În prag de referendum sunt încă destui români care nu știu ce să voteze sau dacă e oportun să voteze. Pe lângă aceștia, sunt destui și cei care au, în principiu, o poziţie și vor acţiona în acord cu ea, încercând să facă ce știu mai bine pentru moment, dar fără să simtă că au găsit un răspuns la toate întrebările relevante. Am decis să scriu acest articol cu gândul la cele două categorii. Sunt destui și cei care consideră că s-au lămurit și nu mai au nicio întrebare. Îndrăznesc, totuși, să-i invit și pe aceștia să citească materialul – deciziile bune nu au de ce să se teamă de o verificare în plus a motivelor și a argumentelor care le fundamentează.

M-am pronunţat în ultimele săptămâni în diverse momente și pe diverse căi asupra subiectului, iar materialul acesta, scris chiar în pragul votului, caută că clarifice, să detalieze și să nuanţeze, acolo unde este cazul, exprimările mele anterioare. Și eu sunt printre cei care își verifică o dată în plus motivele, argumentele și, implicit, opinia, pentru a ajunge cât mai aproape de echilibru și adevăr.

Ca în orice subiect care angajează întreaga societate și, implicit, o mulţime de actori cu viziuni și valori diverse, uneori concurente, dezbaterea publică a reclamat treptat introducerea în discuţie a tot mai multe concepte importante, dintre care unele erau insuficient sondate și înţelese de publicul larg până la acest moment. Din păcate, printre atâtea lozinci și mesaje de poziţionare, nu a rămas suficient timp sau interes pentru acest demers. În plus, chiar și atunci când și-au făcut apariţia în discuţie, conceptele care se cereau definite și explicate s-au pierdut de multe ori în tăvălugul de preconcepţii, prejudecăţi, informaţii incomplete sau dezinformări, înţelegeri parţiale sau total eronate ale poziţiei celorlalţi.

Ca să facem o necesară trecere în revistă a conceptelor, este nevoie mai întâi să subliniem subiectul care le reclamă prezenţa. Subiectul, însă, nu se găsește în majoritatea mesajelor de campanie pe care taberele le-au folosit din belșug. Acolo nu s-a vorbit despre subiectul în sine, ci, mai degrabă, insuficient argumentat, despre implicaţiile și consecinţele lui, bineînţeles din perspectiva taberei care generase respectivele mesaje. Subiectul, care este totodată miezul filosofic al dezbaterii, este formulat cel mai corect, clar și concis sub forma unei singure întrebări (la care mă voi referi în restul articolului cu sintagma „întrebarea-subiect”): Să înlocuim sau nu în Constituţie termenul „soţi” cu sintagma „un bărbat și o femeie”?

În momentul în care ne angajăm în căutarea răspunsului complet și corect la această întrebare-subiect, trebuie să explicăm următoarele concepte și să analizăm relaţiile dintre ele: „căsătorie” – cu cele două aspecte ale sale: căsătorie civilă şi căsătorie religioasă, „familie”, „drepturi fundamentale ale omului”, „drepturi civile”, „heterosexualitate”, „homosexualitate”, „cosmoviziune”, „stat laic”, „principiul separării bisericii de stat”, „libertate de conştiinţă”, „democraţie constituţională”, „conducerea legii”, „principii juridice”, „forţa şi limitele principiului majorităţii”, „toleranţă”, „discriminare”, „incriminare”.

Într-o analiză ST care face ordine pe un palier al dezbaterii, Eliza Vlădescu arată cu ajutorul specialiștilor pe care i-a consultat că nu există un drept fundamental al căsătoriei homosexuale consfinţit de vreun document internaţional, așa cum există, de pildă, dreptul fundamental al căsătoriei heterosexuale. În virtutea acestui fapt și recunoscând elementele de particularitate ale identităţii naţionale a unui popor, precum și importanţa valorilor tradiţionale ale unei culturi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor europene decizia cu privire la conduita de urmat în privinţa raportării juridice la conceptul de căsătorie gay. Cu alte cuvinte, dreptul la căsătorie acordat cuplurilor homosexuale este un drept civil, pe care fiecare stat în parte decide dacă îl acordă sau nu. În România, existând deja o lege care interzice practic căsătoriile homosexuale, o eventuală clarificare constituţională prin înlocuirea termenului de „soţi” cu sintagma „un bărbat și o femeie” nu restrânge niciun drept existent al cuplurilor homosexuale și, ca atare, nu le discriminează. Totodată, analiza ST amintită remarca și tendinţa la nivel european, ilustrată de un document avizat de Parlamentul European în 2015, care le recomandă statelor membre să facă pași înainte spre acordarea de drepturi civile cuplurilor homosexuale. Ca atare, și Curtea Constituţională a României a deschis recent drumul pentru o reglementare legală a statutului cuplurilor homosexuale.

