Capătul drumului perfecţionistului creștin nu este perfecţiunea, ci ateismul. Pentru că povara privirii imaginate ca fiind constant nemulţumită a lui Dumnezeu este prea mult de dus pentru orice om.

Una dintre cele mai mari investigaţii psihologice privind perfecţionismul a fost condusă de un consorţiu de cercetători de la mai multe universităţi din Canada și din Marea Britanie și publicată[1], la începutul anului curent, în jurnalul Personality and Social Psychology Review. Investigaţia a presupus analizarea a 77 de studii, desfășurate pe parcursul a 25 de ani, cu 25.000 de participanţi[2]. Iar rezultatele i-au făcut pe cercetători să se declare „foarte tulburaţi de ceea ce vedem”[3].

Tinerii de astăzi sunt mai perfecţioniști decât în trecut. Mai exact, am descoperit că incidenţa perfecţionismului a crescut substanţial din anii 1990 încoace”, spuneau psihologii. Iar aceste rezultate vin ca o confirmare a primei cercetări comparative transgeneraţionale privind perfecţionismul: o metaanaliză a unor studii publicate între 1989 și 2016 indică aceeași tendinţă de creștere a incidenţei perfecţionismului[4], pornită chiar cu o decadă mai devreme decât studiul canadiano-britanic.

Am putea crede că aceste statistici prevestesc generaţii din ce în ce mai împlinite. Însă ceea ce îi îngrijorează pe cercetători este că, în realitate, aceste statistici ne arată din ce în ce mai bolnavi, mai triști și mai predispuși la autosabotaj. De ce? Fiindcă perfecţionismul, în timp, deteriorează personalitatea. Într-adevăr, simpla constatare a faptului că din ce în ce mai mulţi oameni au manifestări de perfecţionism este mai puţin interesantă decât observaţiile cercetătorilor cu privire la evoluţia în timp a perfecţioniștilor.

Perfecţioniștii încep să își transforme înclinaţia într-o pagubă adusă propriei persoane, pe măsură ce înaintează în vârstă, au descoperit psihologii.

Personalitatea lor devine tot mai nevrotică, adică mai predispusă la emoţii negative, precum vina, invidia și anxietatea și, contraintuitiv, mai puţin conștiincioasă. (Potrivit unei foarte populare clasificări a tipurilor de personalitate, conștiinciozitatea este văzută ca o înclinaţie înnăscută spre organizare, eficienţă, autodisciplină.[5]) Este surprinzător deci că oamenii care își fixează perfecţiunea ca scop tind ca, în timp, să își degradeze tocmai acele calităţi care i-ar ajuta în evoluţia lor spre un standard mai înalt. De fapt, spunea Sarah Egan, cercetător senior la Universitatea Curtin University (Marea Britanie), „cu cât ești mai perfecţionist, cu atât vei suferi de mai multe tulburări psihice”[6].

Perfecţioniștii ajung la burn-out pe măsură ce îmbătrânesc”, spuneau cercetătorii, „ceea ce îi face mai instabili și mai puţin perseverenţi.” Un studiu cu un titlu curajos – „Prea imperfect pentru a adormi” – a corelat insomnia cu predispoziţia persoanelor perfecţioniste de a recurge la o gândire contrafactuală și de a simţi emoţii contrafactuale (regret, rușine și vină) înainte de culcare, ceea ce s-a dovedit că perturbă somnul. Grijile cu privire la greșeli sau îndoielile cu privire la cel mai bun curs al acţiunii personale au fost puternic corelate cu insomnia severă, în timp ce simplele gânduri organizatorice nu au prezentat aceeași corelaţie[7]. Iar tulburările de somn atrag un lanţ întreg de consecinţe nefaste, atât pentru corp, cât și pentru minte.

Cultura populară definește greșit perfecţionismul

Cercetările clinice asupra perfecţionismului au sugerat de-a lungul timpului că acesta ar putea constitui un factor care predispune și perpetuează o varietate de stări psihopatologice, de la anxietate la depresie și chiar la tulburări alimentare[8]. Cum se explică atunci popularitatea răspunsului-clișeu la interviul de angajare: „Defectul meu este că sunt perfecţionist”?

