Sărbătorile sunt un timp al dărniciei, în care cei uitaţi de lume se întâlnesc cu cei care vor să uite că există tristeţe și, din coexistenţa celor două nevoi, se naște un bine.

În perioada Crăciunului, ca în nicio altă perioadă a anului, credinţa creștină este văzută ca o forţă a binelui. Tradiţiile care învie an de an îi leagă pe creștini de strămoșii lor și le dau sentimentul că fac parte din ceva măreţ, că aparţin unei credinţe care poate aduce o transformare benefică lumii.

Această convingere atât de puternică în perioada sărbătorilor contrastează pronunţat cu un sentiment care acaparează tot mai des creștinătatea: simţământul marginalizării. Una dintre tendinţele cele mai evidente în lumea credinţei este, potrivit grupului Barna, „presiunea semnificativă” pe care creștinii o resimt atunci când se percep pe ei înșiși în opoziţie cu o cultură care se manifestă tot mai mult împotriva oricărei convingeri religioase.

De partea scepticilor

Pături semnificative de credincioși se simt neînţeleși, persecutaţi și marginalizaţi de cultura momentului, deși simt totodată și că credinţa lor este esenţială pentru lumea de astăzi. „Există un consens că valul culturii s-a întors împotriva ideii de convingere religioasă, iar oamenii de credinţă încep să simte efectul acestui antagonism în creștere, în moduri chiar tangibile.

Însă este încurajator să vedem cât de mulţi creștini încă exprimă optimism cu privire la rolul pozitiv pe care credinţa lor îl poate juca în societatea de azi”, a declarat David Kinnaman, președintele Barna, într-un comentariu publicat în Barna Trends 2017, un compendiu statistic, ce cuprinde cele mai importante tendinţe ale prezentului în cultură, credinţă și atitudine faţă de viaţă.

În Occident, cultura momentului este de partea scepticilor, ceea ce face ca persoanele credincioase să fie tot mai des împinse la periferia spirituală a societăţilor. Religia și credinţa sunt percepute astăzi tot mai puternic drept abateri de la normele culturale ale societăţii, scriam la începutul acestui an. Însă tabloul care rezultă nu este unul într-o singură culoare și explicam aici de ce este greșit să perpetuăm lamentarea că „lumea se secularizează”. Poate mai adecvat spus ar fi „se și secularizează”.

Influenţa contextului politic și economico-social asupra disponibilităţii de a crede sau nu în Dumnezeu joacă un rol nebănuit și adesea ignorat. De multe ori, această influenţă nici nu dirijează direct, ci modifică alegerile personale prin bruiaj și depersonalizare. Iar aceasta ar putea să explice, măcar parţial, o a doua tendinţă identificată de cei de la Barna: faptul că femeile au început să renunţe la biserică.

Decompunerea unui clișeu

Clișeul femeii biserioase trece, în prezent, printr-o descompunere statistică, fiindcă sondajele arată tot mai des că femeile încep să îngroașe rândurile neafiliaţilor (cei care nu consideră că aparţin niciunei biserici). Dacă în urmă cu doar 10 ani proporţia era de trei bărbaţi neafiliaţi la fiecare două femei neafiliate – adică doar 40% dintre neafiliaţi erau femei –, astăzi statisticile au crescut procentul neafiliaţilor femei la 48%.

Explicaţia invocată de sociologi pentru faptul că multe femei părăsesc biserica este aceea a diversificării priorităţilor. Statutul femeii în societate trece prin modificări care oferă un acces fără precedent în domenii care până acum fuseseră rezervate bărbaţilor. Acest lucru a făcut ca femeile să se confrunte cu nevoia de a alege între priorităţi aflate în concurenţă. Și nu doar atât, emanciparea femeii a schimbat structura de roluri a familiei, ceea ce a transformat și sfera de activităţi în care se poate implica o femeie. Pentru multe dintre ele, aceasta a însemnat o creștere a sarcinilor de rezolvat zilnic.

Aceste transformări, coroborate cu lipsa de implicare emoţională și de sprijin din partea bisericilor, au dus la o retragere atât de amplă a femeilor din biserică, încât unii observatori vorbesc despre „o hemoragie”, care face bisericile să piardă o generaţie întreagă de femei. Christine Cain, evanghelistă, activistă și vorbitoare publică, e de părere că de vină pentru această situaţie ar fi, în Occident, „schimbarea dramatică […] în privinţa incluziunii și a contribuţiei femeii în toate sectoarele societăţii și în procesele decizionale”, care „nu are neapărat un corespondent în biserică”. Acel „neapărat” cuprinde însă o plajă largă de modificări și controverse privind rolul femeii în biserică, iscate la intersecţia dintre teologie și sociologie.

Ce s-a întâmplat cu mentorii?

