Sunt creștini care minimalizează importanţa sentimentelor, carantinându-le pe cele negative, din cauză că trăiesc cu presiunea de a se simţi mereu bine și de a fi o reclamă vie a credinţei lor. La capătul opus al spectrului îi regăsim pe cei care își așază sentimentele în centrul experienţei, folosindu-le ca pe un barometru al stării lor spirituale. Până la urmă, ce ar trebui să facem cu emoţiile și cu sentimentele noastre, inclusiv cu cele care ne reflectă imperfecţiunea?

S.M., o femeie care trăiește în Iowa, este unul dintre puţinii oameni din lume care nu simte frică. Știe din experienţă această emoţie, pe care a simţit-o în copilărie, dar o afectare a amigdalei, structura cerebrală care procesează frica, este motivul pentru care teama a dispărut complet din paleta de emoţii trăite în prezent. Cercetătorii au încercat să-i trezească frica solicitându-i să urmărească filme de groază, purtând-o prin magazine cu animale exotice sau într-un periplu al unei case bântuite. S.M. nu a manifestat niciun semn de frică în aceste situaţii – a cerut numele filmelor pentru a le putea urmări acasă, a atins șerpi și a trebuit să fie oprită din mângâiatul unei tarantule, ba chiar a reușit să sperie, fără să aibă această intenţie, un actor din casa bântuită (în cele din urmă, S.M. și o pereche de gemeni identici au simţit intens frica, într-un experiment în care au purtat o mască prin care li s-a furnizat o doză de aer cu 35% dioxid de carbon, un procent de câteva ori mai mare decât în aerul pe care îl respirăm în mod obișnuit).

Poate că ideea unei vieţi din care frica să lipsească cu totul ni se pare atrăgătoare, dar, în realitate, S.M. s-a confruntat cu dificultăţi și riscuri mai mari decât oamenii obișnuiţi, pe care frica sănătoasă îi ajută să fie în siguranţă. A fost foarte aproape de moarte atunci când a fost atacată cu cuţitul de un bărbat drogat; nu a reușit să-și păstreze pe termen lung relaţiile de prietenie și a avut tendinţa de a avea încredere exagerată în oameni, chiar și în persoanele dubioase, nereușind să citească indicaţiile subtile care ne fac, de obicei, să rămânem rezervaţi.

Dacă până și teama are un rol bine definit, cum ar fi dacă nu am reuși să simţim bucuria, încântarea, iubirea, recunoștinţa sau speranţa? Și ce s-ar întâmpla dacă nu am ști gustul tristeţii, al vinovăţiei, regretului sau mâniei? Creștinii se simt adesea încurcaţi de sentimentele negative care îi inundă, neștiind ce să facă cu ele, în timp ce pot supralicita importanţa sentimentelor pozitive. Iar această confuzie pare să aibă la bază, printre alte cauze, însăși raportarea confuză a societăţii și culturii noastre la gama vie de emoţii și de sentimente pe care le trăim.

Navigând printre extreme emoţionale

Este evident că viaţa noastră este întreţesută cu emoţii și sentimente, o dovadă în acest sens fiind chiar conversaţiile noastre  le povestim apropiaţilor noștri ce ne bucură, ce ne mâhnește, ce ne entuziasmează sau ne umple de indignare. De fapt, emoţiile și sentimentele noastre provin din modul în care evaluăm lumea și lucrurile care contează pentru noi, mai ales cele care scapă controlului nostru, explică Mattew Richard Schlimm, care predă Vechiul Testament la Universitatea din Dubuque.

Atunci când evaluările noastre asupra a ceea ce s-a întâmplat sau urmează să se întâmple în viitor sunt pozitive, putem simţi bucurie, fericire, speranţă sau ușurare, după cum evaluările negative ne poartă prin hăţișul fricii, mâniei, tristeţii sau vinovăţiei. Emoţiile noastre constituie răspunsul la mesajele pe care le descifrăm în lumea din jurul nostru și, așa stând lucrurile, este derutant faptul că în cultura noastră etichetăm drept iraţionale sau copilărești aceste manifestări emoţionale, remarcă Schlimm.

