În ce măsură ecumenismul este inclus în preocupările lui Dumnezeu? Cuprinde agenda lui Dumnezeu acest deziderat?

Citește și partea a III-a a acestui serial Semnele timpului. 

Niciun creștin nu se poate opune unităţii pentru care Hristos Însuși s-a rugat.[1] În ciuda acestui fapt, mișcarea ecumenică din creștinism prezintă, în mod vizibil, două atitudini divergente. Aripa ultraconservatoare, pe de-o parte, nu doar că nu are preocupări de unire interbisericească, ci chiar anatemizează orice dialog sau iniţiativă ecumenică. Cealaltă aripă este reprezentată de ultraliberali, pentru care, mai mult decât adevărul, contează dialogul, acceptarea și misiunea. Astfel, de dragul binelui și al păcii, pot fi compromise credinţe. În orice mișcare antiecumenică, ultraliberalii văd atitudini sectare. Alegerea unei variante de mijloc reprezintă, oare, echilibrul sau compromisul?

Ecumenismul: dificultăţi de încadrare

De la momentul rugăciunii lui Hristos pentru unitatea ucenicilor Săi și până astăzi putem observa cu ușurinţă preocuparea continuă a bisericii de a realiza acest deziderat. O preocupare concretizată prin rugăciuni, prin propovăduirea Evangheliei și, uneori, chiar prin manipulare și violenţă. După cum s-a putut observa în articolele precedente din această serie, multe atrocităţi au fost săvârșite în numele unităţii creștine.

Frica sau lupta pentru putere, contextul politic, economic și potenţialele pericole au reprezentat adesea prilejuri de unire. Istoria legitimează punerea sub semnul întrebării a sensului, scopului și motivaţiilor liderilor religioși de astăzi în încercarea lor de a realiza unitatea bisericilor creștine. Dacă în primele secole ale bisericii creștine, în perioada Evului Mediu, în perioada pre-Reformei, în timpul Reformei și după aceasta, interesele au gravitat într-o mare măsură în jurul puterii, autorităţii și al resurselor materiale, oare ce motivează astăzi ecumenicitatea? Ce semnifică acest atribut ecumenic al bisericii lui Hristos?

Ecumenismul nu e o construcţie monolitică, ci, mai degrabă, una modulară. Aceasta, datorită semnificaţiilor acumulate în diferite perioade de timp sau prin modurile în care este înţeles, în funcţie de poziţionarea cultică a liderilor religioși. Interesele și scopurile urmărite de către liderii religioși, în perioade de timp diferite, au influenţat și încă influenţează conceptul ecumenismului într-o manieră ce creează dificultăţi în a-l defini.

Evoluţia ecumenismului

Ecumenismul își are geneza odată cu nașterea bisericii creștine. Căutarea epuizantă a bisericii după unitate a fost întâmpinată cu un șir continuu de schisme și divizări. Astăzi, creștinismul este împărţit în trei familii principale: ortodoxă, catolică și protestantă. Biserica Romano-Catolică reprezintă grupul majoritar, format din 1,2 miliarde de membri; protestanţii și ortodocșii sunt aproape de un miliard. Ortodocșii sunt împărţiţi în ortodocși orientali și ortodocși greci, care, la rândul lor, se împart în mai multe subgrupuri. În familia protestantă pot fi găsite cinci mari grupuri dominante: anglicani, luterani, reformaţi, metodiști și evanghelici.

Chiar dacă nu a reușit să înglobeze toate ramificaţiile celor trei mari grupuri religioase creștine, mișcarea ecumenică este o încercare de restaurare și reconciliere vizibilă a bisericilor creștine în credinţă, sacramente și mărturisire.[2] Conciliul Mondial al bisericilor romano-catolice[3], spre exemplu, vede în ecumenism voinţa lui Iisus, mai degrabă decât o născocire umană. Unitatea credincioșilor prin biserică este, astfel, o umbră a comuniunii care există în Dumnezeire (Trinitate) între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Prima Conferinţă ecumenică a avut loc în anul 1910, la Edinburgh. Această conferinţă mondială a avut ca scop unic misiunea – unitate în evanghelizare, cu scopul de a înlesni și grăbi propovăduirea Evangheliei la orice făptură. Această iniţiativă a fost strict protestantă și a avut ca motto: „Evanghelizarea lumii în această generaţie”[4]. În anul 1921 a avut loc primul Conciliu Misionar Internaţional protestant, căruia, din 1925, au început să i se alăture și ortodocșii. Deși catolicii nu au aderat, având o concepţie ecumenică fundamental diferită, ei au delegat reprezentanţi ca observatori, în vederea dialogului.

