Ştiind că invitatul meu, John Satelmajer, ocupă o poziţie respectată în una dintre cele mai mari companii financiare din lume, PricewaterhouseCooper, mă aşteptam să spună că a învăţat în școlile cele mai bune. Şi, într-un fel, chiar a învăţat în şcolile cele mai bune. Care anume? Ce anume l-a format pentru reuşită în viaţă? Iată subiectul discuţiei care urmează.

A.B.: Bun venit! Cred că ştiţi că l-am avut invitat şi pe tatăl dumneavoastră în emisiune. E prima oară când iau un interviu tatăluiă şi apoi şi fiului.

J.S.: Mă bucur pentru această premieră.

A.B.: Cunoscându-vă părinţii, sunt cu atât mai interesat să aflu ce amintiri aveţi din familie.

J.S.: Am fost patru copii. Eu am fost cel mai mic şi singurul băiat. Am crescut în partea de nord a statului New York, într-o zonă agricolă. Erau cam tot atâtea vaci câţi oameni în acel sat.

A.B.: Ce influenţe spirituale aţi primit în familie?

J.S.: Îmi amintesc de bunica din partea tatălui, cu care ne rugam împreună de fiecare dată când mergeam să stăm peste noapte la ea acasă.

A.B.: Era bunica din partea mamei, nu? Era originară din Iugoslavia, cred.

J.S.: Da, era mama tatălui meu. Mergeam la bunici cu sora mea,, care era mai mare cu doi ani decât mine. Când ne rugam înainte de culcare, întotdeauna îi spuneam bunicii să se roage în limba sârbo-croată. Nu înţelegeam, pentru că n-am învăţat decât câteva cuvinte simple. Nu ştiu de ce, dar ascultam foarte tăcuţi şi ne plăcea cum suna limba. Era ceva care ne mişca în modul ei firesc de a se ruga în limba maternă.

John Satelmajer

A.B.: Fiind la ţară, lucraţi în grădină…? De ce râdeţi?!

J.S.: Sper că surorile mele nu se uită acum. Aveam o curte de vreo 6.000 de metri pătraţi. Grădina avea în jur de 1.000 de metri. Era imensă. Poate că nu era chiar aşa de mare, dar atunci mi se părea foarte mare. Aveam rânduri întregi de porumb, fasole, de toate. Noi, copiii, aveam sarcina să plivim grădina, s-o udăm, s-o îngrijim. Activităţile acestea făceau parte din viaţa noastră.

A.B.: Când ai patru copii, trebuie să-i hrăneşti, iar asta era cea mai economică formă. De ce aţi spus că speraţi ca surorile dumneavoastră să nu se uite la emisiune?

J.S.: Pentru că eu mă plângeam mereu. Când era vorba de smulsul buruienilor, mi se spunea că trebuie să încep dimineaţa devreme, pentru că e răcoare. Dar eu mă jucam mai întâi. Pentru că trebuia să-mi fac treaba, mă duceam în grădină pe la ora 2 şi mă plângeam că e arşiţă şi sunt muşte. Fetele stăteau pe verandă, beau limonadă rece şi râdeau de mine, în timp ce eu trudeam. Era mult de muncă, şi eu mă plângeam foarte mult. Ironia sorţii, am acum propria grădină.

A.B.: Cred că, în timp, v-aţi schimbat atitudinea faţă de munca manuală.

De fapt am lucrat pe toată perioada şcolarizării. În şcoala generală tundeam gazonul la vecini. La clubul de exploratori mergeam să strângem fonduri vânzând mături. Era o fabrică de mături în campus.

A.B.: Vindeaţi mături! Asta îmi aminteşte de copilărie. Erau vânzători ambulanţi, care mergeau cu o legătură mare de mături în spinare, din poartă în poartă.

J.S.: Noi duceam doar câte una, de mostră. Celor interesaţi le duceam ulterior măturile comandate. În liceu aveam două slujbe. Lucram în depozitul de la centrul adventist de carte. Stivuiam produsele vegetariene în camera frigorifică. Am lucrat acolo în cei patru ani de liceu. Lucram şi la seră pentru amenajarea peisajului. Şcoala construise o seră. Scotea şi la vânzare produse. Oamenii puteau veni să cumpere plante şi flori. Am făcut asta în toţi cei patru ani.

A.B.: A fost alegerea dumneavoastră sau aţi fost nevoit să lucraţi? Ce era în sufletul dumneavoastră atunci?

J.S.: Mi s-a spus că aşa se face la liceul meu, cel puţin în privinţa lucrului de la seră. Era modul meu de a participa la taxa de şcolarizare. Surorile mele au avut şi ele serviciul lor în şcoală. Fiind al patrulea, am considerat că aşa era normal. Nu a fost ceva la care să mă gândesc prea mult.

Cu o parte din banii câştigaţi plăteam taxele, iar pe ceilalţi îi depuneam la bancă şi îi foloseam ca să-mi cumpăr ce aveam nevoie. Propriu-zis nu prea mi-a plăcut să învăţ. Munca m-a ajutat să pun în practică ceva din ce învăţam. Asta făcea să îmi placă mai mult să merg la şcoală.

