Părinţii lui Daniel Bruneau, originari din Mauritius și Seychelle, s-au cunoscut în Anglia. Când a venit în Atlanta ca să predea la universitate, Daniel a dorit să aprofundeze relaţia sa cu Dumnezeu.

În primul Sabat a cunoscut-o pe Sierra și cei doi s-au căsătorit după câţiva ani. Sierra este specializată în finanţe, iar Daniel a lucrat pentru mari firme, ca AT&T și Delta Air Lines, înainte de a întâmpina probleme majore de sănătate, care continuă. Din interviul complet (care poate fi urmărit aici), aveţi mai jos discuţia despre experienţa și impactul bolii lui. La începutul acestui an, Daniel și Sierra au devenit părinţi și zilele trecute chiar am văzut-o pe micuţa Adelaide. În prezent, Daniel face parte din echipa de creaţie de la Adventist Review.

Sierra, aţi crescut într-o familie care nu era unită pe plan religios. V-aţi aflat destul de timpuriu în viaţă în situaţia de a alege între două căi.

SB: Mama ne-a dus mereu pe noi, copiii, la biserică, unde rămâneam toată ziua, iar aceasta făcea Sabatele interesante, căci nu le puteam petrece ca familie.

Dar tata nu a încercat să vă împiedice să mergeţi la biserică?

SB: Deloc. Cred că, atunci când s-au căsătorit, părinţii mei au făcut o înţelegere. Am putut chiar să merg la școli adventiste. Mi-a plăcut acest lucru și m-am implicat mereu foarte mult în activităţile de la școală. Datorită temperamentului meu, eram atrasă de activităţi sportive sau caritabile, astfel că a fost mult mai ușor să îmi placă școala. Mi-am făcut mulţi prieteni buni, cu mulţi încă păstrez legătura.

DB: Aceasta mi-a îmbogăţit și mie viaţa, pentru că am ajuns să fac mult sport alături de Sierra și de cei din familia ei, care sunt foarte aventuroși.

Ce planuri aveaţi pe atunci privind cariera?

SB: Într-un anumit punct al vieţii mele, voiam să devin președintele Statelor Unite.

Chiar?! Anul acesta sunt alegeri. Candidaţi? Cred că e prima dată când întâlnesc pe cineva care se gândea la așa ceva. Cum v-a venit ideea?

SB: Asta a fost demult! A fost mai degrabă dorinţa să îi ajut pe oameni să aibă o viaţă mai bună. Mă deranja să văd nedreptatea. Probabil că un alt lucru care m-a motivat pe atunci a fost și ambiţia: Eu voi fi prima femeie președinte! Aș spune că eram destul de mică și naivă la acea vârstă.

Presupun că aţi discutat cu părinţii. Sau a fost micul dumneavoastră secret?

SB: Sunt sigură că am discutat cu ei. De fapt, îmi amintesc foarte clar că tata mi-a zis: „Mergi înainte!” Treptat, am înţeles mai bine complexitatea vieţii și limitele politicii, așa că am renunţat.

Daniel, aţi crescut într-o familie adventistă. Cum aţi parcurs adolescenţa?

DB: Din perspectivă spirituală, anii adolescenţei nu au constituit o perioadă dificilă, dar, privind în urmă, realizez că era mai mult o menţinere a stării de fapt. Mergeam la biserică în Sabat, m-am botezat pe la 11 ani. Deși în adolescenţă nu am avut nicio criză majoră a credinţei, pe la 18 sau 19 ani știu că mă îndepărtasem de Dumnezeu. Era perioada în care trebuia să trec de la credinţa moștenită de la părinţi la credinţa formată prin propriile experienţe cu Dumnezeu.

În jurul vârstei de 25 de ani, am realizat că voiam să petrec mai mult timp cu alţi tineri din biserică. Atunci am primit oferta de a veni în SUA, pentru a preda la universitate în Atlanta și a lucra în cercetare. Am căutat o biserică cu membri tineri și m-am gândit: „Poate că aceasta mă va aduce înapoi în biserică.” Deși nu mai mergeam la biserică, știam cumva că trebuia să o fac. Aici aveam oameni de vârsta mea, cu care discutam pe teme spirituale.

Chiar începusem să am o credinţă mai puternică în Hristos, când am fost rugat să prezint niște prelegeri de evanghelizare. Acesta a fost un punct de cotitură în viaţa mea spirituală, căci am înţeles Biblia în contextul ei și am căpătat o nouă perspectivă asupra lui Dumnezeu. Am pregătit acest program, ce a durat, cred, o săptămână sau două, am pregătit fiecare predică și am văzut că îi pot ajuta pe oameni să redefinească imaginea lui Dumnezeu din mintea lor și să înţeleagă că El îi iubește foarte mult. Și când începi să Îl vezi pe Dumnezeu în lumina corectă, celelalte componente se așază la locul. Acesta a fost punctul definitoriu în parcursul meu spiritual.