Analiștii de la Harvard Business Review[9] spun că explicaţia se sprijină pe existenţa a două tipuri de perfecţionism: cel centrat pe efortul spre excelenţă – care ar fi pozitiv și ar da rezultate bune în domeniul muncii – și cel centrat pe evitarea eșecului – care ar fi o atitudine parazitară pentru eficienţa la locul de muncă, al cărei rezultat este stresul, dependenţa de muncă, anxietatea și depresia.

Cultural, ne-am obișnuit să vedem în perfecţionism ceva bun, o trăsătură a celor care ating excelenţa. Andrew Hill, psiholog cercetător la Universitatea „St. John”, din York, spunea însă că, deși „au existat unele sugestii cum că, în unele cazuri, perfecţionismul ar putea fi sănătos și dezirabil, bazându-mă pe cele aproximativ 60 de studii pe care le-am făcut în domeniu, aș spune că este o neînţelegere la mijloc”. Hill e convins că „a munci mult, a fi dedicat și perseverent sunt, desigur, trăsături dezirabile. Dar, în cazul unui perfecţionist, acestea sunt de fapt simptome sau efecte secundare ale perfecţionismului.

Perfecţionismul nu presupune standarde înalte, ci standarde nerealiste.” Poate mai limpede de atât, Hill spune că „perfecţionismul nu este un comportament. Este o manieră de a gândi despre tine însuţi.”

De la distanţă pare că nu există nicio diferenţă între o persoană conștiincioasă (ca trăsătură de personalitate) și o persoană perfecţionistă. Însă timpul și reacţia celor două tipuri de personalitate la provocare sau la eșec arată diferenţele cu claritate. Un perfecţionist e capabil să facă „dintr-un vânticel un uragan de categoria a cincea”, cum spunea scriitoarea Amanda Ruggeri, ea însăși o perfecţionistă declarată. „Un perfecţionist simte fiecare denivelare a drumului”, completează Andrew Hill. „Perfecţioniștii sunt destul de sensibili la stres.” În faţa eșecului, perfecţioniștii simt, spun studiile, mai multă vină, mai multă rușine și mai multă furie decât persoanele neperfecţioniste. Și renunţă mai ușor. Atunci când lucrurile nu pot fi perfecte, un perfecţionist va încerca să se redreseze mintal renunţând pur și simplu. „Tehnica lor de a face faţă situaţiilor negative este, în general, evitarea”, explica Hill. Pentru un perfecţionist, performanţele sale se confundă cu însăși identitatea proprie, de aceea, atunci când eșuează în atingerea unui obiectiv, percepţia perfecţionistului nu este că a ratat obiectivul, ci că el însuși este un ratat. Iar această ultimă frază cuprinde, la un loc, și pretextul pentru care perfecţionismul îmbracă uneori haine religioase, și motivul pentru care nu ar trebui să se întâmple așa.

O specie nu chiar atât de aparte de perfecţionist

„Mulţi creștini sinceri își exprimă nemulţumirea cu privire la faptul că eșuează continuu să atingă perfecţiunea. Mulţi recunosc că viaţa lor spirituală este un eșec perpetuu, în care aceleași păcate sunt repetate iar și iar, după un șablon complet opus vieţii în Hristos. Când citesc porunca lui Hristos: «Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit», efectul este atât de condamnare, cât și de descurajare.”[10]

Perfecţioniștii creștini „sunt în mod autentic centraţi pe Hristos. Au o înţelegere extraordinară a Evangheliei și sunt încântaţi să o împărtășească altora. Sunt disciplinaţi în rugăciune și în slujire. (…) Conștiinţa lor sensibilă îi face să se rușineze deseori de propriile eșecuri – de resentimentul secret care le alunecă în inimă, de cuvântul pripit, de ochiul care a privit unde nu trebuie, de mândria vieţii, de egocentrismul care îi împiedică să își iubească aproapele ca pe ei înșiși. Pentru ceilalţi credincioși care îi observă, ei sunt printre cei mai fervenţi, disciplinaţi și sfinţi credincioși; pentru ei înșiși, sunt eșecuri virulente, urmași inconsecvenţi, Petrii care își trădează mereu Învăţătorul și apoi jelesc amarnic.”[11] Acesta este portretul creștinului perfecţionist, din afară văzut ca un model uimitor de consacrare, însă autoperceput ca un fiasco spiritual, din pricina incapacităţii de a-și onora neîntrerupt valorile.

