Spiritul dialectic al ecumenismului naște, printre altele, o întrebare al cărei răspuns deplin se lasă încă așteptat. Cum se face că spiritul critic și raţionalismul de origine iluministă, coroborate cu punerea Bibliei la dispoziţia omului de rând, au dus la atâtea schisme?

      Citește partea a II-a a acestui serial Semnele timpuluiClick aici

Să fie Raţiunea de vină? Erezia bisericească? Dorinţa de putere a bisericii? Ori poate accepţiunea ecleziologică (de pildă, „biserica nu greșește”)? Și toate acestea duc, de fapt, la marea întrebare: „Unde este adevărul?”

Într-un creștinism postmodern atât de fragmentat, ecumenismul pare o utopie, mai ales că istoria creștinismului ne-a confirmat deja cât de ușor eșuează tentativele unităţii. Cum am observat în cele două articole anterioare ale acestei serii, idealul hristic de a fi „una” a fost puternic concurat, în istoria bisericii, de disputele hristologice și liturgice sau de imaginea tristă a convertirilor cu forţa; de ideea că „biserica nu greșește” sau de înţelegerea eronată că instituţia bisericească este măsura creștinismului. De-a lungul veacurilor, căutările sincere au născut curente de opinie care au apropiat de Scriptură minţile dornice de cunoaștere a Adevărului. Ceea ce sinoadele ecumenice din primele secole creștine nu au izbutit să dobândească, dar Reforma protestantă a reușit, a fost tocmai eliberarea spiritului uman și confruntarea lui cu adevărul biblic, neinstituţionalizat.

Până azi, spiritul Reformei și-a păstrat caracterul de contracurent, de replică la complicarea excesivă a drumului către Biblie, către cuvântul Adevărului. În contextul divizărilor și al fragmentarismului confesional deconcertante, care naște inevitabil întrebarea „Unde este adevărul?”, acest spirit legitimizează în continuare căutarea credinţei adevărate.

Via Reformationis[1]: cadrul cultural-ideologic, individul și noua lectură a Bibliei

Spre deosebire de multe schisme bisericești din primele secole ori din Evul Mediu, Reforma protestantă a avut la bază motive interioare ale indivizilor – dorinţa după curăţire sufletească și apropiere de Dumnezeu. Intenţia celor mai mulţi reformatori, care mai târziu au generat mișcări religioase, a fost aceea de a schimba biserica tradiţională din interior. Probleme precum corupţia, imoralitatea, doctrinele cu caracter manipulator (Purgatoriul, judecata, cultul sfinţilor, indulgenţele, intermedierea mântuirii etc.) au fost definitorii pentru ceea ce a reprezentat spiritul Reformei.

Punerea Bibliei în mâna poporului, ca unică sursă de autoritate, a făcut ca papii, preoţii și o parte din filosofi să-și simtă puterea și autoritatea subminate. Puterea ecleziastică oferea influenţă politică și, astfel, resurse materiale. În consecinţă, subminarea autorităţii bisericii tradiţionale a avut ca implicaţii subminarea influenţei și bogăţiei acesteia. În plus, faptul că biserica era indulgentă faţă de păcătos, în special faţă de păcatele preoţilor, dar aspră cu ereticii (apelând chiar la pedeapsa cu moartea), denotă o serie de motivaţii ascunse, sub aparenţa de apărătoare a credinţei.[2]

Dacă spiritul Epocii Medievale le-a indus creștinilor ideea că identitatea se obţine prin supunere faţă de autoritate, tradiţie și spiritul colectiv, Renașterea a schimbat direcţia identităţii, de la comunitate la individ. În Evul Mediu exista o percepţie conform căreia individul nu avea o valoare de sine în afara comunităţii.[3] Accesul la educaţie a schimbat acest fapt prin lărgirea sferei cunoașterii și conferirea unei identităţi individuale. Aceasta avea să devină premisa viitoarelor iniţiative reformatoare.

