Cuvintele „Dumnezeu nu mă ascultă! Nu îmi răspunde!” reprezintă esenţa uneia dintre cele mai tulburătoare plângeri. Există oare un răspuns suficient de bun încât să ne scoată din negura unei asemenea îndoieli, permanent actuale?

Când, sub impresia că Dumnezeu nu ne ascultă, frustrarea deschide ușa celor mai insidioase complexe și celor mai aprige motive de revoltă, Biblia poate deveni, paradoxal, dușmanul nostru. Motivul este că adesea privim la intervenţiile divine din istoria Bibliei estompând până la dispariţie timpul care s-a scurs între ele. Așa putem ajunge să simţim că Biblia e ruptă dintr-o altă lume, în care Dumnezeu încă vorbea cu oamenii, în timp ce aici și acum foarte puţini pretind că Îl aud și, dintre aceștia, și mai puţini sunt credibili. Această percepută ruptură naște o întrebare ameninţătoare: Nu cumva, la adăpostul unei istorii atât de vechi încât nu o mai putem verifica, Biblia a făcut pasul din realitate în legendă?

Când a început Dumnezeu să tacă?

Înainte de a evalua concluzia raţionamentului anterior, să îi verificăm premisele. Este oare adevărat că în timpurile biblice comunicarea dintre oameni și Dumnezeu era frecventă și comună? Lecturând ceea ce Biblia a păstrat pentru noi dintr-o istorie de multe mii de ani, e ușor să rămâi cu impresia că intervenţiile evidente ale lui Dumnezeu erau regula, ignorând pasajele care descriu tăcerea sau absenţa lui Dumnezeu. Dar dacă am descoperi că Biblia consemnează lungi perioade în care Dumnezeu a tăcut și a fost perceput ca absent?

Câte generaţii de sclavi evrei au murit în Egipt înainte ca Dumnezeu să-i spună lui Moise: „Iată că strigătele israeliţilor au ajuns până la Mine” (Exodul 3:9, cf. 2:23-25)?Aflăm, de asemenea, că în vremea în care Dumnezeu l-a chemat la slujire pe Samuel, „Cuvântul Domnului era rar” (1 Samuel 3:1). Pentru ca, secole mai târziu, David și alţi psalmiști să arate cât de intens și de des trăia poporul lui Dumnezeu sentimentul agonizant al tăcerii Sale (Psalmii 10:1; 13:1; 42:9; 74:1 etc.).

Nu cumva Biblia ne arată că relatările despre actele salvatoare ale lui Dumnezeu apar de fapt în mijlocul unui popor a cărui experienţă fundamentală era absenţa lui Dumnezeu?[1]

Teologul prezbiterian Eugene Peterson rezumă, afirmând că această experimentare istorică a absenţei lui Dumnezeu „este reprodusă în cea mai mare parte a vieţilor noastre” și problema este că „cei mai mulţi dintre noi nu știm ce să facem cu ea”.[2] Nu știm ce să facem cu absenţa sau tăcerea lui Dumnezeu, pentru că ni se pare anormală. Dar ea nu este anormală – Biblia redă o istorie mult mai apropiată de a noastră decât am crezut. Cu această observaţie, suntem pregătiţi să facem un pas mai departe.

Tăcerea pe care nu am admirat-o îndeajuns

Puţini reușesc să contemple subiectul tăcerii lui Dumnezeu dintr-un alt unghi decât cel al frustrării și angoasei ce umplu locul lăsat liber de lipsa răspunsului lui Dumnezeu. De aceea, mai puţin discutată și admirată este cealaltă faţă a tăcerii Sale.

Dumnezeu tace atunci când ar fi trebuit să vorbească, iar cuvintele Sale ar fi însemnat pedeapsă (Psalmii 50:21; Isaia 42:14; 57:11). În aceste situaţii, tăcerea lui Dumnezeu devine expresia harului Său, a unei șanse noi și a delicateţii și discreţiei cu care ne-a acordat o favoare nemeritată.

