Știinţa și credinţa, ca instrumente importante în demersul cunoașterii, sunt percepute adesea într-o relaţie tensionată, din pricina cosmoviziunilor fundamental diferite care le caracterizează. Implicaţiile asupra marilor întrebări ale vieţii sunt evidente și suficiente în a-i răpi cuiva confortul indiferenţei faţă de o miză așa de mare.

Filosofii existenţialiști nu pot ocoli, în căutarea lor după sens, întrebările cu privire la divinitate. Orice om – fie el savant, artist sau meseriaș – se confruntă, într-un fel sau altul, cu nevoia de ceva sau cineva atât de mare încât să determine venerarea sa și, în același timp, să ofere sens existenţei umane.

Inteligenţă, credinţă și ateism

În concluziile unei metaanalize care a cercetat 63 de studii, Miron Zukerman, conducătorul echipei de cercetători, afirma că este puţin probabil ca oamenii inteligenţi, chiar și la senectute, să creadă în (vreo) divinitate. Mai multe studii reliefează, de fapt, această constantă: corelaţia negativă dintre inteligenţă și religiozitate. Mai mult, se pare că încă din anul 1958 găsim formulate ipoteze în acest sens: „Deși copiii inteligenţi înţeleg conceptele religioase de foarte devreme, ei sunt primii care se îndoiesc de adevărul religiei.”[1] Un studiu efectuat în anul 1916 concluzionează că până și în Statele Unite, care sunt una dintre cele mai religioase naţiuni dezvoltate ale lumii, 58% dintre oamenii de știinţă își exprimau îndoiala și neîncrederea în existenţa lui Dumnezeu.

Conform unor studii autohtone, în ciuda faptului că România este o ţară majoritar creștină, cu puţini atei declaraţi, esenţa ateismului este aceeași. Studiul Religie și comportament religios[2], realizat de o echipă de sociologi români conduși de Ovidiu Voicu, a conturat profilul ateului român: bărbat, tânăr, studii superioare, lucrează în mediul privat, IQ mare, reședinţă urbană. Toate aceste indicii par să argumenteze o legătură strânsă între inteligenţă și ateism.

În studiul lui Zukerman, religiozitatea este definită drept „grad de implicare în unele sau în toate faţetele religiei”, cum ar fi ritualuri, ofrande, supunere totală faţă de supranatural, participarea la slujbe religioase etc., ceea ce ne permite să ne întrebăm dacă nu cumva relaţia dintre inteligenţă și credinţă ar putea fi diferită de cea dintre inteligenţă și religiozitate.

Religiozitatea, după cum rezultă din alte cercetări menţionate anterior, este acompaniată adesea de un spirit de rigiditate, intoleranţă și fundamentalism. Credinţa, ca o componentă intimă, personală a fiinţei umane determină comportamentele și ritualurile religioase, în timp ce acestea din urmă, la rândul lor, se presupune că menţin credinţa și îi determină evoluţia. Însă poţi avea credinţă în divinitate și fără a fi religios, ci doar o persoană spirituală. Spre deosebire de religiozitate, care indică mai mult aderenţa la practicile unei instituţii religioase, spiritualitatea reprezintă căutarea sacrului și a sensului printr-o abordare empirică și personală. Spiritualitatea implică o „căutare a înţelesului ultim, a scopului, a valorilor, a relaţiilor cu o fiinţă transcendentă, cu o putere supremă, un sens al sacrului sau al legăturii cu divinitatea” . Și în acest context, credinţa apare ca o componentă principală în demersul căutării, o expresie a fiorului cunoașterii ce deschide noi orizonturi de cercetat.