Pe acest fundal al amendării autorităţii religioase, Martin Luther avea să își construiască protestul său în Cele 95 de Teze din 1517. În epocă, simţul responsabilităţii individuale și acceptarea Bibliei ca singură autoritate, în detrimentul autorităţii papale, erau idei comune cu cele ale filosofilor umaniști. Corupţia și lipsa de educaţie a clericilor, mai ales în zonele rurale, au făcut ca aceste idei să prindă curând contur și în conștiinţa credincioșilor de rând.

O a doua direcţie observabilă în spiritul resurecţiei individuale a fost mișcarea ideologică și culturală a Iluminismului, care și-a găsit rădăcinile în Umanismul secolului al XVII-lea și în Reforma protestantă. Aceasta a pus accentul pe raţiune în procesul cunoașterii și a deschis drumul către emanciparea individuală.

Moștenirea influenţelor știinţifice și culturale ale Iluminismului a dus la dezvoltarea creștinismului liberal al secolului al XIX-lea, căruia i-a oferit noi posibilităţi de a aborda critic Biblia. Aceasta a dus, inevitabil, la o interogare profundă a tuturor definiţiilor universal acceptate de către bisericile tradiţionale, Catolică și Ortodoxă, dar și de către cele protestante. Ideologia iluministă a fost cea care a facilitat totodată dezvoltarea particularităţilor restauraţioniste (sau neoprotestante) în interiorul mișcării protestante.

Spiritul Iluminismului a fost înlocuit apoi de spiritul modernismului secularizat-ateist, unde raţionalizarea lua locul spiritualului. Pe măsură ce raţionalismul s-a arătat insuficient de convingător, posibil și în urma unor decizii istorice care au schimbat faţa omenirii (cum sunt războaiele mondiale), spiritul postmodernităţii și-a făcut loc pe scena istoriei. În condiţia postmodernă, relativismul ia locul adevărului absolut, în vreme ce atitudinile autoritare și exclusiviste sunt înlocuite cu cele de acceptare și incluziune. Prin relativism, acceptare și toleranţă, ideea ecumenică va căpăta noi accente în postmodernitate.

Direcţiile protestantismului

Reforma a fost, din punct de vedere structural, un demers interior al creștinului adept al concepţiei semper reformanda („reformare continuă”). Din punct de vedere formal, aceasta a îmbrăcat câteva forme distincte, asumându-și diverse direcţii ale spiritului protestant. Deși intenţia lui Martin Luther, „părintele Reformei”, a fost aceea de a înnoi Biserica Catolică, ideile sale reformatoare au fost plasate în afara bisericii și, în consecinţă, au dus la nașterea unei noi confesiuni: Biserica Evanghelică-Luterană.

Realitatea istorică și religioasă a confirmat că spiritul reformator avea să ducă, inevitabil, la nașterea unor noi biserici, protestante. Spre exemplu, după ideile reformatoare ale lui Calvin și Zwingli se va naște Biserica Reformată-Calvină, în timp ce Biserica Anglicană a apărut în urma rupturii dintre regele Henric al VIII-lea și papa de la Roma. Specificul acestor prime biserici protestante a fost acela că au reprezentat „partea magisterială”, adică erau biserici aliate cu puterea politică. În schimb, idei reformatoare precum cele ale anabaptiștilor (adepţii botezului la maturitate), unitarienilor (Dumnezeu este „unul”, Hristos a fost o fiinţă ca și noi, nu Dumnezeu întrupat), sabatarienilor (închinători în Sabatul zilei a șaptea) au reprezentat „reforma radicală” și au fost răspândite în cadrul confesiunilor protestante. Acești adepţi așa-zis „radicali” nu uzau de violenţă sau impunere, cum se întâmpla în cazul bisericilor „magisteriale”, ci foloseau argumentul biblic ca sursă de schimbare pentru oricine accepta dialogul. Ambele tabere ale reformei – moderată și radicală – au înlăturat învăţătura indulgenţelor papale, a mijlocirii omenești, unele ceremonii sacramentale, celibatul preoţesc, cultul sfinţilor, cultul moaștelor, închinarea la icoane ș.a. Dacă latura magisterială a păstrat pedobaptismul, latura radicală a adoptat credobaptismul. Pedobaptismul, sau botezul copiilor, avea reminescenţe în religia moștenită, de stat, din doctrina predestinării și din concepţia medievală colectivistă, pe când credobaptismul, sau „botezul credinţei”, accentua importanţa alegerii libere. Aceste biserici protestante primare și mișcările reformatoare radicale contemporane lor aveau să ducă, treptat, la direcţii confesionale diverse.

