Partea a III-a: Milenarismul modern

În timp ce bisericile istorice rămâneau cel puţin dezinteresate, când nu erau ostile faţă de milenarism, Apocalipsă şi Parusie, pluralismul protestant a permis atât reticenţă,[1] cât şi preocupări tot mai serioase în ce priveşte cercetarea şi publicarea temelor sfârşitului acestei lumi. În mod natural, mişcările evanghelice mai radicale, persecutate, îşi aflaseră alinarea în temele profetice ale lui Daniel şi ale Apocalipsei, iar unele mişcări interpretaseră aceste cărţi într-un mod cât se poate de politic, revoluţionar şi militar, încercând să instaureze pe pământ împărăţia dreptăţii cu arme „neconvenţionale”.

În mediul protestant occidental, interesul milenarist a cuprins tot mai mult o armată de teologi, de clerici şi laici, care au scris şi au predicat pe teme apocaliptice, în manieră istoricistă. Studiul acesta a devenit preocuparea multor personalităţi ale lumii moderne, nu întâmplător vârfuri ale societăţii britanice, chiar şi genii ştiinţifice ca matematicianul John Napier (†1617), polisavantul Isaac Newton (†1727), matematicianul şi istoricul William Whiston (†1752) etc. Aceste preocupări au devenit după anii 1800 cea mai amplă mişcare interconfesională milenaristă şi revivalistă, care a influenţat lumea creştină mai mult decât se bănuieşte.

Personalităţi istorice în căutarea datei exacte a sfârşitului lumii

Spre deosebire de mulţi milenarişti mai vechi, cei din secolul al XIX-lea au fost preocupaţi în mod special de descoperirea cât mai exactă a timpului sfârşitului, în scop misionar. Astfel, s-au concentrat pe cronologia apocaliptică din Daniel 8 şi 9, interpretând aceste profeţii în codul clasic protestant. Acest cod de interpretare a cronologiei apocaliptice avea vechi rădăcini creştine şi iudaice medievale, care proveneau iniţial din tradiţia biblică: o zi apocaliptică simbolizează un an istoric (cf. Numeri 14:34; Ezra 4:6). Chiar şi în Răsărit fusese cunoscută această cheie.[2]

Rădăcinile acestei aplicaţii ale profeţiei ajung până în Evul Mediu. Pe la anii 1300, teologii franciscani Pierre Jean Olivi şi Ubertino de Casale, lideri şi predicatori ai Fraţilor Spirituali, începuseră să numere cele 2 300 de zile din Daniel 8 ca ani (de la Antioh Epiphanes până după anul 2000). Marele rabin portughez, consilier financiar regal şi filosof Don Isaac ben Judah Abrabanel (1500) îi număra de la „începutul exilului iudaic sub Roma” până în „zile îndepărtate”.

Primii învăţaţi care au stabilit începutul celor 2 300 de „zile” din Daniel 8:14 ca fiind ani, număraţi din perioada persană până la sfârşit, au fost: faimosul medic spaniol Arnaldo de Villanueva (1292), filosof, astrolog şi alchimist (1292), cardinalul Nicolaus Cusanus (1452), matematician, astronom, teolog, jurist şi diplomat, care a influenţat gândirea unor savanţi de mai târziu, şi teologul britanic John Tillinghast (1650), unul dintre fondatorii Independenţilor. Calculul lor prevedea venirea lui Christos înainte de anii 1800. Aceeaşi poziţie a luat-o savantul britanic unitarian Joseph Priestley în 1803. Pe la 1792, o Biblie cu explicaţii publicată de prezbiterieni în America, număra cei 2 300 de ani începând cu ridicarea lui Alexandru Macedon şi prevedea împlinirea profeţiei în anul 1966. O serie de teologi, autori şi predicatori din secolele XVIII-XIX au continuat să stabilească începutul celor 2 300 de ani după diverse criterii, ajungând la rezultate la fel de diverse.