O explicaţie ar putea fi găsită în moștenirea noastră filosofică (Platon și Aristotel credeau că emoţiile pot fi iraţionale, iar Seneca vedea în furie, din cauza asocierii ei cu violenţa, o ameninţare mai mare pentru umanitate decât cea mai letală dintre ciumi).

Un motiv și mai plauzibil al bagatelizării emoţiilor este analizat de profesorul Peter Stearn. În cartea sa American Cool, Stearn scrie că dezvoltarea consumerismului, a managementului corporativ și a sectorului serviciilor în America secolului XX a constituit punctul de cotitură în devalorizarea emoţiilor și în descurajarea afișării lor, mai ales la locul de muncă, deoarece ar fi putut afecta profitul companiilor (cazul stewardeselor instruite să nu afișeze emoţii chiar și în situaţii limită).

Nu în ultimul rând, ne temem de emoţiile și sentimentele negative pentru că tânjim să deţinem controlul, iar acestea ne semnalează faptul că prea multe lucruri se află dincolo de puterea noastră de a le controla, conchide Schlimm.

Surprinzător sau nu, în cultura noastră regăsim și cealaltă extremă, a supralicitării sentimentelor pozitive filmele, muzica, emisiunile de divertisment sau cărţile de autodezvoltare preiau deseori sloganul „Fă ce simţi!”, sugerând că ceea ce simţim este tot ce contează. Prin urmare, sentimentele devin un etalon al alegerilor noastre, recomandarea fiind aceea de a ne îndrepta în direcţia care ne livrează (sau promite s-o facă) emoţii și sentimente plăcute.

De fapt, creștinii sunt la rândul lor predispuși la căderea în extreme atunci când vine vorba de latura emoţională. Unii acţionează ca și când emoţiile ar fi rezultatul căderii în păcat și astfel le ignoră. Alţii acţionează ca și cum emoţiile ar fi un soi de rege și le permit să-i guverneze”, scrie Bob Kellemen, președintele Departamentului de Consiliere Biblică de la Crossroads Bible College. Pentru a ajunge la perspectiva corectă, trebuie să pornim de la ceea ce Biblia spune despre om și despre sentimentele sale.

Am fost creaţi cu sentimente și emoţii

Cartea Geneza relatează că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și că, la final, verdictul Său a fost că tot ce crease era foarte bun, ceea ce înseamnă că emoţiile noastre au fost ideea Sa.

Biblia ebraică redă foarte clar încântarea cu care Adam și-a primit soţia dăruită de Dumnezeu, o nouă dovadă a faptului că omul a avut emoţii și sentimente dinainte de căderea în păcat, deși nu cunoaștem exact natura lor, scriu profesorii Clark Campbell și Rodger Bufford, de la Universitatea „George Fox”, autorii lucrării A Christian Perspective on Human Emotions (O perspectivă creștină asupra emoţiilor umane). Latura noastră emoţională ne oferă informaţii vitale care ne ajută să reacţionăm și să facem faţă mediului în care trăim, să legăm relaţii cu semenii și să-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu – și probabil au jucat același rol și înainte de pierderea Edenului, spun autorii.

Diferenţa majoră este aceea că, înainte de a păcătui, omul a acţionat consecvent cu gândurile și emoţiile sale, între comportament, gândire și sentimente fiind o armonie pe care abia dacă ne-o putem imagina în prezent.

