Dilema Vaticanului: cum pot fi teroriștii scoși în afara jocului?

627

Papa Francisc pare să își fi dat acordul pentru o intervenţie militară în Irak. Poziţia Suveranului Pontif readuce în discuţie mai vechea dispută legată de războiul just și cel nedrept și maniera în care, sub pretextele pacificării, conflictele au degenerat.

Intervievat pe tema atacurilor americane asupra Statului Islamic, Papa Francisc a oferit un răspuns care nu este deloc comod Casei Albe. În opinia liderului catolic, „este legitim să oprești agresorul nedrept. Subliniez verbul «să oprești». Nu spun «să bombardezi» sau să «te războiești», ci doar «să oprești». Iar mijloacele folosite pentru această oprire trebuie evaluate.”

Este evidentă dezaprobarea sa faţă de intervenţia americană. „O singură naţiune nu poate hotărî cum să oprească”, eliminând orice îndoială cu privire la ţinta remarcei sale.

Soluţii incerte pentru un război fără reguli

Parcă pentru a arăta că există și alternative, Papa Francisc s-a declarat „dispus” să meargă în Irak pentru a-şi manifesta sprijinul faţă de refugiaţilori creştini şi de alte confesiuni. Totuși este convins că, „în acest moment, nu este cel mai bun lucru care se poate face”, a adăugat papa.

Nu este foarte clar pe ce gen de soluţii mizează papa. Dacă nici chiar o eventuală vizită a sa în Irak nu ar ajuta prea mult la oprirea masacrului, atunci care ar putea fi configuraţia soluţiilor viabile?

Face parte din ordinea firească a lucrurilor ca papa să își exprime susţinerea pentru „fraţii creştini persecutaţi”. Iniţial, liderul Bisericii Catolice nu a optat pentru varianta unei intervenţii militare, subliniind că „violenţa nu este niciodată învinsă prin violenţă”. Practic, poziţia sa nu reprezintă decât continuarea unei politici pacifiste pe care Vaticanul o promovează de mult timp.

De aceea Francisc a trimis un emisar personal, cardinalul Fernando Filoni, în nordul Irakului, cu o sumă de bani ca formă de exprimare a solidarităţii faţă de cei care au fost obligaţi să își abandoneze locuinţele.

Ajutoare materiale au fost parașutate și de americani, dar și de britanici. Totuși, intervenţii umanitare de acest gen au efecte pe termen scurt, fără să constituie o rezolvare a problemei. Cu sau fără banii oferiţi de către Vatican, masacrul continuă în Irak.

Își schimbă Vaticanul opţiunile pacifiste?

Comentariile Pontifului roman nu sunt lipsite de semnificaţie, deoarece Sfântul Scaun s-a opus cu vehemenţă oricărei intervenţii militare în ultimii ani. Așa a procedat și Ioan Paul al II-lea încercând preîntâmpinarea războiului din Irak. La fel procedează și Francisc, comentează Huffington Post.

Cel mai probabil, escaladarea situaţiei din Irak și multitudinea știrilor care confirmă amploarea tragediilor l-au determinat pe Francisc să își reevalueze poziţia și să ia tot mai mult în considerare varianta armată.

Nuanţa adusă de către Francisc este importantă. Lasă impresia că o intervenţie ONU ar fi recomandabilă. De altfel, și alţi oficiali ai Vaticanului par să exprime o poziţie intervenţionistă, punctată chiar mai concret decât cea a Suveranului Pontif.

Chiar dacă opţiunea militară nu este respinsă, papa s-a exprimat totuși cu o precauţie sporită. El a confirmat că are anumite reţineri, iar acestea provin din faptul că în istorie astfel de „scuze” pentru a opri o agresiune nedreaptă au fost folosite de către puteri mondiale pentru a justifica un „război de cucerire”, în urma cărora realităţi geo-politice au fost modificate.