Aceste iniţiative și conflictele armate ale lumii creștine din acea perioadă au cdus, în anul 1948, la formarea unui Conciliu Mondial al Bisericilor. Unitatea creștinilor părea că oferă stabilitate, putere și soluţii chiar și la problemele nereligioase ale societăţii – soluţii la nedreptatea și violenţa celor două războaie mondiale.

Ecumenismul (provenind din termenul grecesc oikoumene, ce semnifică „lume, mondial, universal, popular sau locuit”[5]) a căpătat, începând cu anul 1919, sensul de „organizaţie creștină” sau de „noua organizaţie internaţională creștină”[6]. Atât în Europa, cât și în Statele Unite au fost încercări de formare a unui conciliu sau a unei conferinţe ecumenice a bisericilor sub stindardul acestui nou sens ecumenic. În 1937, uzanţa acestui termen era standardizată în Conferinţa de la Oxford[7], care făcea trimitere în mod direct la sensul instituţional/organizaţional, cu referire la unitatea bisericii.[8]

În declaraţia din 1990 privind responsabilitatea ecumenică, Conciliul bisericilor adunate la Massachusetts declara: „Unitatea, totuși, nu înseamnă uniformitate. În cadrul comunităţii creștine trebuie să sărbătorim o bogată diversitate, care înflorește. Ecumenismul nu constă în pierderea trăsăturilor distinctive ale diverselor noastre tradiţii, ci în aprecierea lor ca multiple modalităţi de a ne proclama și demonstra credinţa comună, înrădăcinată într-un botez comun. În cazul în care diferenţele vor crea bariere în calea unităţii noastre, avem încredere că puterea de transformare a Duhului va lucra în noi și prin noi.”[9]

Perspective ecumenice

Deși diferenţele dintre Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă sunt mai mici decât între acestea și bisericile protestante, reconcilierea bisericilor tradiţionale pare mai puţin probabilă. Aceasta, în primul rând datorită facţiunilor ortodoxe conservatoare și a perspectivei ortodoxe asupra ecumenismului, care vede unitatea în dogmă, realizabilă prin sacramente și episcopat. Dificultăţile principale în procesul unirii bisericilor istorice, Romano-Catolică și Ortodoxă, au de-a face în primul rând cu primatul papal[10] și cu problema filioque.[11]

De la începuturile bisericii creștine au existat tensiuni cu privire la autoritatea centrelor de influenţă religioasă. După Marea Schismă din 1054, acestea s-au rezumat la două mari puteri, cea de Apus și cea de Răsărit, dar natura conflictului s-a amplificat, iar prăpastia dintre ele părea imposibil de surmontat. Dacă Biserica Ortodoxă s-a alăturat încă de la început mișcării ecumenice moderne, Biserica Romano-Catolică nu s-a afiliat niciunei asociaţii ecumenice. Ea participă prin reprezentare la unele întâlniri, dar cu rol de observator. Aceasta, în primul rând datorită concepţiei cu privire la sobornicie și succesiunea apostolică. Biserica Romano-Catolică nu acceptă statutul de „soră”, ci de „biserică-mamă”. Pentru Biserica Catolică, ecumenismul este mai mult o așteptare de întoarcere a surorilor mai mici, rătăcite.

Până în 1442, Biserica Catolică a fost cea care a iniţiat sau cea care căuta unirea cu Biserica Ortodoxă, dar aceasta cu pretenţia de a fi recunoscută ca autoritate superioară, prin întâietate. Conciliul de la Lyon, din 1274, Conciliul de la Florenţa[12], 1438-1422, au fost ultimele încercări organizate de unificare. În acea perioadă, contextul social-politic i-a oferit un mediu prielnic Bisericii Catolice de a-i arăta sprijin Bisericii Ortodoxe în faţa conflictelor armate și a cotropitorilor, în schimbul unirii, cu condiţia recunoașterii întâietăţii Bisericii Romane.

Cultura Bisericii Romano-Catolice, pentru o mare perioadă de timp tradiţional-exclusivistă, a fost influenţată după Conciliul Vatican II, 1962-1965, de un curent modernist. Exprimarea regretului cu privire la anumite acţiuni deplorabile din trecut, recunoașterea „sectelor eretice” ca fraţi despărţiţi, promovarea libertăţii de conștiinţă, separarea bisericii de stat, afirmarea evoluţionismului teist ș.a. – toate aceste caracteristici liberale au schimbat imaginea Bisericii Catolice și au creat un climat potrivit dezvoltării premiselor ecumenice. După Vatican II, Biserica Romano-Catolică a intrat oficial în mișcarea ecumenică mondială, dar nefăcând parte din Conciliul Mondial al Bisericilor, ci organizând propriul oficiu: Conciliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creștine[13].