Dacă putem începe să vedem împreună, simultan, cele două feţe ale tăcerii lui Dumnezeu, tabloul astfel format va da mărturie despre un sens mai profund al tăcerii divine.

Un fragment din Noaptea lui Elie Wiesel, evreul născut în România care a supravieţuit lagărelor naziste, oferă paradoxal cel mai profund răspuns la întrebări precum: De ce tace Dumnezeu în faţa răului? Și ce face El cu rugăciunile celor chinuiţi?

SS păreau mai preocupaţi, mai neliniștiţi ca de obicei. Spânzurarea unui copil în faţa a mii de spectatori nu era un lucru obișnuit. Șeful lagărului a citit verdictul. Toţi ochii erau aţintiţi către copil. Acesta era livid, aproape calm, își mușca buzele. Umbra spânzurătorii îl acoperea. Lagerkapo a refuzat de această dată să fie călău. A fost înlocuit de trei SS. Cei trei condamnaţi au urcat împreună pe scaune. Cele trei gâturi au fost introduse în același timp în nodurile funiilor. Trăiască libertatea! au strigat cei doi adulţi. Băiatul tăcea. Unde este bunul Dumnezeu, unde este? a întrebat cineva în spatele meu. La un semn al șefului lagărului, cele trei scaune au fost împinse. Liniște absolută în tot lagărul. La orizont, soarele apunea. […] Apoi a început defilarea. Cei doi adulţi nu mai trăiau. Limbile le atârnau, umflate, vinete. Dar a treia funie nu era imobilă: fiind mai ușor, copilul încă trăia… A rămas așa mai bine de jumătate de oră, luptând, între viaţă și moarte, agonizând sub ochii noștri. Și am fost obligaţi să ne uităm la el. Era încă viu când mi-a venit rândul să trec prin faţa lui. Limba îi era roșie, ochii nu i se stinseseră încă. În spatele meu, am auzit același om întrebând: Unde este Dumnezeu? și am simţit cum, în adâncul fiinţei mele, o voce îi răspundea: Unde este? Uite-l aici – e spânzurat aici, pe eșafodul ăsta.[3]

Dumnezeu nu putea fi nicăieri în altă parte. „Orice alt răspuns la această întrebare devastatoare ar fi în mod sigur blasfemie.”[4] Tocmai de aceea tăcerea lui Dumnezeu în tragedia la care a fost martor Wiesel este locul în care necredinţa absolută (văzută de cei mai mulţi cititori ai lui Wiesel) și credinţa profundă se întâlnesc neașteptat. Tăcerea lui Dumnezeu în faţa ștreangului este ecoul de peste veacuri al tăcerii lui Dumnezeu de la Calvar. Iar cele două scene petrecute în același ceas al amurgului sunt și mai puternic conectate prin întrebarea comună: „Unde este Dumnezeu acum?”. „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește” (Matei 27:43).

Tăcerea care nu este absenţă

Ceea ce ne duce și mai departe însă în această sondare a tăcerii lui Dumnezeu în cele mai nevralgice dintre manifestările sale este clipa în care, atârnând pe cruce, înconjurat de absoluta tăcere a lui Dumnezeu, Iisus Însuși întreabă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46).

Venind din gura Celui care nu fusese niciodată despărţit de Tatăl Său, aceste cuvinte descriu paroxismul agoniei hristice. Ele nu pot conţine nicio exagerare și tocmai de aceea absolutul lor este imposibil de explicat până la capăt. În acele clipe, pentru prima și singura dată, Iisus nu a primit asigurarea prezenţei lui Dumnezeu. A fost momentul în care diavolul a investit tot ce avea pentru ca, prin cele mai negre și dezarmante gânduri, să forţeze ușa minţii lui Iisus.