Telespectatorii nu au cum să știe asta, dar v-am invitat de mai multe ori, pe o perioadă de doi-trei ani, să veniţi în emisiunea mea. De fiecare dată au intervenit probleme de sănătate. Mai târziu mi-am dat seama că era vorba de ceva grav. Ce s-a întâmplat?

DB: Tocmai începusem să lucrez la Delta Air Lines. Eram ocupat, lucram foarte mult. Acum trei ani, mă aflam într-o ședinţă importantă. Pe la jumătatea ei, am început să mă simt rău, dar am reușit să rezist până la final. Am ajuns în biroul meu, dar eram așa de ameţit încât nu puteam să stau în picioare. Ca să nu cad, m-am întins pe jos. Am ajuns, cumva, la mașină, în parcare, am sunat-o pe Sierra și i-am zis: „Cred că pot să conduc.” Ea mi-a zis: „În niciun caz.” Mi-a spus că vorbeam greu.

Vă aduceţi aminte? Cum a fost să auziţi așa ceva?

SB: El mi-a spus că era foarte ameţit. Situaţia m-a lovit foarte tare, căci tata murise de anevrism cerebral.

Serios?!

SB: Da, vă daţi seama. Daniel se simţea rău, vomita, era ameţit și am auzit la telefon că vorbea neclar. Instantaneu m-am gândit la tata. Mă întrebam dacă nu ar trebui să sun la Ambulanţă. I-am spus că mă aștepte ca să conduc eu mașina. A fost probabil frustrant pentru el, fiindcă l-am sunat de mai multe ori de pe drum și îl tot întrebam: „Te doare capul?” Mi-a spus că nu simţea nicio durere. L-am dus oricum la Urgenţe. Când am ajuns acolo, era cam incoerent. Era conștient, dar ce spunea nu vorbea prea coerent. M-am speriat destul de rău.

DB: Medicii au descoperit că aveam un nerv inflamat, boala se numește nevrită vestibulară. Ca urmare, mi-am pierdut în mare parte auzul la acea ureche. Este afectat și sistemul vestibular, deci echilibrul. Pentru mult timp, am avut un zgomot în ureche, ameţeli și nu puteam să merg bine.

Îmi amintesc că v-am văzut cu un baston și am rămas șocat.

Da. Asta a fost mai târziu. Ce v-am povestit a fost începutul problemelor de sănătate. După o săptămână m-am întors la birou, fiindcă abia îmi începusem activitatea acolo, îmi formasem o echipă, aveam anumite proiecte importante, așa că m-am simţit presat să mă întorc la serviciu.

Într-o zi am ajuns acasă și i-am vorbit Sierrei de zgomotul din ureche. Mă simţeam îngrozitor și îmi amintesc că m-am așezat în genunchi, plângând și rugându-mă cu Sierra. Nu puteam să dorm și am zis: „Doamne, știi că zgomotul e mai puternic acum și că nu pot să dorm aproape deloc. De ce aud acest zgomot? Aș prefera să am altă problemă. Dă-mi oricare altă problemă, dar să pot dormi.”

M-am forţat să mă întorc la muncă și, un an mai târziu, încheieturile mele au început să se umfle, când m-aţi văzut cu bastonul. Nu știam care era cauza. Acela a fost probabil un alt semn că organismul meu era în suferinţă. În toamna lui 2016 am început să simt o durere în gât atunci când mergeam. După câteva luni, Sierra mi-a spus: „E nevoie să mergem la doctor.”

SB: Merseserăm iar într-o drumeţie, el simţea o durere în gât și a zis că trebuia să meargă mai încet. Când mergea mai încet, durerea se atenua. I-am spus: „Nu e normal, trebuie să mergem la un control.” Am mers la medicul nostru generalist, o doamnă, și i-am descris simptomele. Ea a spus că, în opinia ei, are angină, iar noi am spus: „E imposibil! Priviţi-l, e sănătos, tânăr.”

Dar ea a zis că va suna un cardiolog. Am prins ceva din discuţia lor: „Tocmai le-am spus că e vorba de inimă și par a fi calmi.” Eu mă întrebam de ce ar trebui să nu fim calmi. Eram siguri că nu e nimic la inimă. Am mers la cardiolog și i s-a făcut un test de efort, ale cărui rezultate au ieșit rău. I s-a făcut un cateterism cardiac și i s-au descoperit patru artere cu mari blocaje în jurul inimii. Două erau blocate 80%, iar două, 90%.