În culisele emoţionale ale perfecţionismului creștin stă o anumită interpretare teologică a desăvârșirii și a hristocentricităţii vieţii, care, vom vedea, nu e cea corectă biblic – omul nu trebuie să devină obsedat de perfecţiunea lui Hristos, ci să fie locuit de Hristos cel perfect; nu să caute să fie perfect pentru Hristos, ci să accepte ca Hristos să-Și facă perfect lucrarea în el.

Viziunea creștinismului tradiţional

Toţi creștinii cred că, ulterior convertirii lor, natura lor păcătoasă va fi supusă unei transformări radicale, unei restaurări depline a chipului lui Dumnezeu în om. Însă, în privinţa modului și a momentului în care are loc această transformare – glorificare, în termeni teologici –, nu există un consens în rândul confesiunilor creștine.

Părinţii bisericești Irineu, Clement din Alexandra, Origen, de pildă, credeau și învăţau că perfecţiunea este etapa finală a maturităţii spirituale, atinsă după un crescendo constant, fără cădere. O perfecţiune la capătul altei perfecţiuni. Toma din Aquino vedea posibile trei niveluri ale perfecţiunii: perfecţiunea absolută, de care doar Dumnezeu este capabil; o perfecţiune intermediară, posibilă după moartea omului, nu în viaţă, ca urmare a umplerii constante cu dragostea lui Dumnezeu, și o perfecţiune inferioară, posibil de atins chiar și în timpul vieţii.

Catolicismul a perpetuat această viziune. Definind perfecţiunea drept deplinătatea în natură sau scop și considerând că scopul final al omenirii este desăvârșirea comuniunii cu Dumnezeu, a declarat că uniunea absolută cu Dumnezeu nu este posibilă pe acest pământ[12], însă a proclamat că, în timpul vieţii pământești, omul poate ajunge la o „perfecţiune relativă”.

Conform Enciclopediei Catolice, „învăţătura universală a părinţilor bisericești și a teologilor” este aceea potrivit căreia perfecţiunea relativă este o stare supranaturală de unire cu Dumnezeu, din care lipsește beatitudinea (cunoașterea nemediată a lui Dumnezeu, posibilă doar în Rai) și în care este prezentă suferinţa umană, pasiunile rebele și chiar păcatele veniale (ușoare), „de care omul drept ar fi deplin răspunzător dacă nu ar primi un har special și privilegiu din partea Domnului”. „Această perfecţiune constă în caritate”, notează enciclopedia, folosind același cuvânt – „caritate” – ca sinonim pentru „dragoste”: „Deus caritas est: et qui manet in caritate, in Deo manet, et Deus in eo” – 1 Ioan 4:16 – „Dumnezeu este caritate, iar cel care rămâne în caritate rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el.”[13] Pe lângă perfecţiunea accesibilă tuturor creștinilor, Enciclopedia Catolică notează existenţa unei perfecţiuni superioare, care este un apanaj al membrilor ordinelor religioase, supuși, de bunăvoie, unor discipline spirituale suplimentare păzirii celor Zece Porunci.