A.B.: Credeţi că asta v-a modelat pentru viaţa de mai târziu?

J.S.: Cred că da. Ce se învaţă în clasă este doar o parte din ce ai de învăţat. Uneori, teoria din clasă nu prea te câştigă. Însă când ieşi în lumea reală, înţelegi.

Cred că asta m-a modelat şi în sensul că am învăţat etica muncii. În şcoală înveţi algebra, ştiinţele exacte. Când termini şcoala şi trebuie să începi să munceşti, dacă ai lucrat şi în timpul şcolii, CV-ul cuprinde deja destulă experienţă în muncă. Văd acum CV-uri ale studenţilor mei. Unii au rezultate academice deosebite, dar fără niciun pic de practică în muncă. Eşti un pic circumspect în privinţa lor. Te întrebi dacă sunt obişnuiţi să muncească, dacă ştiu ce înseamnă să ai un şef şi cum să se comporte la locul de muncă. Când vezi un CV echilibrat, note bune, dar şi experienţă de muncă, ştii că tinerii au fost testaţi cumva.

A.B.: Elevii de azi au aceleaşi posibilităţi de muncă pe perioada şcolii?

J.S.: În multe din şcolile de biserică, da. În ansamblu însă, tendinţa e negativă. Trebuie avut grijă ca astfel de activităţi economice desfăşurate în campusuri să nu lucreze în pierdere. Din nefericire, de-a lungul timpului, multe dintre aceste afaceri au falimentat. De multe ori, elevii îşi caută de lucru în afara campusului, în magazine alimentare locale etc.

Nu prea se mai pune accent pe aceste activităţi şi se consideră că nu mai sunt necesare. Elevii sau studenţii îşi pot plăti taxele fără să fie nevoie să mai muncească. Dar unii se întorc la această practică şi o consideră importantă. Rămâne de văzut dacă va redeveni o obişnuinţă. În educaţia adventistă se revine la ideea că e ceva important, fie că e vorba de munca într-un birou, fie de o activitate fizică.

A.B.: Sunt interesat de acest aspect, gândindu-mă la copilăria mea. Pe atunci, cel puţin aceasta era percepţia mea, era o ruptură între munca manuală şi munca intelectuală. Ni se spunea că trebuie să învăţăm, pentru că altfel vom fi nevoiţi să muncim!

J.S.: Interesant! Eu am fost învăţat că trebuie să munceşti ca să poţi să înveţi.

A.B.: Era de neconceput pentru un copil să i se ceară să muncească în timpul şcolii. Şcoala era considerată activitatea lui. Vorbim de mentalităţi cu totul diferite. Sper că vom înţelege că activitatea şi munca propriu-zisă în timpul şcolii sunt foarte importante. Absorbim multe informaţii, dar le uităm după examene pentru că nu vedem legătura lor cu viaţa practică. Însă, aşa cum aţi spus, când e nevoie să faci aplicaţii, informaţiile rămân, poate, pentru totdeauna.

Tatăl dumneavoastră nu mi-a spus în interviu faptul că familia dumneavoastră a adoptat şi alţi copii.

J.S.: În copilărie veneau şi alţi copii în casa noastră. Ana era tot timpul la noi acasă. Cred că s-a mutat la noi când avea vreo 12 ani. Ea provenea dintr-o familie numeroasă din Puerto Rico. A mers la liceu şi apoi la colegiu. Încă păstrăm legătura. Russell a venit la noi pe perioada liceului. Tanique s-a mutat şi ea să stea cu noi în perioada liceului. Mama ei murise, aşa că s-a mutat la noi. Era prietenă foarte bună cu una dintre surorile mele.

Încă păstrăm legătura, de Crăciun sau la diverse ocazii. Le-am cunoscut copiii. Îi considerăm pe toţi parte a familiei noastre. Mai de curând, Jidong; el e din China. Părinţii mei i-au cunoscut familia când au fost în China. A venit în America la noi să facă liceul şi colegiul. Acum îşi dă doctoratul în muzică. Aşa cum spuneam, am crescut tot timpul cu diverşi copii în casă. Mi se părea ceva normal.

A.B.: Credeţi că acest lucru v-a influenţat perspectiva asupra vieţii, asupra celor din alte culturi şi rase?

J.S.: Sunt convins că da. Când creşti, nu eşti conştient de lucrul acesta. Îmi amintesc când Ana a plecat în vizită la familia ei din Puerto Rico. La întoarcere ne-a adus avocado. Tata a fost foarte încântat de acel avocado. Era prin anii 1980, şi asta era o raritate în America. Îmi amintesc ce entuziasmaţi am fost cu toţii. Am avut parte de multe lucruri noi în viaţa noastră – mâncare, discuţii, înţelegerea altor stiluri de viaţă. Când unul dintre ei avea dificultăţi la şcoală, nu-şi putea plăti taxele la şcoala adventistă sau avea probleme în familie şi venea să locuiască la noi, părinţii mei îl ajutau să-şi continue educaţia adventistă când îi era imposibil. Lucrul acesta mi-a arătat importanţa educaţiei şi a stilului de viaţă adventist.