La mijlocul secolului al XVI-lea, ca rezultat al raţionalismului umanist, apar în Europa unitarienii, care au influenţat profund noul continent – America –, prin accentul pus pe moralitate și raţiune. Liberalismul teologic avea să își găsească rădăcinile sale primare în această mișcare. Din calvinism (adept al predestinării), în secolul al XVII-lea s-a desprins mișcarea arminianismului, care contrazicea doctrina predestinării și propovăduia liberul-arbitru. Tot în secolul al XVII-lea au apărut și congregaţionaliștii, care percepeau biserica drept adunarea locală a credincioșilor, în timp ce quakerii au apărut ca reacţie la spiritul legalist și la formalismul bisericesc. Iluminarea individuală era considerată de quakeri mai presus de autoritatea bisericească sau chiar decât Biblia. Erau, de asemenea, adepţii egalitarismului social, ai antisclavagismului și ai pacifismului. În luteranism a apărut o mișcare asemănătoare, numită pietism, pentru care imnurile, rugăciunile, implicarea socială și studiul personal erau valori fundamentale. Metodismul, o altă mișcare protestantă a secolelor XVII-XVIII, născută pe baza ideilor reformatoare ale lui John Wesley, a fost așezată pe aceleași valori ca și cele pietiste. Metodiștii au acceptat botezul credinţei și accentuau nevoia omului de sfinţire, ca experienţă progresivă a Evangheliei.

În secolul al XIX-lea, o serie de mișcări reformatoare (creștini după Evanghelie, Biserica lui Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă etc.) au căpătat un caracter restauraţionist în cadrul protestantismului. În aceeași perioadă și ca rezultat al studierii cărţilor profetice Daniel și Apocalipsa, a apărut o mișcare milenaristă. Această mișcare interconfesională, ce avea în atenţie a doua venire a lui Iisus (parousia), a dus la formarea unor confesiuni precum cea a adventiștilor de ziua a șaptea, adventiștii de ziua întâi, martorii lui Iehova, neoapostolicii, catolicii apostolici etc. Diversificarea spiritului (neo)protestant a făcut ca în secolul al XX-lea să apară o mișcăre charismatică, numită penticostalism, ce pune accentul pe „sfinţire”, în descendenţa metodismului.

America și spiritul protestant

Conceptul de libertate politică din Anglia secolului al XVII-lea a influenţat spiritul Noii Lumi, astfel că, după Revoluţia Americană din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, libertatea politică făcea front comun cu libertatea protestantă. Așa se face că America de Nord a fost locul prielnic dezvoltării protestantismului, care nu era construit pe tradiţia unei culturi religioase istorice.[4] Dacă America i-a oferit protestantismului mediul prielnic dezvoltării spirituale libere, fără intervenţii politice, în mod asemănător protestantismul i-a oferit Americii un spirit de unitate socială.[5] Atmosfera ostilă libertăţii religioase din Europa a favorizat decizia multor creștini de a se muta în Noua Lume descoperită. După primii peregrini puritani englezi au continuat să imigreze anglicani, reformaţi, metodiști, congregaţionaliști, pietiști, independenţi, luterani și anabaptiști.Secolele ce au urmat au fost martorele unei treziri spirituale în întreaga ţară, așa încât America avea să capete cea mai diversă coloratură confesională creștină din lume.