Dar Iisus nu a renunţat la Dumnezeul Său, iar cuvintele cu care Și-a încheiat viaţa ne oferă trei dovezi de necombătut: 1) Oricât de greu apăsa asupra Sa impresia că Tatăl L-a abandonat, Iisus Își numește în continuare Tatăl „Dumnezeul Meu” (subl. ad.); 2) Înconjurat de tăcerea absolută a lui Dumnezeu, Iisus nu ezită să Își încredinţeze viaţa aceluiași Dumnezeu (Luca 23:46); 3) ultimele Sale cuvinte sunt citări din Scriptură (Psalmii 22:1; Psalmii 31:5), ceea ce subliniază într-o manieră care ne smerește că, în cea mai cumplită agonie, mintea Sa găsea în continuare putere și mângâiere în Cuvântul lui Dumnezeu.

În antiteză cu revelaţia lui Wiesel în faţa copilului muribund, Ellen White scria că tăcerea absolută a lui Dumnezeu de la cruce nu trebuie confundată cu absenţa Sa. „Și s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea” (Luca 23:44). „În întunericul acela dens era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu”[5] (Psalmii 18:11). Chiar dacă în acel moment Domnul și Mântuitorul lumii trebuia să calce singur „în teasc” (vezi Isaia 63:3) și nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui, totuși, în tăcere și nemanifestare, Tatăl era cu Fiul Său. În cuvintele lui Wiesel, Dumnezeu era acolo atârnând pe cruce…

Chiar și atunci când tace, Dumnezeu este prezent. În acest tablou biblic, rugăciunea credinţei este o tușă luminoasă și sigură: ea nu mai este doar rugăciunea înălţată cu convingerea fermă că Dumnezeu ascultă, ci o rugăciune în aceeași măsură inspirată de convingerea că Dumnezeu este în chip desăvârșit alături de noi.

Între aceste axe ale rugăciunii se desfășoară graficul comuniunii noastre cu Dumnezeu – noi cerem, El ascultă și răspunde, conform promisiunilor Sale, care nu ne înșală, după bunătatea Sa desăvârșită și în conformitate cu voia Sa, nu doar suverană, ci pe deplin înţeleaptă. Sunt momente și unghiuri din care răspunsul lui Dumnezeu seamănă mai degrabă cu lipsa unui răspuns sau din care tăcerea Sa pare absenţă. Dar atunci, după modelul lui Iisus aflat pe cruce, rugăciunea devine pentru noi un prilej de reînnoire a legământului prin care ne-am predat viaţa lui Dumnezeu[6] și o reafirmare a credinţei care ne-a condus până acolo și de acolo înainte.

Condiţiile unei relaţii pe care am dori-o necondiţionată

Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul. (Psalmii 66:18)

Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. (Ioan 15:7)

E adevărat că Dumnezeu tace adesea pentru a ne da har. Totuși „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit” (Galateni 6:7). El ne propune o relaţie pe care o aseamănă cu căsătoria, descrisă conform celui mai înalt ideal al ei de curăţie, dragoste și fidelitate. De aceea Dumnezeu nu poate aștepta mai puţin de la omul care vine înaintea Sa decât onestitatea celui dispus să trăiască în acord cu propriile rugăciuni și cu legământul relaţiei (Proverbele 28:19; 1 Ioan 5:14). Dacă un om își propune să rămână în cele două relaţii mutual exclusive (cu Dumnezeu și cu păcatul), beneficiind de ceea ce-și dorește din ambele părţi, rugăciunea sa va înceta să fie ascultată.

Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre. (Marcu 11:25)

Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre! (1 Petru 3:7)

Fie că este vorba de relaţiile din propria familie, fie că este vorba de relaţiile cu prietenii, cunoscuţii, colegii de muncă sau partenerii de afaceri, iertarea este sămânţa iubirii lui Dumnezeu care germinează. Rugăciunea este indisolubil legată de ea. Cel care cere cu adevărat iertarea trebuie să îi înţeleagă puterea, roadele și scopul, iar pentru a le înţelege trebuie să nu înceteze să ierte.