A.B.: Revenim puţin la şcoala unde aţi învăţat. Mi-aţi spus odată că avea doar două săli de clasă. Aceasta înseamnă că erau mai multe clase în aceeaşi sală. Ce amintiri aveţi? Cum vedeţi lucrurile acum? Pare destul de ciudat.

J.S.: Ştiu. Să vă explic de ce era aşa. Am învăţat într-o şcoală mică – cel mai mult a avut 40-42 de elevi. Mie mi se păreau foarte mulţi. Într-o sală erau clasele I-IV şi în alta, clasele V-VIII, cu doi profesori diferiţi. Eu nici nu cunoşteam o altă metodă. Abia când m-am mutat în Canada, am văzut că fiecare clasă are sala ei, cu 22 de elevi într-o sală. Mi s-a părut ciudat. Toată şcoala avea cam 150 de elevi. Atunci mi-am dat seama cât de mică fusese şcoala mea.

Când eşti în clasa a VII-a, priveşti în sus spre cei de-a VIII-a. Dar, dacă eşti acolo, în aceeaşi clasă, auzi ce învaţă. Uneori, profesorul nu reuşeşte să răspundă repede la toate întrebările. Însă, când ai o sală cu mai multe clase, poţi cere ajutorul unuia de clasa a VIII-a, pentru că a învăţat deja acele lucruri. Alteori, tu îi ajuţi pe cei de-a VI-a. În felul acesta, dobândeşti nişte deprinderi de lider şi îi ajuţi şi pe alţii. Se dezvoltă spiritul de cooperare. Sunt multe beneficii majore.

Din punctul meu de vedere, oricare ar fi situaţia în care te afli, depinde de tine să o valorifici. Eu provin dintr-o şcoală foarte mică şi mulţi ar putea spune că n-aveam şanse să am succes. Soţia mea a mers la şcoală în New York. A învăţat într-un mediu foarte violent, dar a ajuns să aibă succes. A devenit avocat.

Comparând educaţia pe care ea a primit-o în New York cu educaţia mea din mediul rural, sunt două extreme ale spectrului. Totuşi amândoi am avut experienţe spirituale valoroase şi am avut succes. În acelaşi timp, ştiu că nu toţi au avut succes.

A.B.: Aţi atins un aspect interesant. Nu eşti sortit eşecului nicăieri.

J.S.: Dumnezeu are grijă de fiecare om, în orice loc, în orice perioadă istorică. Atâta timp cât eşti dispus să-ţi faci partea.

A.B.: Aveţi o carieră respectabilă în domeniul financiar, dar sunteţi implicat şi în educaţie. Ca voluntar, aveţi un rol-cheie în conducerea şcolii bisericii noastre, Atlanta North. De ce v-aţi implicat? Cred că serviciul dumneavoastră vă ocupă tot timpul, aveţi şi patru copii.

J.S.: Nu ştiu exact de ce. A fost o activitate care a venit firesc. Mama a fost profesoară. Eu am frecventat numai şcoli adventiste. Mi-au plăcut foarte mult anii de la colegiu. Am fost dispus să merg şi să ajut şcolile noastre. Oamenii mi-au cerut ajutorul pentru diverse activităţi şi i-am ajutat cu bucurie. Cu timpul, a devenit o parte firească a vieţii mele. Am avut o experienţă pozitivă în educaţia adventistă. Îmi displace când văd că se închide o şcoală de biserică. Dacă pot face ceva pentru a le ajuta, de ce să nu o fac?

Am şi un interes personal. Copiii mei frecventează o şcoală adventistă. Vreau să-i văd progresând şi primind cea mai bună educaţie, într-un mediu adventist.

John Satelmajer și familia sa.

A.B.: În mod evident, credeţi cu tărie în educaţia adventistă. Aţi avut parte de ea, v-aţi dat copiii la şcoli de biserică. Ce părere aveţi însă despre educaţia publică?

J.S.: Educaţia adventistă nu poate servi toate familiile. Sunt foarte mulţi elevi în şcolile publice. Eu fac parte dintr-o organizaţie care urmărește ridicarea calităţii conducerii în sistemul public de învăţământ. Ideea acestei iniţiative e că putem contribui la îmbunătăţirea performanţelor elevilor, contribuind la îmbunătăţirea conducerii şcolilor. Organizăm tabere anuale în care instruim profesori şi directori pentru a deveni lideri mai eficienţi şi a-i ajuta, la rândul lor, pe elevi. În felul acesta, comunitatea ca întreg poate deveni un loc mai bun.

Invităm şi profesori care au potenţial ca, în timp, să devină conducători. Aceştia pot să dobândească competenţe, să înveţe să gestioneze mai bine clasa, să-i ajute pe elevi să devină mai buni.

A.B.:  Este foarte uşor să criticăm şcolile, atât pe cele publice, cât şi pe cele de biserică. Admir faptul că aţi ales să puneţi la lucru resursele şi experienţa dumneavoastră, ca să contribuiţi la ridicarea calităţii educaţiei, oriunde se află copiii care își construiesc viitorul. Dumnezeu să vă dea bucuria lucrului cu folos!