Viziunea wesleyană

Reformatorii protestanţi au considerat, în general, că perfecţiunea/desăvârșirea este un dar pe care Dumnezeu îl acordă celor credincioși numai după moartea lor. John Wesley, fondatorul metodismului, avea însă o viziune diferită, pe care a expus-o detaliat în lucrarea A Plain Account of Christian Perfection (O prezentare clară a desăvârșirii creștine), publicată în 1777. Wesley considera că regenerarea spirituală a omului este începutul sfinţirii lui. Creștinul atingea, în viziunea lui Wesley, perfecţiunea atunci când sfinţirea era desăvârșită, ceea ce avea drept rezultat „puritatea intenţiei”, „dedicarea întregii vieţi lui Dumnezeu”, „iubirea lui Dumnezeu cu toată inima noastră” și „înnoirea inimii în deplinătatea imaginii lui Dumnezeu”.[14] Creștinii perfecţi în iubire puteau încă să păcătuiască, însă doar fără intenţie. În Thoughts on Christian Perfection (Gânduri despre desăvârșirea creștină), Wesley scria că desăvârșirea era primită „printr-o păstrare plină de zel a tuturor poruncilor, în veghere și în durere, renegându-ne sinele și luându-ne crucea zilnic, precum și prin rugăciune sinceră, prin post și printr-o ascultare atentă a tuturor preceptelor lui Dumnezeu (…), e adevărat că o primim prin simpla credinţă, dar Dumnezeu nu ne dă credinţa dacă nu o căutăm cu perseverenţa pe care El a poruncit-o.”[15]

Doctrina metodistă cu privire la „deplinătatea sfinţirii”, mai precis propagarea acestei doctrine în restul creștinătăţii, a fost considerată de Biserica Metodistă motivul pentru care Dumnezeu a adus-o la existenţă.[16]

Însă istorici și teologi metodiști contemporani spun că generaţiile noi de metodiști au adoptat o viziune mai respectabilă în ochii celorlalte culte, deși posibilitatea ca un creștin să atingă în viaţa aceasta perfecţiunea (graduală și instantanee) rămâne printre doctrinele oficiale ale bisericii[17]. Profesorul de teologie D. A. Carson relata că, în urmă cu un secol, ideile lui Wesley au fost extrapolate în cadrul teologiei mișcării „O viaţă mai înaltă” (Higher Life, engl.) de la Keswick, care pretinde că cel credincios trebuie să avanseze dincolo de convertirea sa iniţială și să aibă parte de o „a doua lucrare” a lui Dumnezeu în viaţa sa, mai exact „sfinţirea deplină”, „a doua binecuvântare”, „a doua atingere” sau „umplerea cu Duhul Sfânt”.

Deși adepţii doctrinei potrivit căreia perfecţiunea/desăvârșirea ar fi posibilă în viaţa aceasta sunt astăzi foarte puţini, spune Carson, aceasta nu împiedică totuși perfecţionismul să își facă loc în experienţa religioasă a acelora care cred că glorificarea omului va avea loc la înviere. Aceasta este dilema credincioșilor care, cum rezuma Carson, „știu că glorificarea va avea loc în viitor, dar care sunt de asemenea convinși că Evanghelia este puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, că creștinii nu au fost doar îndreptăţiţi, ci și regeneraţi și că Duhul Sfânt a fost turnat peste ei, astfel ca păcatul să nu mai domnească peste ei și ca fiecare păcat să fie găsit fără scuză”[18]. Cu alte cuvinte, deși doctrinar știu că perfecţiunea este încă undeva la orizont, la nivel de experienţă unii creștini se îneacă în disperarea confruntării cu propriile păcate, fiindcă știu că ar fi trebuit să fie deja mai buni.

„Esenţialmente fără răspuns”

Într-un editorial publicat în 2010, Carson sugera că, și în urma publicării „celui mai comprehensiv tratat” privind teologia perfecţionismului de către B.B. Warfield, raportarea adecvată la perfecţionism rămâne „esenţialmente fără răspuns”. Deși deconcertantă venind din partea unei somităţi precum Carson, evaluarea lui primește totuși o nuanţare de ordin practic.