Impedimentele metodologice nasc întrebări

Andrew Greeley observa, în urma unei cercetări din 2003, că, deși 48% dintre francezi, 41% dintre norvegieni și 54% dintre cehi declarau că nu există Dumnezeu, în faţa unei întrebări de autoindentificare ca ateu, doar între 10 și 19 procente s-au declarat atei. Când vorbim despre studiile sociologice ce urmăresc să stabilească nivelul de religiozitate al oamenilor nu putem să nu observăm tiparul inversat. În ciuda faptului că, de exemplu, în România 92% dintre oameni cred în Dumnezeu, puţini dintre ei au un comportament profund influenţat de credinţa lor. Motivele celor care prin moștenire părintească se declară religioși, fără o asumare a valorilor religiei, ar putea fi asemănătoare cu ale acelora care nu cred că există Dumnezeu, dar nici nu se pot identifica cu ateismul. Poate nu e hazardat să spunem că aceste motive au și o doză de superficialitate. În schimb, dacă studiile sociologice ar urmări doar creștinii profund asumaţi, comparativ cu ateii asumaţi, oare concluziile legate de relaţia dintre inteligenţă și religiozitate nu ar fi diferite?

Studiile făcute pe eșantioane de populaţie din Africa evidenţiază, paradoxal, contrariul ipotezei corelării negative dintre educaţie și religiozitate. Cu cât este mai educat un african, cu atât mai mari sunt șansele să creadă în existenţa lui Dumnezeu. Dar și aceste studii au limitările lor. Dacă studiile ar pune și credinţele în forţe supranaturale în dreptul oamenilor religioși, concluziile ar putea fi diferite. Un studiu dat publicităţii de Eurostat în anul 2010 diferenţiază religiozitatea bazată pe credinţa într-o forţă supranaturală de religiozitatea bazată pe credinţa în Dumnezeu. Astfel de diferenţieri, contexte și tipare arată nevoia de o analiză mai atentă a indicatorilor ce caută corelaţiile dintre inteligenţă, ateism sau religiozitate.

În încercarea creionării profilului teroristului, sociologii au observat că nu islamistul sărac și needucat se potrivește profilului, ci, dimpotrivă, cel tânăr și educat. Nu același lucru putem observa în dreptul islamiștilor europeni și nici aceeași paradigmă în dreptul fundamentaliștilor creștini. În dreptul europenilor există un consens în mediul academic cu privire la relaţia negativă dintre fundamentalism și inteligenţă. Cu cât omul cunoaște mai puţin, cu atât mai radicale sunt comportamentele lui. Toate aceste considerente ne determină la precauţie în determinarea relaţiilor dintre categorii atât de complexe cum sunt cele alcătuite din oamenii religioși și cei inteligenţi. Factorii care pot influenţa concluziile sunt atât de mulţi încât identificarea indicatorilor obiectivi este o sarcină delicată.

Michael Argyle, unul dintre cei mai cunoscuţi psihologi englezi, pune corelarea pozitivă dintre ateism și inteligenţă pe seama caracterului nonconformist al ateismului într-un mediu majoritar religios. Este general acceptat faptul că oamenii inteligenţi au o probabilitate mai scăzută de a se conforma, ceea ce poate indica o relaţie inteligenţă-religie/credinţă influenţată de factori culturali. Impedimentele metodologice au făcut ca nici până astăzi să nu existe un consens cu privire la această corelaţie mult discutată, între inteligenţă și ateism.

Freud (1953) considera că persoana religioasă are trăsături obsesiv-compulsive; Ellis (1980) considera religia intolerantă – expresia instituţionalizării iraţionalului; Watters (1992) vedea o incompatibilitate între religie și sănătatea fizică sau mintală. Bagatelizarea, ca atitudine regăsită în mediul ateu, având ca obiect credinţa și religia, poate fi observată la fel de pregnant în mediile religioase, dar de data aceasta în dreptul ateismului. Cu cât cercurile relaţionale ale unei persoane sunt mai înguste și exclusiviste, cu atât radicalismul este mai pregnant. În contextul acesta, prezentarea argumentelor de fiecare parte pare a fi singura cale de reconciliere.

Credinţa înţeleasă ca instrument al cunoașterii, sensul interschimbabil al credinţei și religiei, lărgirea eșantionului de cercetare de la cei care cred la toţi cei religioși, îngustarea eșantionului de studiu de la toţi cei care nu cred la ateii asumaţi, influenţa culturală, valorile societăţii postmoderniste, prosperitatea, fundamentalismul, nonconformismul, studiile care susţin contrariul, toate aceste variabile legitimează punerea sub semnul întrebării a ipotezei inteligenţei care predispune la ateism, dar nu înlocuiește nevoia argumentelor puternice în favoarea credinţei.