90%!

SB: Da. Medicul ne-a spus că afecţiunea lui are cauze genetice și nu dă simptome, așa că de obicei primul simptom e un infarct, posibil mortal! Dar la el boala dăduse simptome, așa că am putut să intervenim la timp, să facem schimbările necesare. Ne-am dat seama că numai Dumnezeu îl salvase.

În acel moment, aţi făcut și o altă legătură. Una dintre cunoștinţele dumneavoastră apropiate…

SB: Cam cu o săptămână înainte, aflaserăm că o prietenă de-a mea își pierduse subit soţul, în urma unui infarct. Și el era foarte, foarte tânăr, avea 20 și ceva de ani.

DB: Mi se dădeau foarte multe medicamente, iar unul din ele mi-a declanșat sughiţuri. Deși poate să sune stupid, dar asta a durat cinci zile. Ajungi într-un punct când nu mai știi ce să faci.

SB: Aceasta a fost prima dată când am izbucnit în plâns văzându-l, căci nu putea dormi nici ziua, nici noaptea, iar aceste sughiţuri ajunseseră ca niște convulsii puternice, se vedea că sunt dureroase și nu se puteau stopa nicicum. A fost un moment de cotitură, căci nu puteam controla nimic și trebuia să ne bizuim numai pe Dumnezeu pentru alinare. Medicii ne puteau spune ce se întâmplă, dar nu și cauza.

Acum știţi dacă sunt cauze genetice sau e o boală dobândită?

DB: Există o componentă genetică ce contribuie la situaţia mea, a fost identificată, dar nu se știu prea multe despre ea, încă se fac cercetări. Nu există un medicament specific pentru această problemă. Ni s-au prezentat mai multe opţiuni, operaţie și alte lucruri, dar ni s-a spus că ceea ce se poate spera acum este prelungirea vieţii, găsirea unei soluţii de moment. Dacă se câștigă timp, poate se va pune la punct un tratament. Între timp am mers la Clinica Mayo, la Clinica Cleveland, am devenit vegetarian, nu mănânc grăsimi.

SB: Faci sport.

DB: Da, ca să mă menţin în formă. Uneori am dificultăţi, nu mă simt bine, dar nu vreau să le arăt oamenilor acest lucru. Nu vreau ca asta să mă oprească, dar mă împiedică să fac anumite lucruri dorite de mine.

Cum ar fi…?

SB: Înainte de toate acestea, făceam multe lucruri în natură. Era foarte energic.

DB: Cred că cel mai mult mi s-a redus energia, lucru ce m-a făcut să o iau mai ușor, iar când ai puţină energie, ești uneori trist și cu moralul la pământ. Iar apoi mă supăr că am moralul la pământ.

E o spirală descendentă.

DB: Vreau să vă spun cu sinceritate ceva, căci știu că sunt persoane care se află într-o situaţie mult mai gravă, dar, în toiul frământărilor, reușesc uneori să fiu deschis și vulnerabil și să vorbesc despre cum Îl vedem pe Dumnezeu. Am să vă împărtășesc ceva.

Îmi amintesc că ne-am dus la un pneumolog, fiindcă am și probleme cu respiraţia, nu știu de ce, dar aceasta e altă poveste. Eram descurajat, fiindcă nu primeam vești bune. Medicul mi-a zis să merg să îmi fac programarea pentru următorul consult. În birou erau trei doamne. M-am dus la cea din mijloc. Așa cum am spus, eram descurajat. I-am zis: „Am venit pentru o programare.” Ea a răspuns: „Sigur, cu plăcere” și a început să scrie și am văzut o Biblie lângă calculatorul ei. M-am simţit îndemnat să îi zic: „Văd că aveţi o Biblie. Citiţi ceva anume?” Ea s-a uitat la mine, mi-a arătat un bilet și a zis: „Încerc să îi scriu ceva fiului meu, să îl încurajez, fiindcă e dependent de droguri, se va întoarce la dezintoxicare și încerc să îl ajut să înţeleagă că va fi bine. Dar caut un verset și nu îl găsesc. E din Filipeni.”

Am întrebat: „E vorba de Filipeni 4:19? «Și Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos»”? Ea s-a uitat la mine și a început să plângă. Am început și eu să plâng, fiindcă ea plângea. Sierra nu era lângă mine, se dusese la baie. S-a întors, ne-a văzut și a început să plângă și ea.

SB: Nu știam ce se întâmplă, dar ei plângeau, pur și simplu am început să plâng.