Efervescenţa interpretării profeţiilor biblice în secolele XVIII-XIX

În 1756, ilustrul filolog biblic pietist Johann Albrecht Bengel din Württemberg (Germania), doctor în teologie al Universităţii din Tübingern (1751), a publicat o scriere de cronologie biblică (Ordo Temporum) şi un comentariu la Apocalipsa devenit foarte popular în Germania şi tradus în mai multe limbi. Printre diferitele lui tentative de identificare istorică a pasajelor cronoapocaliptice, anul 1836 (18 iunie) era aşteptat ca sfârşit al celor „trei vremi şi jumătate”, când „fiara va fi distrusă”.[3]

Bengel a fost urmat în preocupările sale de discipolii săi Crusius, Rothe, Volch, Thiersch, Lange şi alţi protestanţi din Württemberg care au emigrat în Ţara Sfântă, formând Comunităţile Templului, pentru a fi mai aproape de Christos când va veni. Mişcări asemănătoare au avut loc în America, întrucât trendul milenarist a evoluat în mod natural spre poziţii futurist-sioniste.

Alţi teologi care au identificat date care se abat mult de la standardul secolului al XIX-lea au fost: James Purves (1777): 1766; Irlandezul Hans Wood (1787): curăţirea bisericii în 1880; englezul Thomas Scott (1792): „nu este foarte departe”; englezul James Bicheno (1793): eliberarea Ţării Sfinte în 1819; americanul John Bacon (1799): întoarcerea iudeilor în 1966; americanul Benjamin Farnham (1800): 1819; francezul Jean de la Fléchère (1800): 1750; englezul Edward King (1808): 1762; irlandezul William Hales (1803): 1880; americanul Eliphalet Noth (1804): 1867; americanul John King (1808): curăţirea bisericii în 1867; britanicul Adam Clarke (1810): 1966; americanul Ethan Smith (1811): căderea turcilor în 1819; amiralul britanic S. R. Maitland (1814): curăţirea templului [bisericii] prin Revoluţia Franceză; englezul Lewis Way (1818?): restaurarea evreilor în 1866; englezul P. Bolton (1819): frângerea „cornului” mohamedan în 1868; englezul Jonathan Bayford (1820): 1819; englezul William Girdlestone (1820): sfârşitul mohamedanismului în 1965; englezul Alexander Keith (1832): eliberarea Ierusalimului de turci în 1820 (!); americanul G. Junkin (1836): curăţirea bisericii în 1866; englezul William Holmes (1836): 1836; americanul A. L. Crandall (1841): începutul unui mileniu spiritual în 1868; americanul Isaac Hinton (1842): 1820; scoţianul Jonathan Cumming (1843): 1820; englezul Edward B. Elliott (1844): dezintegrarea mahomedanismului în 1820.

Sir Isaac Newton (1704), primul savant adevărat sau, după alţii, „ultimul magician”, credincios anglican oficial, dar destul de „eretic” în secret (vezi caseta „Teologia lui Isaac Newton”), număra cei 2 300 de ani de la cucerirea romană a Macedoniei până la anul 2132, sau de la căderea Ierusalimului (70 d.Chr.) până la anul 2370. Ambele date posibile indicau, în interpretarea lui, restituirea iudaică a Ierusalimului. Cea mai apropiată dată permisă de el pentru sfârşit era „nu mai devreme de anul 2060”, care ar fi sfârşitul celor 1 260 de „zile” din Apocalipsa. Newton însă nu aştepta sfârşitul catastrofal al acestei lumi, ci o fericită eră milenială şi nu agrea pe bibliştii nerăbdători, care agitau calcule mai deşteptătoare. „Menţionez acestea – scrie Newton – nu pentru a afirma când va avea loc timpul sfârşitului, ci pentru a pune capăt speculaţiilor pripite ale fanteziştilor, care adesea prezic timpul sfârşitului şi, făcând astfel, ei aduc discreditare asupra profeţiilor sacre, după ce prezicerile lor eşuează.”[4] Datele posibile speculate de Newton erau destul de îndepărtate pentru a pune în pericol creditul marelui savant, cifre care nici astăzi nu deranjează pseudocreştinismul majoritar şi flegmatic. Dar în ciuda atitudinii lui precaute, savantul a influenţat mult explozia milenaristă prin sinceritatea credinţei sale în Dumnezeu şi în Biblie, prin antipapismul său clasic protestant şi prin studiile sale apocaliptice publicate post-mortem.[5]