Însă nu doar femeile își renegociază relaţia cu biserica, ci și bărbaţii, chiar dacă termenii negocierii sunt alţii. Rolul liderilor bisericești este tot mai contestat în culturile postcreștine sau în care înclinaţia către scepticism se manifestă puternic. Impactul scepticismului se resimte cel mai mult la nivelul reputaţiei liderilor.

Pastorii, de exemplu, cândva profund respectaţi de enoriași, văzuţi ca îndrumători spirituali, ca mentori la care credincioșii puteau apela pentru a obţine cunoștinţe și sfat, sunt din ce în ce mai rar văzuţi ca repere spirituale. „Oamenii se consultă acum cu Google”, scriu cei de la Barna, fără să uite să precizeze un lucru foarte important: acela că numeroase industrii și sectoare culturale se confruntă cu probleme similare ca urmare a digitalizării, care a provocat unele dezechilibre încă aflate în curs de calibrare.

Fiecare biserică ar trebui să aibă o prezenţă online, spunea Ed Stetzer, într-un articol publicat de Christianity Today, după ce Pew Research a constatat ca 72% dintre adulţi folosesc social media și că fiecare grupă de vârstă continuă să înregistreze o creștere substanţială a prezenţei în mediul online. Chiar și papa Francisc a apreciat într-o ocazie că internetul este nici mai mult, nici mai puţin decât „un dar de la Dumnezeu”. A ţinut însă să atenţioneze asupra riscului de a crea comunităţi online în defavoarea comuniunii din viaţa reală. De aceea a insistat ca lumea digitală să fie formată dintr-o „reţea de oameni, nu de cabluri”.

Declinul religiei organizate

Statisticile documentează însă o scădere a disponibilităţii credincioșilor de a se agrega în reţele. Sub titulatura „declinul religiei organizate”, aflată pe buzele sociologilor, nu stă neapărat și un declin religios, ci mai degrabă o transformare a convingerilor de acest fel. Aceasta susţinea, între alţii, Edward Norman, expert în istoria religiilor.

Cercetătorii Barna au inventariat practicile spirituale care rezistă în ciuda tendinţei de scădere a participării la viaţa bisericească și au descoperit că rugăciunea și citirea Bibliei rămân obiceiuri de căpătâi în devoţiunea creștină a credincioșilor practicanţi. După acestea intră pe listă practicarea liniștii și a solitudinii și abia după vin închinarea publică, voluntariatul, comuniunea și evanghelizarea.

Apoi, deși rata de participare la serviciile divine a scăzut semnificativ, totuși, spun sociologii, numărul celor care se consideră în continuare creștini nu a scăzut la fel de mult, ceea ce a dat naștere unei categorii a celor „spirituali, dar nereligioși”, care se declară creștini, dar care nu merg regulat la biserică.

Am greși însă dacă am vrea să construim din cifre sufletul creștinismului astăzi, iar statisticienii recunosc deschis acest lucru. Frank Newport, redactor-șef la Gallup, puncta că cifrele nu spun toată povestea sau, mai bine zis, povestea nu este aceea care bate la ochi prima dată. Afirmaţia lui, care a fost un comentariu pe marginea statisticilor ce indică o scădere a numărului de credincioși americani, este susţinută azi de existenţa acestei categorii aparte a „neafiliaţilor”, declarată recent „a treia mare religie a lumii”.

Do-it-yourself

Într-un raport Lausanne despre spiritualitatea religioasă și nereligioasă din lumea vestică, simultan cu creșterea neafilierii, sociologii observau o creștere a interesului și a participării la acţiuni spirituale. O spiritualitate tip do-it-yourself. Fără mentori, fără instituţii, fără bariere de sex. Una care nu poate fi trimisă la periferia societăţii, pentru că societatea are nevoie de ajutorul pe care i-l dă.

Totuși, în pofida atuurilor cu care se promovează, nu e ușor de intuit dacă acest tip de spiritualitate nu va avea cumva volatilitatea intenţiilor individuale. Și dacă nu cumva intensitatea eforturilor ei pentru un mai bine social nu va fluctua în ritmul emoţiilor credincioșilor neafiliaţi. În ciuda metehnelor care vin la pachet cu birocratizarea, suntem nevoiţi să recunoaștem că braţul unei instituţii ajunge mai departe decât braţul unui singur om. Însă faptul că există și excepţii șocante prin forţa pe care au avut-o ne împinge într-o direcţie mult mai utilă pentru discuţia de faţă – relaţiile de forţă care ne guvernează binele – alta antiteza individ versus instituţie. Dacă un om poate face, de unul singur, atât de mult bine, de ce să nu ne încăpăţânăm ca o multitudine de indivizi (adică o instituţie) să nu producă altceva decât o multiplicare a binelui?