Astfel, o primă mare întrebare născută la intersecţia unor concepte-cheie implicate în subiect este următoarea: Cum interferează clarificarea constituţională (înlocuirea termenului „soţi” cu sintagma „un bărbat și o femeie”) cu acordarea de drepturi civile cuplurilor homosexuale? Conform argumentelor juridice din paragraful anterior, cele două nu interferează semnificativ. Altfel spus, dacă votul la referendum va fi majoritar „da”, rezultatul va fi clarificarea că acel cadru legal numit căsătorie va fi rezervat cuplurilor heterosexuale (până la o altă eventuală modificare a Constituţiei), fără ca aceasta să împiedice reglementarea unui alt cadru legal și a drepturilor derivate din acesta pentru cuplurile homosexuale.

Alte două întrebări importante în acest moment al analizei sunt următoarele: Chiar dacă în litera legii nu e un act de discriminare ca un stat să nu ofere drept civil de căsătorie cuplurilor homosexuale, nu cumva în spiritul legii e totuși discriminare? Și nu cumva faptul că românii ar putea să nu fie de acord cu acordarea acestui drept civil este un semn de retrogradare sau cel puţin un semn că România nu face parte din lumea civilizată avansată?

Întrebările au legătură între ele, pentru că argumentul se construiește astfel: din cauză că societatea românească este retrogradă și intolerantă, se ascunde în spatele unor prevederi legale și refuză să progreseze asemenea ţărilor occidentale și, astfel, deși conform prevederilor juridice actuale nu discriminează în legislaţie, discriminează în spirit. E posibil ca la nivelul individului, parte din acest scenariu să fie real – să existe persoane care vor vota „da” motivate de intoleranţă, găsind în referendum un prilej de refulare. Dar nu instanţele particulare și deviaţiile individuale sunt cele care ne interesează în evaluarea acestui argument, ci valoarea sa de adevăr din punct de vedere filosofic. Iar ca să putem decide cu privire la aceasta e nevoie de introducerea în analiză a unui alt concept-cheie: „cosmoviziunea”.

Pentru mulţi români, heterosexualitatea e singurul model natural originar. Chiar dacă pot să admită că există homosexualitate înnăscută, ei nu o consideră a fi un model natural originar, echivalent cu cel heterosexual, ci mai degrabă o mutaţie care produce implicaţii morale practice. Pentru un asemenea creștin, această poziţie nu este o opţiune religioasă anacronică sau discriminatoare, este o reflectare a unei cosmoviziuni coerente, în care modelul cuplului heterosexual căsătorit, cu toate implicaţiile lui, posedă frumuseţe logică și promisiunea inerentă că, dacă ar fi respectat, ar potenţa binele individului și al societăţii. În ceea ce privește homosexualitatea, această cosmoviziune e concurentă cu cea evoluţionistă, în care nu se pune problema de modele originare și mutaţii, ci doar de variaţii naturale perfect echivalente din punct de vedere moral. Dacă, în paradigma creștină tradiţională, nu ai cum să argumentezi că homosexualitatea e echivalentă cu heterosexualitatea, în paradigma evoluţionistă nu ai cum să argumentezi că homosexualitatea nu este echivalentă cu heterosexualitatea. Care dintre aceste două cosmoviziuni ar trebui să fie promovată de societate?

S-a afirmat și s-a scris de multe ori că evoluţionismul e știinţă și, ca atare, e o cosmoviziune superioară, care stă singură pe cel mai de sus raft din galeria cosmoviziunilor. Acesta este însă un argument cu adevărat anacronic, pentru că ţine de epoca modernităţii, în care religia și știinţa erau privite ca două niveluri diferite ale realităţii, prima vorbind despre lume în ansamblu, a doua, despre anumite domenii ale acesteia. În postmodernitate, am ajuns la concluzia că religia și știinţa deopotrivă au la baza lor aserţiuni despre univers care nu sunt demonstrabile și falsificabile. În această înţelegere, evoluţionismul apare ca o viziune despre univers care conţine diverse teorii (a Big Bangului, a evoluţiei speciilor etc.), dar care stă, de fapt, pe niște presupoziţii imposibil de argumentat sau de combătut. Adică exact ca în cazul religiei. De aceea, suntem în situaţia în care trebuie să comparăm și evaluăm două paradigme rivale. Nimeni nu poate pretinde că le poate compara pe cele două pe baza unor criterii independente de adoptare a uneia dintre paradigme, subliniază prof. univ. Dumitru Borţun, și nu se poate trece de la o paradigmă la alta pe bază de demonstraţie logică, așa cum argumenta de altfel Thomas Kuhn, specialist în filosofia știinţei, ci doar prin convertire, un termen din domeniul religios prin care Kuhn sublinia caracterul non-raţional al adoptării unei paradigme de către oamenii de știinţă. Nu iraţional, ci non-raţional, adică prin credinţă.

