A sta alături de o persoană aflată pe patul de moarte este o adevărată provocare pentru cel sănătos. Ce să spună? Ce să facă? Ce să nu spună? Ce să nu facă?

Cu aceste întrebări se confruntă adesea preoţii chemaţi la căpătâiul unui bolnav. Un editorial din ediţia online The Guardian oferă câteva răspunsuri.

„Nu sunt un mare fan al veșmintelor preoţești. Însă atunci când vine vorba de a vizita oamenii în spital, funcţionează ca un permis de culise cu acces complet,” își începe editorialul Dr Giles Frasier, capelanul spitalului Saint Mary’s Newington din Londra, fost cancelar al Catedralei Saint Paul’s. „Dezavantajul este că, atunci când ajungi lângă bolnav, acesta îţi poate percepe prezenţa ca pe o vizită din partea Doamnei cu Coasa.”

O persoană foarte grav bolnavă, care a fost înconjurată de prieteni bine-intenţionaţi care au tot minţit-o că se va face bine, își dorește de multe ori prezenţa cuiva care nu se va da înapoi de la o discuţie despre moarte, spune Frasier. Fiindcă o astfel de discuţie îi va permite să își exteriorizeze teama. „Moartea poate fi o afacere extrem de singuratică dacă întreaga experienţă ţi se rezumă la un zid de optimism și o falsă speranţă că ‘totul va fi bine’,” scrie editorialistul.

Preotul spune că într-un astfel de context nu există nici reţete prestabilite, nici un plan bine determinat de acţiune și e bine că este așa. „Aici nu e vorba de emoţiile tale în faţa situaţiei. E vorba despre bolnavi,” scrie Frasier.

Cu toate acestea, există și niște lucruri în mod clar de evitat, recomandă preotul. „Nu întreba bolnavul ‘Ce mai faci?’. Nu căsca, nu te uita la ceas și nu-ţi lăsa privirea să alunece pe fereastră. Nu te duce acolo cu o respiraţie urât mirositoare și nu te văita de eterna ta indispoziţie. Nu-ţi lua o faţă de evlavie bolnăvicioasă.”

Preotul spune că mult mai bine este „să zâmbești. Nu folosi ocazia pentru a-l converti pe bolnav la doctrina ta. Dar dacă vrea să se roage, rugaţi-vă. Dacă vrea să plângă, dă-i voie. Dacă vrea să râdă sau să te ţină de mână, fii de acord. E ca un vals în care bolnavul conduce. Asta, desigur, dacă nu i se pare prea obositor să o facă.” Autorul continuă analogia spunând că scopul dansului nu este să îţi iasă bine, ci să ai o relaţie cu celălalt. El concluzionează editorialul subliniind încă o dată importanţa unei perspective altruiste: „nu e vorba de tine”.