Asumpţia știinţei: credinţa?

Ironizarea credinţei și stigmatul așezat asupra celor care și-o asumă sunt din ce în ce mai evidente, atât în mediile academice știinţifice, cât și în cele profane. Să fie această realitate cauzată de tendinţa bisericii ultimelor secole și a teologilor de a profesionaliza abordarea Bibliei și astfel de a o misticiza[3]? Dincolo de găsirea motivelor principale pentru care credinţa și religia sunt atât de puse sub semnul întrebării rămân câteva întrebări capitale: Credinţa este complementară efortului intelectual în demersul cunoașterii? Există vreun sistem de gândire care să excludă componenta credinţei? În privinţa existenţei lui Dumnezeu, cât de rezonabil este să crezi că există? Dacă ateii formează o categorie de oameni cu un coeficient de inteligenţă mai ridicat decât creștinii, aceasta implică oare concluzii mai demne de încredere în tabăra ateilor? A fi inteligent este mai puţin necesar în credinţele religioase?

Odată cu separarea credinţei de știinţă, abordarea problematicii existenţei lui Dumnezeu a devenit un tabu pentru lumea religioasă și un nonsens pentru lumea știinţifică. Din punctul de vedere al rigurozităţii știinţifice, însăși încercarea de a demonstra existenţa lui Dumnezeu este un nonsens. Una dintre asumpţiile demersului știinţific este excluderea supranaturalului. Doar pe această premisă lucrurile pot fi demonstrate, verificate și repetate în condiţii identice. Supranaturalul, prin natura sa, nu se supune legilor naturale, ci, dimpotrivă, le surprinde, dar aceasta nu justifică indiferenţa fundamentalistă faţa de cunoașterea dovezilor în favoarea existenţei lui Dumnezeu sau plasarea acestui subiect sub interdicţie ritualică și sacră.

Dacă acceptăm declaraţiile Bibliei care descriu natura lui Dumnezeu ca fiind fără început, fără sfârșit, atotputernică, atotcunoscătoare și absolută, acestea ne scufundă în adâncul infinit al dumnezeirii, iar Dumnezeu devine intangibil, fără a putea fi cunoscut, descris sau înţeles. Dacă natura lui Dumnezeu poate fi înţeleasă prin iniţiativa și capacitatea omului, nu cumva aceasta L-ar reduce pe Dumnezeu la natura subiectului care Îl cuprinde? Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată. Infinitul și absolutul sunt concepte convenţional acceptate, regăsite în mod universal, de la filosofie și teologie până la matematică, dar veșnic transcendente.

Încă din secolul al IV-lea î.Hr., filosofii considerau infinitul ca fiind foarte probabil. Aristotel, folosindu-se de timp ca analog al veșniciei, considera că, dacă acesta nu are început și sfârșit, „infinitul trebuie să existe. Încă de la primele forme de civilizaţie, infinitul și absolutul au fost concepte abordate de fiinţa umană și, de cele mai multe ori, li se asocia ideea de divinitate. Dacă infinitul este o convenţie a ceea ce nu are sfârșit sau început, a ceea ce nu poate fi descris sau înţeles, nu cumva ideea divinităţii are aceeași natură? Dacă totuși acest concept, în ciuda caracterului său mistic, este acceptat ca adevăr, de ce existenţa lui Dumnezeu ca fiinţă supremă este combătută? Atât în filosofie, cât și în teologie, infinitul este prezent în concepte precum absolutul și Dumnezeu. După cum observăm în prima antinomie a lui Kant, filosofia abordează infinitul cu referire la spaţiu și timp, în timp ce teologia îi oferă dimensiunea existenţial-personală.