Teologia lui Isaac Newton

Newton era un credincios sincer în Dumnezeu şi în Biblie. Era pasionat de teologia biblică, într-un mod original care reflectă în acelaşi timp acuitatea ştiinţifică, dar şi dispoziţia de a căuta sensul ascuns, codificat. Teologia lui era sigur unitariană (ariană), negând dogmele tradiţionale cu privire la Trinitate, suflet nemuritor, existenţa demonilor. Dar, din motive practice, nu şi-a făcut cunoscute aceste opinii în timpul vieţii, pentru a nu scandaliza biserica de stat, ceea ce i-ar fi putut atrage pierderea statutului, a proprietăţii şi chiar moartea. Newton era preocupat şi de fenomene pseudoştiinţifice, care astăzi sunt clasificate drept „oculte”, cum ar fi alchimia. Să nu uităm însă că fără alchimie nu ar fi existat chimia, iar primii matematicieni au fost şi numerologi.

Cea mai populară soluţie milenaristă

Soluţia cea mai stabilă pentru începutul celor 2 300 de ani s-a descoperit abia în 1768, pornindu-se de la începutul celor 70 de „săptămâni” apocaliptice din Daniel 9 (anul decretului de reconstrucţie din anul 457 î.Chr., cf. Ezra 7), pe care îl descoperise încă din 1564 teologul german Johann Funck. Însuşi Isaac Newton a acceptat această descoperire prin calculele lui istorice şi astronomice.[6] Ea avea să devină soluţia standard pentru începutul celor 2 300 de ani, sincronizat cu al celor 490 de ani din Daniel 9. Soluţia sincronizării, cu temeiurile ei teologice, a fost descoperirea teologului reformat german Johann Petri (1768). El a prevăzut astfel sfârşitul celor 2 300 de ani pentru anul 1847, care, în înţelegerea sa, anunţa „Ziua Judecăţii” la venirea Lui Iisus. Această cheie avea să devină foarte populară în generaţia următoare, determinând stabilirea mai exactă a sfârşitului celor 2 300 de zile profetice.

Potrivit Bibliei King James Version, profeţia prevedea că, la sfârşitul acestei perioade, „sanctuarul va fi curăţit”, cu nota de subsol: „… după textul ebraic, «i se va face dreptate».” Indiferent cum au interpretat diverşi teologi „sanctuarul” şi „curăţirea” lui, indiferent cum identificau puterea adversă care profana sanctuarul (Papalitatea, Mahomedanismul, Antioh-Antihrist), majoritatea lor a înţeles că este vorba despre evenimente care declanşează începutul mileniului apocaliptic, având în centru mult aşteptata Parusíe. Această şaradă profetică a trezit interesul şi imaginaţia multora. În jurul anilor 1800, interesul milenarist a crescut, devenind până în 1847 o mişcare spirituală majoră, de anvergură interconfesională şi importanţă ecumenică, concentrată pe sfârşitul celor 2 300 de zile apocaliptice, între 1843 şi 1847.

Interesul milenarist a crescut în această perioadă odată cu apariţia şi dezvoltarea societăţilor biblice şi sub impactul puternic al marilor prefaceri social-politice din lume şi al unor evenimente cosmice ameninţătoare, cum au fost marele cutremur din 1775, „ziua întunecată” din 1780, şi înroşirea lunii în noaptea următoare, Revoluţia Franceză urmată de umilirea Papalităţii (1798) şi, în fine, o spectaculoasă „cădere de stele” (1833). Contemporanii credincioşi le-au considerat ca fiind semnele prezise în cartea lui Daniel (7:24-26), în Evanghelii (Matei 24:29; Marcu 13:24, 25; Luca 21:25) şi în Apocalipsă (6:12, 13). Indiferent de explicaţia ştiinţifică, mai mult sau mai puţin acceptată astăzi, şi indiferent de modul în care citim Biblia, aceste evenimente au fost frapante, nu doar ca fenomene neobişnuite prin amploarea lor, dar şi prin ordinea lor cronologică. Cum acestea au avut loc de ambele părţi ale Atlanticului, ele au adâncit interesul predicatorilor şi cititorilor Bibliei, cu precădere în Imperiul Britanic şi în Lumea Nouă.