Ar mai trebui spus, pentru o lărgire necesară a cadrului, că, deși astăzi o percepem ca fundamentată pe Biblie, paradigma în care heterosexualitatea stă la baza căsătoriei are, istoric, rădăcini prebiblice. Cu secole înainte ca Moise să fi scris primele cărţi din Biblie (nu mai devreme de 1500 î.Hr.), Codul lui Hammurabi conţinea numeroase prevederi legate de căsătoria tradiţională și viaţa de familie. Și nu doar înainte de Biblie găsim această paradigmă de gândire, ci în multe alte culturi care nu au avut niciodată de-a face cu influenţe iudeo-creștine. Paradigma în care căsătoria se bazează pe heterosexualitate are cu adevărat o răspândire universală și, aproape invariabil, căsătoria heterosexuală este considerată cadrul necesar îngrijirii copiilor de către părinţii biologici.

În concluzie, atunci când încercăm să interpretăm semnificaţiile și implicaţiile homosexualităţii înnăscute, o facem din interiorul unei paradigme, cu toate consecinţele aferente. De aceea, atunci când încercăm să dăm răspunsul corect la întrebarea-subiect și la celelalte întrebări care se nasc din ea, descoperim, în ultimă instanţă, că suntem dependenţi de adoptarea unei cosmoviziuni sau a alteia. Și atunci: Când are de-a face cu ciocnirea a două convingeri ideologice fundamentate pe adoptarea unor paradigme rivale, e legitim pentru o societate să determine ce convingere ideologică o reprezintă cel mai bine și pe care o va promova în viaţa socială? În realitate, societăţile fac lucrul acesta tot timpul, iar criteriul gândirii majoritare este un factor important în luarea deciziei. De altfel, dacă într-o zi dreptul la căsătoria homosexuală va fi adăugat ca drept fundamental în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acest lucru se va întâmpla, printre altele, pe baza observaţiei că o majoritate a populaţiei din ţările semnatare gândesc în acest sens. Miza va fi întotdeauna ca afirmarea unei viziuni sociale să nu determine acţiuni de discriminare sau de represiune, în orice formă, îndreptate împotriva celor care îmbrăţișează o viziune concurentă.

Într-un text în care explică excelent multe dintre conceptele implicate în dezbatere, filosoful Andrei Găitănaru subliniază că o democraţie constituţională nu este dictată de majorităţi sau de minorităţi, ci este o orânduire care funcţionează pe bază de legi și principii juridice, care oferă tuturor drepturi egale și protecţie. Deși observaţia este corectă, trebuie reamintit că în speţa pe care o analizăm acum în România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat deja, arătând că din moment ce se pot face alte aranjamente legale din care să derive drepturi civile pentru cuplurile homosexuale, nu e necesar să opui dreptul civil al căsătoriei homosexuale paradigmei de gândire a majorităţii dintr-o societate. Dacă recunoaștem că o majoritate a societăţii consideră căsătoria heterosexuală ca modelul natural originar, atunci dreptul și libertatea acestei majorităţi de a se implica în procesele care organizează viaţa socială nu înseamnă nici în literă, nici în spirit, un act de discriminare la adresa cuplurilor homosexuale, atâta timp cât afirmarea acestei valori nu depășește graniţele unei poziţii filosofice promovate de societate și nu constituie baza pentru atitudini sau acţiuni discriminatoare sau incriminatoare la adresa celor care au o altă poziţie.