Faptul că existenţa lui Dumnezeu nu poate să răspundă criteriilor știinţifice de verificare și, astfel, nu poate fi demonstrată și repetată ar putea să arunce pledoaria credinţei în ridicol. Deși, la prima vedere, în direcţia aceasta par a se îndrepta lucrurile, știinţa și rigorile ei sunt supuse acelorași provocări. O propoziţie nedemonstrabilă este, oare, neadevărată în mod implicit? Să privim, spre exemplu, la aritmetică. Dacă sunt adevărate doar enunţurile demonstrabile, de unde știm că 1+1=2? Poate că răspunsul este 3… Răspunsul este o convenţie axiomatică[4]. Este un adevăr general acceptat fără demonstraţie. Axiomele sunt propoziţii sau ipoteze care definesc legăturile dintre noţiunile primare. Demonstrarea unei axiome o transformă în teoremă. Pentru a demonstra o axiomă este nevoie de mecanisme și concepte diferite de cele oferite de axiomă.[5] Pentru a demonstra veridicitatea unei propoziţii este nevoie de anumite date iniţiale, primare, precedente, evidente, universal acceptate.

Existenţa axiomelor legitimează cel puţin ideea de argument rezonabil în favoarea credinţei. Dacă știinţa operează cu axiome, de ce nu ar putea și credinţa? Demersul cunoașterii duce întotdeauna la axioma ce stă ca fundament în argumentaţie. Nu poate exista niciun sistem fără nicio propoziţie nedemonstrabilă, fără nicio axiomă. Dacă nu este fundamentat pe o axiomă, orice sistem se prăbușește. Credinţa creștină afirmă: Dumnezeu este axioma primară.

Mai mult, prezenţa postulatelor și a axiomelor în demersul știinţific nu demonstrează veridicitatea lor. Propoziţia Dumnezeu există nu poate fi demonstrată, dar poate fi adevărată. Prezenţa axiomelor în știinţă nu validează, ci doar legitimizează demersul credinţei. Nu toate propoziţiile nedemonstrabile sunt și neadevărate.

Întrebarea rămâne: există Dumnezeu?

Credinţa trebuie supusă unor criterii verificatoare, pe baza propoziţiilor revelate de Dumnezeu în Biblie: noi suntem creaţi după chipul Lui Dumnezeu, Dumnezeu este o fiinţă raţională, neschimbătoare. Aceste atribute ne invită la o cercetare amănunţită a postulatelor credinţei. Ar fi absurd să socotim că revelaţia Lui este de o natură diferită de natura Sa și de natura noastră, creaturile Sale. Dacă există vreun adevăr care ar trebui să stea în faţa rigorilor raţiunii, atunci acesta este cel revelat în Biblie. Cum nici în știinţă nu pot exista axiome contradictorii, nici demersul credinţei nu se poate fundamenta pe axiome ce se exclud reciproc.

Nici chiar credinţa în existenţa lui Dumnezeu nu este o axiomă „prea sfântă” și astfel interzisă încercării de a o verifica. Unul dintre cele mai pătrunzătoare argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu este argumentul ontologic al lui Anselm de Canterbury. Dacă ne putem imagina vreun lucru în comparaţie cu care nimic mai mare nu poate exista, acela cu necesitate există. Anselm spunea[6] că, dacă Dumnezeu este o fiinţă faţă de care nu poate exista una superioară, existenţa fiind posibilă și superioară inexistenţei, atunci Dumnezeu trebuie să existe. Dacă Dumnezeu nu ar exista, adică fiinţa faţă de care nimic mai mare nu poate fi imaginat, atunci nu am mai putea vorbi despre existenţă. Este ilogic. Ea, existenţa, fiinţa, ar fi mai mare decât Dumnezeu, adică mai mare decât fiinţa faţă de care nimic mai mare nu poate fi imaginat, prin faptul că Dumnezeu nu ar exista. Nu poţi avea ceva mai mare decât „ceva faţă de care nu poate fi conceput ceva superior”. Deci, dacă existăm și Dumnezeu este atât de mare încât nimic mai mare nu poate exista, atunci Dumnezeu cu necesitate există. Acest argument a fost preluat și reformulat de către Descartes, Spinoza și Leibniz, dar în același timp criticat de Hume, Toma d’Aquino și Kant. Chiar dacă a fost criticat de gânditori de marcă, argumentul ontologic a rămas până astăzi irefutabil, dar bineînţeles considerându-l un argument logic bazat doar pe raţiune și logică, nu pe observare. Criticile aduse nu au făcut altceva decât să-i reliefeze faţete noi și astfel să îl dezvolte.