Iezuitul pasionat de revenirea lui Iisus

Începând cu anul 1790, preotul iezuit Manuel Diaz de Lacunza a pus în circulaţie faimoasa carte La Venida de Mesía in Gloria y Majestad, în formă de manuscris şi sub pseudonim evreiesc (Ben-Ezra), în care pasiunea pentru venirea lui Iisus, la o dată necunoscută, în viitorul apropiat, s-a dovedit cuceritoare în mediul catolic şi protestant. Născut într-o familie chileană de nobili bogaţi, Manuel alesese viaţa religioasă şi Ordinul Iezuit la vârsta de 16 ani (1747). A fost un elev sclipitor şi dedicat şi, totodată, sociabil şi deschis. A devenit preot şi profesor în 1766 şi s-a remarcat ca vorbitor public. Dar, cum prezenţa iezuiţilor devenise nesuferită coroanei spaniole, din motive politice, în 1767 regele i-a expulzat pe toţi iezuiţii din Spania şi din colonii, astfel că Manuel a fost arestat şi exilat împreună cu un grup de confraţi, care au fost forţaţi să locuiască la Imola, în Italia, pe o pensie ascetică. Acolo, fratele Manuel s-a dedicat unei vieţi de rugăciune, cercetare şi scris. Toţi confraţii recunoşteau în el un adevărat sfânt catolic.

După 1773, când Ordinul Iezuit a fost chiar desfiinţat prin decizie papală, Manuel de Lacunza n-a mai avut dreptul de a sluji ca preot. Din 1779 şi-a limitat cercetările la Biblie şi în special la cărţile ei profetice, fiind fascinat de doctrina Parusíei. Lacunza a identificat antichristul apocaliptic ca fiind mai degrabă un spirit şi un sistem care a pus stăpânire pe biserică, nu un individ. Despre venirea lui Iisus era convins că trebuie să aibă loc în curând, şi, înainte de aceasta, înţelegea că trebuie să aibă loc convertirea evreilor.

O broşură a lui Lacunza despre mileniu începuse să circule prin America de Sud, fără ştirea autorului, dar Inchiziţia a aflat repede şi a interzis-o. Subiectul stârnise deja interesul. Când şi-a terminat opera, în 1790, Lacunza nu a îndrăznit s-o publice oficial, deoarece nu obţinuse aprobare regală, iar de reacţia bisericii avea toate motivele să se teamă. Pusă în circulaţie sub formă de manuscris (în spaniolă, italiană şi latină), ea a trezit interesul în Spania şi America Latină. La data de 18 iunie 1801, Lacunza, în vârstă de 70 de ani, a fost găsit mort într-o groapă de lângă drum, nu departe de Imola. Împrejurările morţii au rămas necunoscute.

În ciuda reacţiilor negative din partea bisericii, Lacunza a avut mulţi admiratori şi apărători, unii chiar dintre confraţii iezuiţi.[7] Un istoric chilean, în 1946, descria opera lui Lacunza ca fiind cea mai cunoscută carte chileană şi cu cel mai mare impact.[8] Lacunza a fost apreciat ca exeget biblic şi teolog de talie mondială. În 1811 a fost tipărită o primă ediţie a operei lui la Cádiz. În 1816, Manuel Belgrano, unul dintre părinţii fondatori ai Argentinei, a sponsorizat publicarea ei la Londra (ediţie în patru volume). În 1819 însă, tribunalul Sfântului Oficiu (al Inchiziţiei) din Madrid a hotărât ca lucrarea să fie retrasă, iar în 1824, Papa Leon al XII-lea a pus-o la index, cu menţiunea de a nu fi lăsată în circulaţie „în nicio limbă”. Dar despre asemenea veşti, Apocalipsa (14:6) hotărâse de multă vreme exact contrariul: „… s-o vestească… în orice limbă…!”