Căderea în păcat a distorsionat imaginea lui Dumnezeu în om, fără să o distrugă complet, iar acest lucru este vizibil atunci când examinăm sentimentele umane, punctează Campbell și Bufford, subliniind trei direcţii în care au involuat acestea. În primul rând, ceea ce simţim nu reflectă fidel realitatea, ceea ce înseamnă că nu ne putem încrede orbește în sentimentele pe care le avem, pentru că ele ne pot duce spre acţiuni în contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu și care au un impact negativ asupra noastră. În al doilea rând, emoţiile au tendinţa de a se concentra mai degrabă asupra noastră decât asupra lui Dumnezeu. Prin urmare, tindem să ne reprimăm emoţiile negative pentru a nu înfrunta durerea pe care ne-o provoacă sau să le exprimăm într-o manieră inadecvată, proiectând vina asupra altora; ambele reacţii urmărind protejarea imaginii proprii. Nu în ultimul rând, a intervenit o scindare între ceea ce simţim, ceea ce gândim și modul în care reacţionăm, iar această disonanţă nu ne afectează doar pe noi, ci perturbă și relaţia noastră cu oamenii și cu Dumnezeu.

Din fericire, povestea omului nu se încheie cu acest scenariu al alienării, pentru că orice a fost pervertit poate fi încă restaurat, punctează într-un articol foarte amplu Donald Ekstrand, profesor de studii creștine la Universitatea Grand Canyon din Phoenix. Cunoașterea conceptului iniţial de emoţii și sentimente umane rămâne însă condiţia de bază a înţelegerii „emoţiilor dezordonate”, iar Ekstrand identifică aici marea hibă a teoriilor seculare din domeniul sănătăţii mintale – este dificil, dacă nu imposibil, să pui ordine în sfera emoţională, dacă nu cunoști (sau respingi) proiectul iniţial, cu perfecţiunea sa, efectele păcatului asupra fiinţei umane și soluţiile divine pentru bunăstarea emoţională a omului. De fapt, concentrarea pe emoţii și pe sentimente nu poate reprezenta calea cea mai bună de gestionare a ceea ce simţim. Mai degrabă ar trebui examinată sursa din care izvorăsc simţămintele noastre, spune profesorul, subliniind faptul că Biblia nu se axează pe emoţii dezordonate sau pervertite, ci arată spre cauza acestora: o inimă „nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea”.

Ce facem cu sentimentele negative?

Creștinii se poartă adesea ca și cum ar fi alergici la sentimentele din registrul negativ – fie le ascund, dacă este vorba de ei, fie încearcă să schimbe discuţia sau să le minimalizeze importanţa ori de câte ori cineva se deschide înaintea lor, mărturisindu-și lupta cu tristeţea, descurajarea sau vinovăţia.

În paginile Bibliei întâlnim însă o gamă largă de emoţii „nepotrivite” pe care oamenii le recunosc onest înaintea lui Dumnezeu. Psalmii abundă de exemple în acest sens. „Sufletul ne este doborât în ţărână de mâhnire”(Ps. 44:25), se plânge unul dintre fiii lui Core, în timp ce David se declară ofilit, „îngrozit de tot” și îmbătrânit prematur de vrăjmașii care îl hărţuiesc necurmat (Ps. 6:2,3,7) și chiar Îl ia la întrebări pe Dumnezeu cu privire la durata încercării prin care trece (Ps. 13:1-2). Scriptura relatează ocazii în care Moise, „cel mai blând om de pe faţa pământului”, s-a mâniat (Numeri 16:15; Exodul 32:19). Pe cruce, apăsat de povara păcatelor omenirii și fără să mai simtă prezenţa Tatălui, „Isus a strigat cu glas tare: «Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai părăsit?»”(Matei 27:46).

Sentimentele n-ar trebui tratate independent de persoanele care le experimentează și de contextul în care acestea se regăsesc, spune Ekstrand. Astfel, vinovăţia, un sentiment pe care îl plasăm mai degrabă într-un registru negativ și pe care Freud îl demoniza, poate fi un blestem sau o binecuvântare, în funcţie de reacţia pe care alege cineva s-o aibă în faţa unei conștiinţe care îl declară culpabil (pentru detalierea acestui subiect, vezi articolul scris de Nicu Butoi, „Ce facem cu vinovăţia?”).