Teologul recunoaște că Scriptura este binară atunci când tratează chestiuni morale. Adică prezintă binele și răul într-o antiteză vădit pedagogică. Carson nota, de pildă, că literatura apocaliptică îi pune în antiteză pe urmașii credincioși ai lui Hristos cu oponenţii Lui diabolici; pe oamenii care poartă semnul fiarei cu oamenii care poartă semnul lui Hristos. „Nu este nimic la mijloc”, observă Carson. În cărţile sapienţiale ale Vechiului Testament întâlnim de asemenea antiteza, între nebunie și înţelepciune, care nu se împletesc niciodată într-un singur om. „Domnul Isus poate predica în multe stiluri, unul dintre acestea fiind înţelepciunea polarizării: gândiţi-vă de pildă la antiteza de la sfârșitul Predicii de pe Munte”, scria Carson, referindu-se la afirmaţii precum: „oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le împlineşte va fi asemănat cu un om înţelept (…); oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le pune în practică va fi asemănat cu un om nesăbuit” (vezi Matei 7:24,26). Însă, simultan cu versetele care fac referire clară la o desăvârșire dezirabilă pentru viaţa aceasta, Biblia conţine, cum remarca teologul, „numeroase porţiuni narative în care oamenii lui Dumnezeu sunt descriși cu toate inconsecvenţele lor, cu momentele lor de credinţă spectaculoasă și cu cele mai profunde urâţenii ale lor. Avraam, prietenul Domnului, spune în repetate rânduri jumătăţi de adevăr; Moise, cel mai smerit om, își pierde cumpătul și în consecinţă nu apucă să intre în ţara promisă; David, omul după însăși inima lui Dumnezeu, comite adulter și crimă; Petru, (…) predicatorul Rusaliilor, se poartă și vorbește cu atât de puţină înţelegere, încât își merită mustrarea din partea lui Iisus și alta de la Pavel.”[19] I s-ar putea reproșa lui Carson că, menţionând păcate care au constituit mai degrabă excepţii în experienţa spirituală a titanilor credinţei, ar suferi de miopie spirituală, acordând prea puţină importanţă ocaziilor mult mai numeroase în care patriarhii nu au călcat legea.

Discuţia de faţă nu vizează însă calitatea credinţei lor, ci atributele naturii lor. Mai exact, demonstrează faptul că, deși au avut o credinţă cu adevărat exemplară, niciunul dintre părinţii spirituali nu au avut o natură perfectă pe acest pământ.

Concluzia lui Carson este că „avem nevoie de standardele nestrămutate ale polarităţilor absolute ca să evităm moleșeala morală și, în lumea aceasta stricată, avem nevoie de realismul sincer al naraţiunilor care ne păzesc atât de aroganţă, cât și de disperare”[20]. Ambele însă se văd corect, recunoaște el, doar atunci când sunt puse lângă crucea lui Hristos, simbol al iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu faţă de omenire.

Editorialul lui Carson se încheie fără a preciza mai concret ce înseamnă această alăturare. Însă câteva scrieri ale teologului adventist Edward Heppenstall oferă completarea necesară. Heppenstall, a cărui viziune a constituit o influenţă majoră în dezvoltarea teologiei adventiste pe acest subiect, era convins că, „dacă poate fi un singur adevăr central expus în Scriptură prin experienţa tuturor credincioșilor adevăraţi care au ajuns să cunoască puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, acesta este că singura perfecţiune, singura neprihănire pe care au văzut-o sau pe care au cunoscut-o vreodată este aceea a lui Isus Hristos, singurul om perfect și neprihănit; că întreaga lor mântuire, neprihănire și perfecţiune I se datorează lui Isus”[21].

Heppenstall scria că, „pentru a se bucura pe deplin de mântuire în Hristos, orice credincios trebuie să înveţe un adevăr: nevoia lui de a rămâne în Hristos, de a privi continuu la El, de a depinde de El și de a se încrede pe deplin în neprihănirea Lui. Metoda lui Dumnezeu de a mântui nu este eradicarea naturii păcătoase, ci contracararea ei cu putere divină prin Duhul Sfânt. Doar prin prezenţa contraactivă a Duhului Sfânt este posibil să învingem păcatul și natura păcătoasă din noi.”

În viziunea lui Heppenstall, mântuirea „doar prin Hristos” presupune că înclinaţia spre păcat a naturii umane este prea puternică pentru a fi gestionată în afara încrederii clipă de clipă în Hristos și în puterea Lui de a salva din păcat.