În concluzie, biserica istorică nu mai simţea nevoia unei împărăţii a lui Dumnezeu în viitor, deoarece ea însăşi se credea realizarea acestei împărăţii pe pământ. Nu mai era necesară aşteptarea învierii morţilor pentru ca sufletele celor mântuiţi să se întâlnească cu Dumnezeu, ci era suficientă moartea. Astfel, dintr-o religie a vieţii, a viitorului şi a învierii, creştinismul devenise o religie a morţii, a trecutului şi a unui spiritualism filosofic exprimat prin materialism mistic. Dar Dumnezeu nu a lăsat biserica neavertizată, ci, pe măsura trecerii timpului, în mod special în secolul al XIX-lea, au avut loc treziri milenariste de o amploare fără precedent, care merită şi vor intra în atenţia noastră în părţile următoare ale acestui dosar.

 

Footnotes
[1]„Luther a respins iniţial Apocalipsa, în timp ce Calvin a acceptat-o, dar este singura la care nu a scris un comentariu.”
[2]„Cancelarul şi istoricul bizantin Georgios Sphrantzes (Grecu, V. ed., Memorii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966)  relatează că, după 1453, unii învăţaţi greci interpretau anul din Isaia 21:16 ca fiind 365 de ani de dominaţie otomană, până la venirea ruşilor eliberatori.”
[3]„Bengelius’s Introduction to His Exposition to Apocalypse (trad. din olandeză, de J. Robertson), London, Ryall & Withy, MDCCLVII (1757), p. 247-251”.
[4]„Wikipedia, «Isaac Newton’s religious views»”.
[5]„Isaac Newton, Observations upon the Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of St. John,1733”.
[6]„«Ei îşi bazează interpretările pe o cronologie greşită, cu excepţia opiniei lui  Funccius [Funck] despre cele şaptezeci de săptămâni, care este aceeaşi cu a noastră.» (Isaac Newton, Observations upon the Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of St. John (1733), cap. 10). În mediul ortodox, teologul rus A. P.  Lopuhin (1930) a fixat începutul cronologiei mesianice din Daniel 9 în al şaptelea an al lui Artaxerxes I (cf. Ezra 7).”
[7]„De exemplu, José Valdivieso, în Carta Apologética en Defensa de la Obra de Juan Josafat Ben-Ezra.”
[8]„Francisco Encina (Historia de Chile, vol. 5, 1946, p. 631): «Este cartea chileană care a atins cea mai înaltă culme, ca efort inteligent, ca opera unei minţi capabile să adâncească un concept şi să-l prezinte lumii cu forţa spirituală necesară pentru a trezi atenţia şi a pătrunde profund în sufletul omenesc … »”.

„Luther a respins iniţial Apocalipsa, în timp ce Calvin a acceptat-o, dar este singura la care nu a scris un comentariu.”
„Cancelarul şi istoricul bizantin Georgios Sphrantzes (Grecu, V. ed., Memorii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966)  relatează că, după 1453, unii învăţaţi greci interpretau anul din Isaia 21:16 ca fiind 365 de ani de dominaţie otomană, până la venirea ruşilor eliberatori.”
„Bengelius’s Introduction to His Exposition to Apocalypse (trad. din olandeză, de J. Robertson), London, Ryall & Withy, MDCCLVII (1757), p. 247-251”.
„Wikipedia, «Isaac Newton’s religious views»”.
„Isaac Newton, Observations upon the Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of St. John,1733”.
„«Ei îşi bazează interpretările pe o cronologie greşită, cu excepţia opiniei lui  Funccius [Funck] despre cele şaptezeci de săptămâni, care este aceeaşi cu a noastră.» (Isaac Newton, Observations upon the Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of St. John (1733), cap. 10). În mediul ortodox, teologul rus A. P.  Lopuhin (1930) a fixat începutul cronologiei mesianice din Daniel 9 în al şaptelea an al lui Artaxerxes I (cf. Ezra 7).”
„De exemplu, José Valdivieso, în Carta Apologética en Defensa de la Obra de Juan Josafat Ben-Ezra.”
„Francisco Encina (Historia de Chile, vol. 5, 1946, p. 631): «Este cartea chileană care a atins cea mai înaltă culme, ca efort inteligent, ca opera unei minţi capabile să adâncească un concept şi să-l prezinte lumii cu forţa spirituală necesară pentru a trezi atenţia şi a pătrunde profund în sufletul omenesc … »”.