Războiul just sub lupa teologilor

Prin contrast, în teologia creștină se utilizează expresia de „război just”. Susţinătorii acestei formule pleacă de la premisa că nu toate războaiele pot fi evitate. Uneori pot fi chiar unica soluţie pentru rezolvarea unei situaţii conflictuale.

Însă, pentru ca un război să fie drept trebuie să îndeplinească criteriul legitimei apărări, toate alternativele paşnice să fi fost epuizate, iar catastrofele generate să nu fie mai mari decât cele care trebuiau preîntâmpinate.

Altfel, există riscul ca răul generat de război să fie mai acceptabil decât „binele” pe care îl reprezintă cauza justă. Fiindcă dacă un genocid se soluţionează prin alt genocid se disipează de la sine orice formă de justeţe a intervenţiei militare.

Este de înţeles de ce Vaticanul nu pare să fie prea dispus să cedeze în faţa unei intervenţii militare în numele păcii. Consecinţele pot fi imprevizibile.

Însă, pe de altă parte, aceeași istorie pe care o invocă papa este suficient de plină de evenimente care nu pun într-o lumină favorabilă Biserica Catolică. Pe principiul războiului just au fost generate lanţuri de consecinţe care rămân scrise definitiv în memoria umanităţii.

Unii papi nu doar că au binecuvântat cruciade. Au fost și momente când le-au iniţiat. Războaiele contra ereticilor se încadrau în aceeași tendinţă a unui bine care trebuia să fie impus.

Persecuţiile sistematice antisemite nu făceau excepţie de la regula războiului just. S-a demonstrat de prea multe ori cum genocide în numele lui Dumnezeu și cu binecuvântarea clerului puteau avea loc sub pretextul unui presupus bine necesar să fie conservat.

Vremuri noi, probleme vechi

Acum situaţia este diferită. Dacă în Evul Mediu Biserica Catolică a reușit chiar reglementarea războiului, impunând părţilor combatante respectarea anumitor pauze cu caracter liturgic, războaiele moderne sunt deja departe de respectarea oricăror reguli. Cu atât mai mult cu cât în peisajul conflictual apar  teroriștii. Adică persoane pentru care viaţa umană nu are niciun preţ.

În aceste împrejurări, care ar fi cea mai bună raportare la suita de tragedii care poartă emblema Statului Islamic? În condiţii similare, Moscova a răspuns tranșant: nu negociază cu teroriștii. Rezultatul unei asemenea politici? Peste 150 de copii morţi și peste 600 de răniţi cu ocazia încercării de eliberare a unei școli din Osetia intrate sub controlul unui comando cecen. A fost rezultatul unei maniere de a înţelege cum trebuie abordaţi teroriștii. Catastrofa rezultată în urma ordinului lui Putin a fost justă?

Dar o neintervenţie ar fi preferabilă? Răspunsul ar trebui să fie pozitiv, în condiţiile în care se poate comunica cu adversarul. Cei din Statul Islamic nu par să aibă nici cea mai mică înclinaţie pentru așa ceva.

Dilemele Vaticanului sunt valide, și împărtășite de alţii. De aceea, chiar și după ce ONU s-a decis să demareze o amplă misiune umanitară în Irak, presa (vezi RFI) a apreciat ca „timide” măsurile luate de către organizaţie împotriva jihadiştilor din Irak şi Siria.

Este clar că o intervenţie militară implică riscuri. Decapitarea jurnalistului american James Folley constituie cel mai recent exemplu dureros al acestor riscuri. Dar lipsa unei intervenţii ar însemna ca multe alte vieţi umane să fie irosite. Deocamdată rămân deschise o multitudine de întrebări. Dificultatea găsirii unor răspunsuri adecvate explică și ezitările comunităţii internaţionale.

Există premisele unei reevaluări a războiului just în condiţiile în care principalul adversar al liniștii globale îl reprezintă astăzi terorismul. Biserica Catolică pare să își fi enunţat poziţia. Este de așteptat ca și celelalte confesiuni creștine să evalueze situaţia din Irak și să contribuie cu alte posibile soluţii care să substituie o intervenţie militară.