Individualismul spiritual, acceptarea autorităţii Bibliei ca revelaţie inspirată și credinţa în Iisus ca singur mijloc de mântuire au făcut ca spiritul protestant american de la începutul secolului al XVII-lea să înflorească în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, pentru ca în secolul al XX-lea să devină apărător al vieţii religioase americane. Și aici, în spiritul Reformei, un rol decisiv l-a avut traducerea Bibliei și punerea ei în mâinile oamenilor de rând.[6]

Fragmentarism confesional și (dez)iluziile ecumenice

Am văzut că America de Nord a oferit contextul ideal dezvoltării unei ideologii religioase izvorâte îndeosebi din Biblie ca singură sursă de autoritate spirituală. Ceea ce este paradoxal însă e faptul că schismele religioase din bisericile protestante depășesc ca număr sciziunile din sânul bisericilor istorice. Unii statisticieni arată că, împărţite pe șase culturi ecleziastice, confesiunile religioase contemporane s-ar împărţi în circa 33.000.[7]Centrul pentru Studierea Creștinismului Global estimează, pentru anul 2000, existenţa a 34.000 de confesiuni, iar pentru anul 2012, a aproximativ 43.000. Prin comparaţie, în anul 1900 numărul era estimat la 1.600. Unele voci proiectează 55.000 de confesiuni creștine pentru anul 2025.[8]

Acest trend ascendent al multiplicării confesiunilor religioase arată, fără îndoială, aspectul antagonic al ideii de ecumenism. Mai mult, această fragmentare poate indica o divizare la nivelul existenţei interioare a creștinului, fapt ce în mod legitim poate ridica întrebarea dacă este rezonabilă speranţa unităţii creștinismului într-o singură credinţă.

Totuși, o scrutare atentă a cifrelor trimite cititorul la o analiză a terminologiei premiselor studiilor statistice. Uneori, termenul „confesiune” este supus unei lărgiri semantice excesive și astfel unele entităţi religioase sau congregaţii din state diferite ori cu identitate proprie, dar având convingeri comune, sunt considerate confesiuni distincte. În cadrul proiectului The complete pilgrim, Howard Kramer, mergând pe același raţionament, estimează existenţa a mai puţin de 2.000 de confesiuni ce implică conducerea mai multor biserici locale sau teritoriale și a mai puţin de 500 de confesiuni cu un număr de membri de peste un milion. Conform unor date raportate de Asociaţia Statisticienilor Corpurilor Religioase Americane (ASARB) și de Centrul de Cercetare Glenmary, în anul 1980 existau 111 organisme bisericești iudeo-creștine; în anul 1990 statisticile arată 132 de grupuri religioase creștine; în anul 2000, doar 140 de grupuri religioase, iar datele din 2010 includ statistici pentru 236 de grupări religioase. Aceasta arată că, în funcţie de semnificaţia termenului „confesiune” (denomination, engl.), studiile dau rezultate diferite. Dacă unele consideră orice diferenţă organizatorică, teologică sau liturgică drept indiciu al unei noi confesiuni creștine, deși, în realitate, acele biserici fac parte din aceeași confesiune-mamă, alte biserici sunt segmentate pe criterii naţionale. Indiferent dacă vorbim de sute, mii sau zeci de mii de confesiuni religioase, realitatea este aceeași: fragmentarea. Nu e de mirare faptul că unele voci consideră că divizarea masivă a bisericii protestante subminează pretenţia oricui de a fi o reprezentare autentică a adevăratei biserici.

În mod incontestabil, de la Reformă și până azi, creștinismul s-a divizat în ritmurile unor progresii geometrice. Pe baza acestor evidenţe se poate concluziona faptul că bisericile creștine sunt atât de multe încât nu pot fi numărate cu ușurinţă: independente, protestante, marginale, ortodoxe, romano-catolice, anglicane ș.a. Mai mult, sunt atât de fragmentate, încât intenţia ecumenică oscilează între utopie și imperativ, între (dez)iluzie și intenţionalitatea moștenirii hristice.

De ce atâtea divizări în rândul creștinilor? Unde este adevărul?