Este momentul să introducem un alt concept-cheie: „principiul separării dintre stat și biserică”. Orice creștin are drepturi și libertăţi fundamentale, oferite de Dumnezeu și garantate de guvernarea civilă, în virtutea cărora poate să se implice în organizarea vieţii sociale. În consecinţă, atât creștinii, în mod individual, cât și biserica, în calitate de instituţie formată din corpul credincioșilor, au dreptul de a-și afirma și susţine cosmoviziunea și valorile care derivă din ea. Au, totodată, responsabilitatea de a nu se retrage din viaţa socială, ci, dimpotrivă, de a se implica în beneficiul societăţii, inclusiv prin exercitarea unui vot pe care îl consideră oportun. Dar creștinii sau biserica nu pot merge niciun pas mai departe, către acţiuni care ar putea transforma convingerile lor religioase cu privire la sexualitate în politici publice care să discrimineze sau să sancţioneze practicile sau stilul de viaţă al celor care resping învăţăturile morale specifice ale bisericii, afirma Ganoune Diop, directorul Asociaţiei pentru Libertate Religioasă, în cadrul unei conferinţe organizate de ONU în 2016, la Geneva.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consfinţește dreptul la viaţă privată și dreptul la viaţă de familie pentru toate persoanele sau cuplurile, indiferent de orientarea lor sexuală. Dincolo de formularea Articolul 48 din Constituţia României („familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită…”), în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, viaţa de familie nu derivă exclusiv din căsătorie, iar Curtea Constituţională a României a evaluat recent că relaţia pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noţiunii de „viaţă de familie”. Din moment ce viaţa de familie nu derivă exclusiv din căsătorie, exprimarea poziţiei unui creștin în favoarea definirii căsătoriei ca uniunea exclusivă dintre un bărbat și o femeie nu interferează cu măsurile luate de stat pentru respectarea dreptului fundamental la viaţa de familie al oricărei persoane.

În textul său, Andrei Găitănaru propune, de asemenea, să recunoaștem distincţia dintre căsătoria civilă, pe care ar putea-o solicita și persoanele homosexuale, și cea creștină, iar argumentele sale demonstrează existenţa unor diferenţe clare între cele două. Trebuie subliniat însă că soluţia lui Găitănaru nu este diferită în esenţă de cea a creștinilor care doresc păstrarea unei distincţii între cadrul legal al căsătoriei heterosexuale și orice alt cadru legal pe care statul l-ar putea prevedea pentru cuplurile homosexuale. Principala problemă filosofică, aproape imperceptibilă la prima vedere, este că propunerea îi îndeamnă practic pe creștini să se retragă în teologie, pentru a-și afirma valorile acolo. În consecinţă, cosmoviziunea creștinului este limitată la sfera opţiunilor religioase și devine, implicit, inferioară, abandonând sfera publică în favoarea altor cosmoviziuni. În realitate, iluzia propagată în școli că există o paradigmă privilegiată, cea știinţifică, evoluţionistă, din interiorul căreia pot fi evaluate și ierarhizate celelalte paradigme ne influenţează mai mult decât ne imaginăm. De ce nu am putea, de pildă, sugera minorităţii homosexuale să se retragă într-un alt tip de cadru legal, pe care și l-ar putea traduce ideologic intern așa cum își dorește? Dacă retragerea unui creștin în teologie nu poate fi considerată discriminare, nici această din urmă sugestie nu poate fi. În plus, după cum spune CEDO, nu s-ar pune nici problema încălcării vreunui drept fundamental. Problema este că implicaţia practică a unei asemenea propuneri ar fi că paradigma conform căreia homosexualitatea și heterosexualitatea sunt variaţii cu statut de egalitate absolută nu ar mai fi preeminentă. Și pentru că suntem puternic influenţaţi de ideea că paradigma știinţifică este paradigma supremă și singura din interiorul căreia le putem evalua pe celelalte, un asemenea scenariu pare nerezonabil. S-ar putea ca mulţi cititori creștini să descopere cu acest prilej că trăim de fapt simultan în două paradigme, ceea ce ne face, din păcate, schizoizi.

În consecinţă, dacă un creștin se simte urmărit de ideea că le face o nedreptate homosexualilor prin simplul fapt că își susţine convingerea că ideea de căsătorie trebuie să rămână legată de modelul originar natural, înseamnă că în mintea sa duce o luptă aprigă cu ideea conform căreia cosmoviziunea sa este doar o opţiune religioasă, inferioară cosmoviziunii știinţifice, care e obiectivă și demonstrabilă. Dar demonstrabil ar putea fi cel mult faptul că există homosexualitate înnăscută, nu și concluziile noastre interpretative cu privire la ce este ea. Acele concluzii sunt dependente de cosmoviziunea pe care o avem, indiferent care ar fi ea.

În final, cred că merită să ne verificăm cu toţii încă o dată motivele și argumentele pe baza cărora vom lua o decizie de vot. Apoi, după exprimarea votului, merită să facem tot ce ţine de noi pentru o reconciliere necesară în urma unei dezbateri care s-a transformat într-un război nenecesar. Votăm pentru ceea ce credem că face un bine societăţii, nu pentru a înfrânge oameni. Să nu pierdem din vedere oamenii.