispuşi să facă această mișcare, văd în aceste trăsături dovada existenţei lui Dumnezeu.

Și, deși tema lipsei de sens a vieţii în faţa morţii a fost abordată pe tot cuprinsul istoriei, în secolul al XX-lea Bryan Magee a scris că, din cauza morţii, viaţa sa a fost condamnată la nulitate și că „nu există niciun sens în niciuna dintre ele, niciun scop în niciuna dintre ele și că, în final, totul e nimic”[17]. Dar să stăm totuși să ne gândim: degetul mare opozabil are un scop, urechea are un scop, inima are un scop, soarele are un scop – totuși acestea și alte nenumărate „scopuri”, atât de rafinat și maiestuos întreţesute, să culmineze într-o lipsă totală de sens? E ca și când ai aduna două numere întregi pozitive și rezultatul ar fi un număr negativ. Dacă universul, și toată conștiinţa care există în el, este condamnat la extincţie, atunci existenţa noastră nu are niciun sens – concluzie care contrazice totul în legătură cu existenţa însăși, care, de la nivelul celular şi până la nivelurile superioare, gene de scop, de finalitate. Nu e de mirare că Auden a scris: „Nimic din ce e posibil nu ne poate salva;/ Noi, care trebuie să murim, avem nevoie de-o minune.”[18]

Iar o minune are nevoie de o divinitate, aşa că ajungem înapoi la dilema lui Lewis. După cum spunea prietenul lui ateu, există dovezi puternice în favoarea istoricităţii Evangheliei, care include minunea învierii lui Hristos. Și, așa cum descoperirea unei lebede negre anulează perspectiva asupra lumii conform căreia „toate lebedele sunt albe”, chiar și o singură asemenea minune anulează orice perspectivă asupra lumii care neagă un Dumnezeu care să o poată face. Desigur, „demonstrarea” minunilor este o altă chestiune, dar pentru cei care cred în ele sau au avut ei înșiși o experienţă miraculoasă, dovezile existenţei lui Dumnezeu devin parte, cel puţin într-o anumită măsură, din genul de situaţii în care – ca şi în cazul muzicii – folosirea logicii goale e ca utilizarea unui clește unsuros pentru remedierea unei erori de software.

Avem dovezi puternice în favoarea învierii lui Iisus, alături de profeţiile biblice, unde Dumnezeu este cea mai logică explicaţie pentru împlinirea lor întocmai – profeţii care sunt, în unele cazuri, înrădăcinate în nimic mai puţin solid, cuprinzător și de neclintit ca istoria lumii (Daniel 2, de exemplu). Ni s-au dat motive bune pentru a crede. Bineînţeles, nu infailibile. Și dacă sunt infailibile, ce? Nimic epistemologic nu e infailibil.

„Dacă nu putem demonstra nici măcar consecvenţa aritmeticii – scria fizicianul John Polkinghorne – pare un pic exagerat să sperăm că existenţa lui Dumnezeu este o temă mai ușor de tratat.”

Poate că mai ușor de tratat nu e, dar e categoric abordabilă.

Footnotes
[1]Wistawa Szymborska, View with a Grain of Sand, Harcourt, New York, 1993.
[2]William James, Pragmatism, Hackett Publishing Company, Cambridge, 1981.
[3]C.S. Lewis, Surprised by Joy, 223, Harcourt Brace Jovanovick, New York, 1984.
[4]„Ibidem, p. 224”.
[5]„Ibidem, p. 223”.
[6]„ «Perspectiva asupra lumii şi vieţii», termen din filosofia germană – n.r. ”.
[7]Anthony Flew, There is God: How the World’s Most Notorious Atheist Changed His Mind, Harper Collins, New York, 2007.
[8]„Ibidem, p. 134”.
[9]Bill Bryson, A Short History of Nearly Everything, Broadway Books, New York, 2003.
[10]„Anthony Flew, op. cit., p. 121”.
[11]„Citat în Physics and Cosmology, Nancy Numrphy, Robert John Rusell, William R. Stoeger (ed), Vatican Observatory Publications, Vatican City State, 2007. Terrence W. Tilley, «The Problems of Theodicy: A Background Essay», p. 37”.
[12]David Hume, Dialogues Concerning Natural Religion, Penguin Books, Londra, 1990.
[13]„Ibidem, p. 56”.
[14]„Citat în Anthony Flew, op. cit., p. 131”.
[15]Richard Dawkins, Himera credinţei în Dumnezeu, Editura Curtea Veche, București, 2007.
[16]J.L Mackie, The Miracle of Theism, Clarendon, Oxford, 1982.
[17]Bryan Magee, Confessions of a Philosopher, Random House, New York, 1997.
[18]W.H. Auden, For the Time Being, Faber, New York, 1945.

Note

Auden, W.H., For the Time Being, Faber, New York, 1945.
Bryson, Bill , A Short History of Nearly Everything, Broadway Books, New York, 2003.
Dawkins, Richard , Himera credinţei în Dumnezeu, Editura Curtea Veche, București, 2007.
Flew, Anthony , There is God: How the World’s Most Notorious Atheist Changed His Mind, Harper Collins, New York, 2007.
Hume, David , Dialogues Concerning Natural Religion, Penguin Books, Londra, 1990.
James, William , Pragmatism, Hackett Publishing Company, Cambridge, 1981.
Lewis, C.S., Surprised by Joy, 223, Harcourt Brace Jovanovick, New York, 1984.
Mackie, J.L, The Miracle of Theism, Clarendon, Oxford, 1982.
Magee, Bryan , Confessions of a Philosopher, Random House, New York, 1997.
Szymborska, Wistawa , View with a Grain of Sand, Harcourt, New York, 1993.
„Ibidem, p. 224”.
„Ibidem, p. 223”.
„ «Perspectiva asupra lumii şi vieţii», termen din filosofia germană – n.r. ”.
„Ibidem, p. 134”.
„Anthony Flew, op. cit., p. 121”.
„Citat în Physics and Cosmology, Nancy Numrphy, Robert John Rusell, William R. Stoeger (ed), Vatican Observatory Publications, Vatican City State, 2007. Terrence W. Tilley, «The Problems of Theodicy: A Background Essay», p. 37”.
„Ibidem, p. 56”.
„Citat în Anthony Flew, op. cit., p. 131”.