Fără îndoială, fragmentarismul confesional este conturat și de cadrele cunoașterii de-a lungul secolelor. Un exemplu poate fi, în cadrul Bisericii Romano-Catolice, existenţa încă dinainte de Reformă a unei tensiuni între catolicii „integriști” și cei „moderniști”. Catolicii integriști erau structural conservatori, prin împotrivirea faţă de separarea bisericii de stat și faţă de libertăţile moderne, precum presa liberă, societăţile secrete, societăţile biblice etc. Ca apărători ai papismului autoritar, de la Conciliul Vatican II, din 1960, încoace, aceștia se poticnesc în autoritatea propriei ierarhii ecleziastice. Papii Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea au fost moderniști. Actualul papă, de asemenea, naște controverse în cadrul catolicilor conservatori. În contextul în care, în 1907, papa Pius al X-lea condamna într-o enciclică modernismul și ereziile lui, iar astăzi până și teologia catolică este dominant-(post)modernistă, care ar trebui să fie concluzia? A apostat Biserica Catolică? Reprezintă modernismul bisericesc un progres al bisericii? În sens invers, cei care au rămas fideli vechiului spirit catolic au apostat, iar cei care au mers mai departe, progresând, reprezintă credinţa creștină autentică?

Cel mai probabil, nu caracterul conservator și defensiv, de rămânere la concepţiile tradiţionale, reprezintă în mod implicit autenticul, la fel cum nici schimbarea și progresul ideologic nu constituie o garanţie. De asemenea, argumentul cronologic, în mod limpede, ar fi insuficient ca să reprezinte criteriul de distingere al credinţei autentice, căci, nu-i așa, înainte de noi a fost Iuda, iar înainte de el au fost iudeii; înainte de ei a existat Cain, iar înainte de el, Lucifer. Toţi au reprezentat la început chipul lui Dumnezeu.

Atunci, ar trebui oare dedus faptul că sunt mai mari șanse să fie autentică credinţa unei mișcări religioase majoritare? Totuși, Apocalipsa lui Ioan descrie biserica triumfătoare ca fiind o rămășiţă… Aceasta descrie o realitate tristă, și anume aceea că cei mai puţin numeroși vor avea credinţa adevărată. Dar nu ar fi oare ciudat ca acest principiu să devină unic criteriu de demarcaţie între erezie și credinţă? Multe confesiuni religioase sunt minoritare, și cele mai extravagante/esoterice/mistice au cei mai puţini membri…

Observăm două posibile cauze ale sciziunilor creștine de după Reformă: revelaţia (acolo unde se arată incapacitatea raţiunii) și dependenţa de Dumnezeu (care implică umilinţă și subordonare în faţa revelaţiei). Dacă este de altă natură decât noi, fiinţele finite/materiale, Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin procesele raţiunii și în lipsa iniţiativei Sale revelatoare. Or, raţiunea așezată pe Zeitgeist („spiritul vremii”) sau pe crezul zeităţilor politeiste demonstrează incapacitatea de a împlini dezideratul biblic „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”[9]. În schimb, capacitatea de a te lăsa condus, călăuzit implică renunţare la sine, umilinţă, smerenie. Istoria demonstrează că autorităţile bisericești, fie ele ortodoxe, catolice sau protestante, nu au fost ferite de ambiţii și dorinţă de putere. În mod paradoxal, acceptarea, toleranţa și pacifismul au devenit cunoscute astăzi mai degrabă ca rod al emulaţiei culturale decât religioase.

Ecumenismul, azi: dilemele din jurul Adevărului

Multiplicitatea confesiunilor creștine poate fi semnul unei crize de identitate, ce plasează unitatea credinţei creștine în sfera unui demers utopic. Sau, dimpotrivă, reprezintă atingerea unui climax al dezbinării, în urma căruia ar rămâne o singură soluţie oarecum evidentă: să fie aceasta renunţarea la deosebiri și unitatea în jurul lucrurilor comune?