Existenţa lui Dumnezeu: miza ateismului

De natura argumentelor depinde dacă demersul cunoașterii prin credinţă este unul rezonabil sau nu. Crede și nu cerceta este blazonul falsei religii. În cadrul teologiei, credinţa reprezintă ipoteza și axioma știinţifică, acel reper exterior sistemului cu ajutorul căruia ecuaţia poate fi rezolvată. Pornind de la revelaţie, prin credinţă ajungi să înţelegi lucruri imposibil de definit și înţeles fără asumpţia revelată și acceptată prin credinţă. Dacă este rezonabil, în geometrie, să-i accept postulatele, fără a putea fi demonstrate, iar doar apoi să înţeleg veridicitatea lor, de ce nu ar fi rezonabil să accept existenţa lui Dumnezeu fără a fi demonstrată, ca doar apoi să-i înţeleg veridicitatea?

În cazul în care există vreo îndoială rezonabilă cu privire la vinovăţia unui inculpat, sistemul judiciar oferă credit inculpatului. Aceasta este prezumţia de nevinovăţie. Îndoiala rezonabilă este în favoarea inculpatului. În tensiunea dintre ateism și credinţă, fără să greșim, putem să-L plasăm pe Dumnezeu în rolul de inculpat. Miza de a demonstra ceva nu este a celui care crede. Dacă există îndoieli rezonabile cu privire la inexistenţa Sa, pe baza acestui argument, forul de judecată nu ar trebui să decidă favorabil existenţei lui Dumnezeu? A decide că Dumnezeu nu există, pe baza unor îndoieli cu privire la nevinovăţia inculpatului”, ar putea fi o miză cam mare.

Blaise Pascal așază miza acestui proces tot pe umerii ateismului. În pariul său, Pascal spune că, dacă pariezi pe existenţa lui Dumnezeu și nu ai dreptate, nu pierzi nimic, dar, dacă pariezi împotriva existenţei lui Dumnezeu și nu ai dreptate, ai pierdut totul. Chiar dacă ai avea dreptate în pariul tău pe inexistenţa lui Dumnezeu, nu vei câștiga nimic. Valorile creștinismului în sens de etică și morală nu doar că nu pot fi combătute, dar nimic mai bun omenirea nu a reușit să propună. Dacă există îndoieli rezonabile cu privire la inexistenţa lui Dumnezeu, acestea sunt motive suficiente să cauţi cu seriozitate argumente rezonabile sau să îţi rezolvi toate îndoielile rezonabile.

Footnotes
[1]„Michael Argyle (1925-202), psiholog și autor englez.”
[2]„Cercetarea: «Religie și comportament religios», 01-21 iunie 2011. Datele adunate de compania International Brand Consultants. Eșantion: 1.204 persoane. Eroare: +- 2,9%. Nivel de încredere 95%.”
[3]„Mistic este ceva iraţional sau inexplicabil pe cale raţională; secret, tainic (vezi DEX 2009).”
[4]„Axióma este un adevăr general acceptat fără demonstraţie deoarece se impune gândirii ca evident (vezi Micul dicţionar academic, Academia Română, Institutul de Lingvistică «Iorgu Iordan», ed. a II-a, 2010).”
[5]„Vezi istoria lui Nikolai I. Lobacevski cu privire la a cincea axiomă a lui Euclid.”
[6]„«Aşadar, chiar ignorantul este convins că există, în intelect măcar, ceva decât care altceva mai mare nu poate fi conceput; pentru că atunci când aude acest lucru, îl înţelege şi ceea ce este înţeles există în intelect. Şi ceva decât care altceva mai mare nu poate fi conceput nu poate exista numai în intelect. Deoarece, dacă am presupune că există numai în intelect, s-ar putea concepe că există în realitate ceea ce este mai mare. Prin urmare, dacă ceva decât care altceva mai mare nu poate fi conceput există numai în intelect, adevăratul ceva decât care nimic mai mare nu poate fi conceput este unul decât care altul mai mare poate fi conceput: dar evident acest lucru nu este cu putinţă. Prin urmare, nu este nici o îndoială că există ceva decât care nimic mai mare nu poate fi conceput, şi există atât în intelect, cât şi în realitate» (Anselm, Proslogion, tr. Vlăduţescu, Editura Știinţifică, 1997, capitolul II).”