Emoţiile noastre pot fi plăcute sau neplăcute (în funcţie de natura evenimentelor care le generează), dar ambele tipuri trebuie evaluate pentru a stabili dacă sunt constructive sau distructive, punctează scriitorul creștin Larry Crabb. În opinia sa, sentimentele păcătoase sau care reflectă aspecte ale naturii noastre căzute se înscriu în aria celor distructive, fără ca cele două categorii să se suprapună perfect.

În loc să ne negăm sentimentele problematice, ar trebui să răspundem la 3 întrebări importante: 1. Care este sursa emoţiilor noastre? 2. Ce putem învăţa din ele? și 3. Ce ar trebui să facem cu emoţiile/sentimentele pe care le avem? Maturitatea spirituală ne permite să ne analizăm sentimentele și ulterior să facem schimbări (dacă ele ne indică o direcţie greșită) sau să ne legăm de Dumnezeu și mai strâns pentru a face faţă circumstanţelor dificile, notează Crabb. Potrivit scriitorului creștin, sunt 3 mari principii de gestionare a sentimentelor: să le trăiești în loc să le înăbușești, să le analizezi, pentru a obţine informaţii despre scopurile și direcţia în care mergi și să fii liber să le exprimi, limitând totuși această exprimare datorită scopului vieţii creștine, acela de a reflecta dragostea lui Dumnezeu faţă de cei din jur.

Emoţiile noastre sunt ca o lumină roșie ce se aprinde la bord, transmiţându-ne informaţii despre starea noastră spirituală, susţine, la rândul său, Ekstrand. În timp ce bucuria, pacea sau dragostea pentru semeni sunt indicii ale cooperării cu Duhul lui Dumnezeu, o stare cronică de nemulţumire sau de teamă poate fi semn al distanţei pe care am așezat-o între noi și Dumnezeu.

Sentimentele trebuie să se subordoneze credinţei

Prima parte a vieţii sale creștine a fost ghidată de sentimente, mărturisește consilierul Lara d’Entremont. Considera că rugăciunea nu fusese chiar ceea ce trebuie dacă nu se simţea aproape de Dumnezeu în timpul de închinare; se îndoia de iertare, de mântuire și de Dumnezeu Însuși atunci când nu se simţea iubită de El. Aceasta este o capcană în care creștinii alunecă ușor atunci când permit sentimentelor să preia frâul și să le conducă deciziile, acţiunile, cuvintele și gândurile. Lista eroilor din capitolul 11 al Epistolei către Evrei este alcătuită din oameni care au simţit, cel mai probabil, teamă, îndoială sau descurajare, dar care au acţionat într-o manieră care le-a dovedit credinţa, punctează d’Entremont.

La fiecare răscruce, emoţiile și sentimentele noastre sunt gata să preia controlul, dar ceea ce trebuie să facem este să punem în balanţă direcţia în care ne târăsc acestea și direcţia în care ne îndrumă Cuvântul. Dacă ele coincid, cu atât mai bine, dacă sunt diferite, Cuvântul trebuie să ghideze sentimentele pe făgașul Lui, niciodată invers.

Speranţa creștină nu se întemeiază pe nisipurile mișcătoare ale sentimentelor”, notează scriitoarea Ellen White, amintindu-le cititorilor săi că-I pot împărtăși Tatălui lor toate frământările. Și, în timp ce și le împărtășesc, pot fi siguri că „nimic din ce ar tulbura în vreun fel pacea noastră nu este prea neînsemnat pentru El”. Un asemenea Dumnezeu nu poate rămâne indiferent atunci când Îi cerem să ne însoţească în procesul dezvoltării și maturizării noastre, inclusiv emoţionale.