DB: În toiul acestor evenimente, chiar și când simţi durerea, când treci printr-o problemă și ești descurajat, Îl vezi pe Dumnezeu lucrând în acest mod, spunându-ţi: „Te ocrotesc și minunea nu va fi neapărat vindecarea ta, ci modul cum îţi voi arăta că sunt lângă tine. Îţi voi arăta că poţi ajuta pe altcineva.” Acesta a fost unul dintre lucrurile cu cel mai mare impact asupra mea în această experienţă.

SB: Ce a spus el e adevărat și cred că toată această experienţă ne-a ajutat să creștem.

În plus, am început să înţelegem frământările și evoluţia personajelor biblice. Ne-a obligat fie să ne dăm bătuţi, fie să creștem.

Suntem așa foarte obișnuiţi cu istorisirile biblice, ajungem să le citim aproape fără nicio emoţie, fiindcă știm deznodământul, știm toate interpretările și analizele. E o abordare teoretică. Dar când te afli într-o situaţie similară, e total altfel.

La un moment dat, v-aţi descris sentimentele și gândurile într-un articol pentru Adventist Review.

SB: Da. Am scris despre o călătorie cu avionul pe care am făcut-o, în care a trebuit să zburăm printr-un uragan — sau în jurul lui. Eu sunt relaxată în timpul zborului, îmi place să zbor. Dar acel zbor mi se părea mai degrabă o cădere decât un zbor. Eram extenuată, voiam mult să dorm, așa că m-am așezat mai bine și m-am rugat. În toiul rugăciunii, mi-a venit în minte istorisirea despre furtună. Ucenicii erau în corabie, iar Hristos dormea. Și L-am auzit pe Dumnezeu vorbind direct cu mine în timpul rugăciunii. Hristos dormea în timpul furtunii; avea așa multă credinţă în Tatăl Său, încât nu era deloc îngrijorat, dar ucenicii erau panicaţi. Eu mă comportam ca ei. Când S-a trezit, El i-a întrebat: „De ce vă e încă teamă?”

În cazul meu, am simţit că Dumnezeu îmi vorbește direct, nu doar în acel moment, ci pe durata întregii furtuni, a crizei de sănătate și a pierderii serviciului. Fuseserăm martori la foarte multe situaţii când Hristos ne-a călăuzit. Și unul dintre lucrurile care mă pasionează este să dau mărturie despre El când încă mă aflu sub presiunea încercării.

Adesea auzim mărturii după ce oamenii au depășit încercarea. Acestea sunt uimitoare, ne inspiră. Dar cum rămâne cu cei care încă trec prin încercări? Poţi privi în urmă și vedea cum te-a călăuzit Hristos încă aflându-te în timpul încercării.

Neștiind care va fi deznodământul.

SB: Da, noi încă nu îl știm.

Daniel, v-am auzit uneori predicând. Daţi-mi voie să vă întreb ceva. În Biblie, atât în Noul, cât și în Vechiul Testament, apar multe minuni de vindecare. Probabil că, din când în când, aţi predicat despre ele. În starea dumneavoastră actuală, continuaţi să predicaţi despre ele? Sau le evitaţi, fiindcă evident nu sunteţi vindecat?

DB: Încă predic despre ele. Mă gândesc la Pavel, care vorbește despre spinul din carnea sa, o situaţie care nu a încetat niciodată. Discuţia cu doamna de la programări arată modul cum lucrează El. Nu e vorba mereu de vindecare în sensul obișnuit al cuvântului. Poate că El mă vindecă într-un sens diferit, în privinţa vieţii spirituale. Vindecarea nu vizează doar partea fizică, ci și pe cea spirituală.

Când predic despre aceste lucruri, pun accentul pe faptul că Dumnezeu cunoaște foarte bine orice suferinţă și nu doar ne călăuzește, ci ne înţelege într-o măsură în care noi nu o putem face. Boala are o componentă fizică, dar mai mult ca orice altceva, doresc vindecare spirituală, o legătură spirituală mai puternică.

Când a început problema de sănătate, a trebuit să ne mutăm imediat din locuinţă și ne-am pierdut serviciul. Amândoi ni l-am pierdut, la distanţă de trei săptămâni unul de altul.

Aceasta a fost o furtună, iar problema de sănătate a apărut atunci. Pierduserăm orice lucru pe care se bizuie oamenii normali pentru siguranţă: sănătate, casă, serviciu. Am avut momente când m-am așezat pe genunchi și am plâns. încă trebuie să mă așez pe genunchi uneori, căci am frământări. Dar, privind în urmă, realizez că totul face parte dintr-o experienţă care mă întărește și îmi permite să capăt o înţelegere mai profundă cu privire la Dumnezeu.