Creştinismul distrugător de guverne

32

O știre cu impact mediatic a anunţat că autorităţile nord-coreene se pregătesc să execute un număr de 33 de creștini, acuzaţi că ar fi constituit o ameninţare la adresa statului. În condiţiile în care creștinismul promovează pacea și iertarea, cum poate fi explicată temerea lui Kim Jong-un? Sau poate că sistemele politice nedrepte au motive de a se simţi ameninţate.

Cei 33 de creștini au fost acuzaţi că ar fi încercat să răstoarne guvernul. Acuzaţia pare gravă, fiind similară cu cea pentru care a fost executat și unchiul liderului de la Phenian, împreună cu întreaga familie a acestuia. Iar vina celor 33 de acuzaţi pare destul de simplă: legăturile cu misionarul baptist Kim Jung-wook care a înfiinţat o reţea de 500 de biserici de subteran.

Aflat în detenţia autorităţilor coreene, Kim și-a cerut scuze recent în cadrul unei conferinţe de presă recunoscând infracţiuni împotriva statului: „Mă gândeam să transform Coreea de Nord într-o ţară religioasă și să distrug guvernul și sistemul politic actual", sună declaraţia misionarului.

Sinceritatea acestei mărturisiri poate fi pusă sub semnul îndoielii. Este suficient să privim în urmă, la comunismul românesc, pentru a înţelege cum erau smulse afirmaţiile de „mea culpa". Dincolo de declaraţiile făcute de către misionarul baptist și de acuzaţiile la adresa celorlalţi creștini, miezul acuzaţiei nu poate fi ignorat. Este reală temerea autorităţilor din Coreea de Nord? Poate constitui creştinismul o ameninţare la adresa ordinii politice? Aceasta este întrebarea pe care a ridicat-o un editorialist de la Huffington Post.

Un creștinism prea comod în lumea lui

La prima vedere, răspunsul pare a fi negativ. Dacă ne uităm la preceptele Noului Testament, sesizăm că supunerea creştinilor faţă de autorităţile politice pare să constituie un deziderat în sine. Apostolul Pavel afirmă în mod repetat că orice creştin trebuie să datoreze teamă şi ascultare „stăpânirilor", fiindcă acestea sunt stabilite de către Dumnezeu. Mulţi creştini au luat această cerinţă a apostolului într-o manieră absolută, considerând că aceasta este cheia în care trebuie să fie interpretată. Apoi, și solicitarea Lui Iisus de a face o distincţie între Cezar și Dumnezeu pare a creiona o separare radicală între împărăţia „celestă" și cea „mundană".

Drept urmare, creștinismul a înţeles să nu se amestece în viaţa publică, iar statul consimţea să respecte autonomia bisericii. S-a convenit astfel la un acord tacit, convenabil ambelor părţi, prin care statul și biserica și-au stabilit sfere de preocupare diametral opuse. Învaţă oare Iisus o astfel de viziune dualistă asupra existenţei umane?

Creștinismul partener cu dictaturile

O pătrundere în profunzimea problemei arată că această gândire a avut efecte toxice, cu implicaţii asupra atitudinii de expectativă a creștinilor în momentele în care era necesară adoptarea unei atitudini contrare intereselor statului. Pasivitatea creștină a condus nu de puţine ori la înflorirea regimurilor de dictatură. Germania nazistă este doar un caz. Atitudinea lui Dietrich Bonhoeffer generează nu doar dileme, ci și acuzaţii la adresa celor care în numele creștinismului au făcut un pact cu dictaturile. Nici comunismul nu face excepţie. Iar România s-a încadrat și ea în același trend. Bisericile creștine și-au justificat de prea multe ori compromisul apelând la aceleași texte din Biblie.

Se invocă uneori faptul că Însuși Iisus Christos nu a promovat acţiuni care să Îl pună în conflict cu ordinea politică existentă. Dar asemenea argumente ignoră că Iisus, prin cuvintele și exemplul Său a plantat seminţele libertăţii spirituale și sociale. Ele nu au dat rod imediat, fiindcă nu aveau condiţiile necesare. Cu timpul însă, drepturile omului, rolul femeii, protecţia copiilor, principiile de educaţie, chiar și știinţa s-au dezvoltat sub influenţa ideilor creștine. Cândva creștinismul care mizase doar pe teologie, a devenit promotor de civilizaţie.

Atac la rădăcini

Un exemplu elocvent în această privinţă este problema sclaviei. Același apostol Pavel nu pare a descuraja practica. Nici Iisus nu a făcut-o. Însă nici nu au promovat-o. Subminarea sistemului a venit din ideile răspândite. Multe secole mai târziu practica sclaviei a devenit un subiect de dispută în mediul creștin. Ambele părţi, așa cum spunea Abraham Lincoln în 1865, „citesc aceeași Biblie, se roagă aceluiași Dumnezeu și fiecare Îi invocă ajutorul împotriva celuilalt." Din nou, în mâinile multora Biblia devenise un instrument pentru conservarea unui sistem nedrept. Totuși, creștinismul autentic a învins.

 

Nu doar sisteme sociale s-au prăbușit, ci și construcţii politice. Același creștinism este „vinovatul". Imperii care pretindeau că întruchipează valori creștine în guvernarea lor au fost dărâmate sub impulsul dreptului la egalitate. Un Gandhi sau Martin Luther King au demonstrat cum valorile creștine poate schimba fundamental societatea. Nonviolenţa de sorginte creștină și-a arătat forţa în faţa nedreptăţii.

 

Coreea provocată de creștinism

 

Nu revoluţiile sunt soluţia. Dar nici tăcerea. A ignora forţa de transfigurare a societăţii pe care o deţine creștinismul presupune limitarea acestuia. Cu riscul de a-l transforma într-o simplă dogmă. Nu este surprinzător că unele biserici au fost preocupate de conservare. În aceste condiţii, o religie care în esenţa sa avea o viziune progresistă a devenit pentru unii o nouă ideologie. Generând un soi de creștinism căruia regimurile de dictatură i-au propus ușor variante de parteneriat.

Devine evident faptul că un creștinism autentic dezvoltat în Coreea de Nord ar implica prăbușirea regimului. Seminţele libertăţii ar încolţi. Ideile egalităţii s-ar răspândi. Istoria este martora prăbușirii multor dictaturi, iar ideile creștine nu sunt străine de aceasta. O știe și liderul comunist, oferindu-i un motiv suficient pentru a continua cu execuţiile.