Cine îşi astupă urechea la strigătul săracului, nici el nu va căpăta răspuns când va striga. (Proverbele 21:13)

Daţi, şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura. (Luca 6:38)

Rugăciunea e unul dintre mijloacele prin care Dumnezeu ne amintește constant de natura altruistă a Împărăţiei și ne aduce în comuniune intimă cu natura iubirii divine. Cine încearcă să se păstreze neatins de această natură, dar dorește să beneficieze în continuare de pe urma ei nu înţelege că rugăciunea nu este un instrument pentru atingerea unor scopuri (Iacov 4:2-3), ci este o conversaţie care dovedește o corespondenţă tot mai mare între două inimi – a lui Dumnezeu și a celui care se roagă.

Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale. (Iacov 1:6-8)

Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. (Evrei 11:6)

Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi. (Matei 21:22)

Și, dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut. (1 Ioan 5:15)

Odată ce ne-am asigurat că noi înșine nu ne așezăm ca barieră în calea răspunsului lui Dumnezeu la rugăciunile noastre, să ne rugăm cu credinţă înseamnă pur și simplu că L-am cunoscut pe Dumnezeu, am înţeles și nu ne mai îndoim că El ascultă rugăciunile și răspunde. Dacă ne găsim timp să ne rugăm, Dumnezeu va găsi timp să ne răspundă.

Un indiciu că uneori răspunsurile la rugăciune nu vin imediat (ceea ce nu e anormal, conform Bibliei) apare în parabola judecătorului nedrept (Luca 18). Prin ea, Iisus ne sfătuiește să perseverăm în rugăciune, dar nu pentru că insistenţa e necesară ca să primim răspuns (Dumnezeu este prezentat în antiteză cu judecătorul nedrept). Rolul pildei e de fapt să ne asigure că răspunsul lui Dumnezeu va veni, provocându-ne să descoperim între timp cum perseverenţa în rugăciune[7] ne dă șansa să ne dezvoltăm sinceritatea, dorinţa, dependenţa de Dumnezeu[8], iubirea faţă de Dumnezeu, dispoziţia de a ne preda în Mâna Lui, răbdarea și loialitatea faţă de Dumnezeu înaintea oricărui martor.

Footnotes
[1]„Vezi Eugene Peterson, Christ Plays in Ten Thousand Places. A Conversation in Spiritual Theology, Grand Rapids, Mi: William B. Eerdmans Publishing Company, Kindle.”
[2]„Ibid.”
[3]„Ellie Wiesel, Noaptea, București: Editura Corint, 2012, p. 114-115.”
[4]„Pete Greig, God on Mute, California: Regal Books, 2007, Kindle.”
[5]„Ellen White, Hristos lumina lumii, București, Editura Viaţă și Sănătate, 1997”.
[6]„Angel Manuel Rodriguez, «Prayer: a theological reflection», Ministry, decembrie 2006, https://www.ministrymagazine.org/archive/2006/12/prayer-a-theological-reflection.html.”
[7]„Luca 21:36; 1 Tesaloniceni 5:17; Efeseni 6:18”.
[8]„Suntem hotărâţi să așteptăm răspunsul Lui sau apelăm la soluţii alternative?”

„Vezi Eugene Peterson, Christ Plays in Ten Thousand Places. A Conversation in Spiritual Theology, Grand Rapids, Mi: William B. Eerdmans Publishing Company, Kindle.”
„Ibid.”
„Ellie Wiesel, Noaptea, București: Editura Corint, 2012, p. 114-115.”
„Pete Greig, God on Mute, California: Regal Books, 2007, Kindle.”
„Ellen White, Hristos lumina lumii, București, Editura Viaţă și Sănătate, 1997”.
„Angel Manuel Rodriguez, «Prayer: a theological reflection», Ministry, decembrie 2006, https://www.ministrymagazine.org/archive/2006/12/prayer-a-theological-reflection.html.”
„Luca 21:36; 1 Tesaloniceni 5:17; Efeseni 6:18”.
„Suntem hotărâţi să așteptăm răspunsul Lui sau apelăm la soluţii alternative?”