„Petru s-a scufundat în valuri în momentul în care nu a mai privit la Hristos. S-a scufundat pentru că avea tendinţa de a se scufunda în apă. Singurul lucru care l-a ţinut la suprafaţa apei a fost puterea lui Hristos manifestată temporar pentru a contracara forţa gravitaţională care îl trăgea sub apă. La fel este și în viaţa creștină.”

Dragostea e scopul

Din teologie, creștinul perfecţionist (nu însă și cel leneș) își poate extrage propriile remedii: în primul rând, să nu se concentreze pe propriile greșeli, alunecând astfel pe spirala – descendentă – a egocentrismului, ci să se concentreze pe dragostea nestrămutată a lui Dumnezeu, care este mai demnă de atenţia și de timpul nostru. Știinţa a documentat deja faptul că, atunci când compasiunea se interpune între perfecţionism și depresie, aceasta reușește să rupă succesiunea lor, altfel inevitabilă[22].

E interesant faptul că și psihologii au cartat deja drumul înfundat al perfecţionismului, arătând că acesta nu are capacitatea de a eleva omul, ci, din contră, îi pipernicește din ce în ce mai mult personalitatea. Poate că aceasta voia să spună și Solomon când îl sfătuia pe cititorul Eclesiastului: „Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept. Pentru ce să te pierzi singur? Dar nu fi nici peste măsură de rău şi nu fi fără minte. Pentru ce vrei să mori înainte de vreme?”[23]

În al doilea rând, creștinul poate observa că, prin acordarea liberului-arbitru întregii omeniri, Dumnezeu S-a poziţionat opus de imaginea părintelui sever, obsedat de control.

Teologul evanghelic reformat Kevin DeYoung le răspundea creștinilor perfecţioniști înfruntând logica pe care se fundamentează imaginea lor despre Dumnezeu: „De ce ni-L imaginăm pe Dumnezeu atât de indiferent la încercările noastre de a-L asculta din inimă? Până la urmă, este Tatăl nostru ceresc. Ce fel de tată se uită la felicitarea aniversară făcută de fiica lui și se plânge că paleta de culori aleasă este total greșită? Ce fel de mamă i-ar spune fiului ei, după ce el a făcut cu bucurie curăţenie în garaj, că a pus cutiile de vopsea pe raftul greșit?”

Dacă un părinte este capabil de compasiune în astfel de situaţii, cu atât mai mult Părintele ceresc, care se autodefinește ca dragoste, va arăta compasiune faţă de eforturile limitate ale omului.

În filmul Omul care a cunoscut infinitul are loc un dialog a cărui elocvenţă nu poate fi știrbită nici măcar de caracterul lui fictiv. Pe o alee dintr-o curte interioară a Universităţii Cambridge, matematicianul G. H. Hardy calcă grăbit și însoţit de două elemente ciudate: o umbrelă de ploaie – deși afară nu este nici pic de nor – și un student indian în haine sărăcăcioase. E o surpriză și pentru cel care avea să rămână în istorie drept briliantul Srinivasa Ramanujan că profesorul pe care îl admiră poartă umbrela deschisă într-o zi, în mod evident, senină. „Știi cum stă treaba?” îi spune profesorul pe un ton încrezător. „Dumnezeu și cu mine avem perspective concurente: dacă eu mă pregătesc de ploaie, n-o să plouă. Și, după cum se vede până acum, funcţionează.” Lasă apoi umbrela și, cu faţa încruntată de lumină, își ridică ochii spre cer: „Sunt Hardy și o să îmi petrec după-amiaza la bibliotecă!” Se îndreaptă apoi spre Ramanujan: „Acum știm sigur că o să fie soare afară. Vezi tu, eu sunt ceea ce ai numi «un ateu».” „Nu, domnule”, îi răspunde instantaneu ucenicul, „dumneavoastră credeţi în Dumnezeu, dar nu credeţi că Lui Îi place de dumneavoastră.”