În mod curios, sciziunile micșorează tocmai diferenţele importante de credinţă, liturgică și dogmă dintre confesiuni. Îngustarea specificului fiecărei confesiuni face ca utilitatea și rolul fiecăreia în parte să devină din ce în ce mai discutabile. Acest rezultat intraconfesional, împreună cu spiritul relativist al lumii postmoderne fac ca logosul, ca emanaţie a adevărului absolut, să fie neglijat sau chiar ridiculizat. În spiritul relativismului și al postmodernităţii, în care adevărul nu este o necesitate, există voci care se întreabă: Dacă nu contează cine deţine Adevărul (sau, mai bine spus, cine este deţinut de către Adevăr), contează măcar dacă există Adevăr?

În ultimele decenii, cunoașterii i s-a dislocat caracterul aplicat prin accentul pus pe iubire ca o stare de fapt firească, nu ca rezultat al unor decizii bazate pe ceea ce știe și este omul. Ne imaginăm că putem iubi, chiar dacă cunoaștem ura și credem că putem iubi, chiar dacă suntem răi. Or aceasta este o contradicţie: cunoscând răul, acceptându-i premisele și stând în proximitatea lui, urâm; deci nu putem iubi. De unde și întrebarea: Poţi iubi fiind altceva decât iubire? Poţi iubi cunoscând și crezând în valorile urii? Extremismul radical face clară distincţia între bine și rău și, în același timp, ilustrează ideea conform căreia devenim ceea ce credem și acţionăm în conformitate cu ceea ce suntem (vezi mișcările islamiștilor radicali).

Dacă ceea ce credem definește ceea ce suntem, oare chestiunea ecumenismului nu ar trebui să se preocupe mai întâi de unitatea de crez? Este evident că succesul aparent al ideii de ecumenism se datorează tocmai așezării problemelor doctrinale la finalul discuţiilor, în vreme ce abordarea unităţii pe teme de misiune și implicare socială sunt teme recurente care ocupă agenda asociaţiilor ecumenice. În plus, putem observa că încercările ecumenice au contribuit fundamental la crearea unui spirit de colegialitate și acceptare reciprocă în relaţiile interconfesionale, dar adesea acestea se rezumă la acţiuni corecte din punct de vedere politic și la simple amabilităţi. Rugăciunea lui Iisus, ca pledoarie în favoarea unităţii, rămâne încă un deziderat. Atins doar prin unitatea fiecăruia cu Iisus, care este Calea, Adevărul și Viaţa.

Footnotes
[1]„«Drumul Reformei»”.
[2]„Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Antet, București, 2003, passim.”
[3]„ Herbert Spencer, Individul împotriva statului, Editura Timpului, Iași, 1996, passim.”
[4]„Stanley Hauerwas, «The End of American Protestantism», ABC Religion and Ethics, 2 sept. 2015.”
[5]„Joseph Bottum, «The Death of Protestant America: A Political Theory of the Protestant Mainline», aug. 2008, firstthings.com”.
[6]„John Fea, Cultural History, Religious History Online Publication, mai 2017.”
[7]„ World Christian Encyclopedia, David A. Barrett (editor), Oxford University Press, 1982.”
[8]„   Justin J. Evans, asistent de cercetare, Centrul pentru Studierea Creștinismului Global (Center for the Study of Global Christianity), http://www.philvaz.com/apologetics/a106.htm”.
[9]„  Ioan 17:3.”

„«Drumul Reformei»”.
„Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Antet, București, 2003, passim.”
„ Herbert Spencer, Individul împotriva statului, Editura Timpului, Iași, 1996, passim.”
„Stanley Hauerwas, «The End of American Protestantism», ABC Religion and Ethics, 2 sept. 2015.”
„Joseph Bottum, «The Death of Protestant America: A Political Theory of the Protestant Mainline», aug. 2008, firstthings.com”.
„John Fea, Cultural History, Religious History Online Publication, mai 2017.”
„ World Christian Encyclopedia, David A. Barrett (editor), Oxford University Press, 1982.”
„   Justin J. Evans, asistent de cercetare, Centrul pentru Studierea Creștinismului Global (Center for the Study of Global Christianity), http://www.philvaz.com/apologetics/a106.htm”.
„  Ioan 17:3.”