În loc să devină absorbiţi de încercarea de a-și forma o imagine cât mai detaliată despre propriile neajunsuri, creștinii ar avea de câștigat nespus mai mult dacă și-ar concentra eforturile pe a-și forma o imagine cât mai realistă despre Dumnezeu. Chiar și efortul nereușit de a cunoaște Dumnezeul infinit este mai valoros decât încercarea reușită de a cunoaște, în cele mai umilitoare detalii, limitările omului.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.

Footnotes
[1]„Martin M. Smith, Simon B. Sherry, Vanja Vidovic, Donald H. Saklofske, Joachim Stoeber și Aryn Benoit, «Perfectionism and the Five-Factor Model of Personality: A Meta-Analytic Review», Personality and Social Psychology Review, 6 ian. 2019, https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/1088868318814973. ”.
[2]„Două treimi dintre participanţi erau femei, multe dintre ele studente la universităţi din ţări industrializate (Canada, SUA, Marea Britanie) și aveau între 15 și 49 de ani.”
[3]„Simon Sherry și Martin M. Smith, «Young people drowning in a rising tide of perfectionism», MedicalXpress.com, 5 feb. 2019, https://medicalxpress.com/news/2019-02-young-people-tide-perfectionism.html.”
[4]„Thomas Curran, Andrew P. Hill, «Perfectionism is increasing over time: A meta-analysis of birth cohort differences from 1989 to 2016», Psychological Bulletin, apr. 2019, https://psycnet.apa.org/doiLanding?doi=10.1037%2Fbul0000138.”
[5]„S. Rothmann, E. P. Coetzer, «The big five personality dimensions and job performance», în SA Journal of Industrial Psychology, vol. 29, nr. 1, 2003, p. 68-74, https://pdfs.semanticscholar.org/23be/1c4a3bc600e81ae72aed7ef1a72240257d10.pdf.”
[6]„Amanda Ruggeri, «The dangerous downsides of perfectionism», BBC, 21 feb. 2018, http://www.bbc.com/future/story/20180219-toxic-perfectionism-is-on-the-rise.”
[7]„Ralph Schmidt et al, «Too Imperfect to Fall Asleep: Perfectionism, Pre-sleep Counterfactual Processing, and Insomnia», Frontiers in psychology, 7 aug. 2018, https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpsyg.2018.01288/full.”
[8]„S. J. Egan S, T. D. Wade, R. Shafran, «Perfectionism as a transdiagnostic process: a clinical review», în Clinical Psychology Review, vol. 31, nr. 2, martie 2011, p. 203-212.”
[9]„Brian Swider, Dana Harari, Amy P. Breidenthal și Laurens Bujold Steed, «The Pros and Cons of Perfectionism, According to Research», Harvard Business Review, 27 dec. 2018, https://hbr.org/2018/12/the-pros-and-cons-of-perfectionism-according-to-research.”
[10]„Edward Heppenstall, «How Perfect Is „Perfect” or Is Christian Perfection Possible?», Biblical Research Institute, 23 iul. 1998, https://adventistbiblicalresearch.org/materials/theology-salvation/how-perfect-perfect-or-christian-perfection-possible.”
[11]„D. A. Carson, «Perfectionisms», în Themelios, vol. 35, nr, 1, 2010, p. 1-3, http://themelios.thegospelcoalition.org/article/perfectionisms.”
[12]„Arthur Devine, «Christian and Religious Perfection», în The Catholic Encyclopedia, vol. 11, 1911, vezi New Advent, http://www.newadvent.org/cathen/11665b.htm. ”.
[13]„ibidem”.
[14]„T. A. Noble, Holy Trinity: Holy People: The Theology of Christian Perfecting, Cascade Books, 2003.”
[15]„Hubert Cunliffe-Jones, A History of Christian Doctrine, T&T Clark, 1978.”
[16]„Rupert Davies et al., «A History of the Methodist Church in Great Britain», Wipf & Stock Publishers, 2017.”
[17]„David Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain: A History from the 1730s to the 1980s, Routledge, 1989.”
[18]„D. A. Carson, art. cit.”
[19]Ibidem.
[20]„Edward Heppenstall, art. cit.”
[21]Ibidem.
[22]„Madeleine Ferrari et al., «Self-compassion moderates the perfectionism and depression link in both adolescence and adulthood», în PloS One, vol. 13, nr. 2, https://doi.org/10.1371/journal.pone.0192022.”
[23]„Eclesiastul 7:16,17.”

„Martin M. Smith, Simon B. Sherry, Vanja Vidovic, Donald H. Saklofske, Joachim Stoeber și Aryn Benoit, «Perfectionism and the Five-Factor Model of Personality: A Meta-Analytic Review», Personality and Social Psychology Review, 6 ian. 2019, https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/1088868318814973. ”.
„Două treimi dintre participanţi erau femei, multe dintre ele studente la universităţi din ţări industrializate (Canada, SUA, Marea Britanie) și aveau între 15 și 49 de ani.”
„Simon Sherry și Martin M. Smith, «Young people drowning in a rising tide of perfectionism», MedicalXpress.com, 5 feb. 2019, https://medicalxpress.com/news/2019-02-young-people-tide-perfectionism.html.”
„Thomas Curran, Andrew P. Hill, «Perfectionism is increasing over time: A meta-analysis of birth cohort differences from 1989 to 2016», Psychological Bulletin, apr. 2019, https://psycnet.apa.org/doiLanding?doi=10.1037%2Fbul0000138.”
„S. Rothmann, E. P. Coetzer, «The big five personality dimensions and job performance», în SA Journal of Industrial Psychology, vol. 29, nr. 1, 2003, p. 68-74, https://pdfs.semanticscholar.org/23be/1c4a3bc600e81ae72aed7ef1a72240257d10.pdf.”
„Amanda Ruggeri, «The dangerous downsides of perfectionism», BBC, 21 feb. 2018, http://www.bbc.com/future/story/20180219-toxic-perfectionism-is-on-the-rise.”
„Ralph Schmidt et al, «Too Imperfect to Fall Asleep: Perfectionism, Pre-sleep Counterfactual Processing, and Insomnia», Frontiers in psychology, 7 aug. 2018, https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpsyg.2018.01288/full.”
„S. J. Egan S, T. D. Wade, R. Shafran, «Perfectionism as a transdiagnostic process: a clinical review», în Clinical Psychology Review, vol. 31, nr. 2, martie 2011, p. 203-212.”
„Brian Swider, Dana Harari, Amy P. Breidenthal și Laurens Bujold Steed, «The Pros and Cons of Perfectionism, According to Research», Harvard Business Review, 27 dec. 2018, https://hbr.org/2018/12/the-pros-and-cons-of-perfectionism-according-to-research.”
„Edward Heppenstall, «How Perfect Is „Perfect” or Is Christian Perfection Possible?», Biblical Research Institute, 23 iul. 1998, https://adventistbiblicalresearch.org/materials/theology-salvation/how-perfect-perfect-or-christian-perfection-possible.”
„D. A. Carson, «Perfectionisms», în Themelios, vol. 35, nr, 1, 2010, p. 1-3, http://themelios.thegospelcoalition.org/article/perfectionisms.”
„Arthur Devine, «Christian and Religious Perfection», în The Catholic Encyclopedia, vol. 11, 1911, vezi New Advent, http://www.newadvent.org/cathen/11665b.htm. ”.
„ibidem”.
„T. A. Noble, Holy Trinity: Holy People: The Theology of Christian Perfecting, Cascade Books, 2003.”
„Hubert Cunliffe-Jones, A History of Christian Doctrine, T&T Clark, 1978.”
„Rupert Davies et al., «A History of the Methodist Church in Great Britain», Wipf & Stock Publishers, 2017.”
„David Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain: A History from the 1730s to the 1980s, Routledge, 1989.”
„D. A. Carson, art. cit.”
„Edward Heppenstall, art. cit.”
„Madeleine Ferrari et al., «Self-compassion moderates the perfectionism and depression link in both adolescence and adulthood», în PloS One, vol. 13, nr. 2, https://doi.org/10.1371/journal.pone.0192022.”
„Eclesiastul 7:16,17.”