Între protestanţi, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, spre exemplu, are o poziţie care se aseamănă formal cu poziţia Bisericii Romano-Catolice. Nici Biserica Adventistă nu este membra vreunei asociaţii ecumenice. Nu acceptă afilierea și nici alianţa cu alte biserici creștine în asociaţii ecumenice, dar se consideră o biserică ecumenică în Hristos, pe baza autorităţii Sfintei Scripturi. Spre deosebire de perspectiva ortodoxă și catolică, Biserica Adventistă nu leagă realizarea unităţii creștine dorite de Hristos de elemente mistico-politice.

Asemenea Bisericii Romano-Catolice, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea participă la Conferinţa Secretarilor Comunităţilor Creștine Mondiale (CS/CWC), care este o iniţiativă diferită de Conciliul Mondial al Bisericilor. Conferinţa Secretarilor Comunităţilor Creștine Mondiale nu este o organizaţie, ci doar o conferinţă ce are scopul de a împărtăși informaţii, preocupări și rapoarte cu privire la identitatea și misiunea fiecărei biserici participante. Conferinţa nu are ca scop crearea unei noi comunităţi creștine și nici schimbarea crezului bisericilor implicate.[14] Fiecare membru își prezintă biserica și doctrinele ei. Acest dialog este util în sensul dărâmării prejudecăţilor și facilitează cunoașterea societăţii și a bisericilor participante, ceea ce devine, astfel, un instrument în adaptarea mesajului misionar.

Unde ne aflăm în mișcarea ecumenică?

Conciliu Mondial al Bisericilor aduce laolaltă 500 de milioane de creștini, împărţiţi în 348 de biserici, din 110 ţări – biserici precum Biserica Ortodoxă, Anglicană, Baptistă, Luterană, Metodistă, Reformată și alte biserici independente. Această reprezentare nu constituie o creștere semnificativă faţă de anul 2007[15], când 25% din lumea creștină făcea parte din această organizaţie ecumenică mondială.[16] Dezideratul acestei asociaţii este încă departe de a fi atins, deși comunicatul luterano-catolic din 31 octombrie 2017 aduce mai aproape de noi o epocă mondială imperialist-spirituală…

Declaraţia comună despre doctrina îndreptăţirii, semnată de Federaţia Luterană Mondială și de Biserica Romano-Catolică în 1999, a fost semnată în anul 2006 și de către Consiliul Metodist Mondial, iar în 2017 de către Comuniunea Mondială a Bisericilor Reformate. Chiar în data de 31 octombrie 2017, Declaraţia a fost primită și de Comuniunea Anglicană, în cursul unei ceremonii solemne în Abaţia din Westminster.[17]

Riscuri și oportunităţi

În urma a peste 70 de ani de existenţă a mișcării ecumenice organizate se observă tendinţe de reinterpretare a credinţelor și a misiunii bisericilor implicate direct în fenomen. Inspiraţia și autoritatea Bibliei, prozelitismul, parousia, relaţia stat-biserică sunt doar câteva aspecte influenţate direct de mișcarea ecumenică.

Înţelegerea ecumenică a evanghelizării nu trece mult de ideea promovării armoniei și păcii printre oameni. Se adresează, cu precădere, salvării din regimurile politice sau sociale opresive, de foamete, de rasism, dar e puţin preocupată de natura Evangheliei mântuitoare din păcat. Ecumenismul, cu sau fără intenţie, redirecţionează preocupările evanghelice spre interior și, astfel, misiunea/evanghelizarea își pierde din contur tot mai mult.

Dacă prozelitismul, ca libertate de exprimare și circulare a Cuvântului, este inamicul ecumenismului, atunci ecumenismul capătă dimensiuni radical-politice, o atitudine totalitaristă a Evului Mediu. La fel cum interzicerea prozelitismului se aseamănă în spirit cu ecumenismul politic. Unitatea nu poate fi realizată prin constrângere, ci numai pe temeiul dragostei și libertăţii. Imperialismul spiritual mondial[18] este unul dintre marile riscuri pe care mișcarea ecumenică și le asumă, iar oprirea prozelitismului va fi forma principală prin care se va observa natura imperialistă a ecumenismului.

Pe de altă parte, ecumenismul riscă să submineze autoritatea Bibliei, prin asumarea principiilor teologiei liberale. Cu toate că Biblia este astăzi la îndemâna creștinilor, felul în care este adaptată lumii secularizate de către teologii liberali o dezbracă de valenţa normativă a revelaţiei. Se ajunge la o demitologizare a mesajului Evangheliei. Inspiraţia a fost extrasă din text și plasată în subiectivismul experienţei umane. Nu Cuvântul ar fi inspirat, ci ceea ce se întâmplă ca experienţă în om. Adevărul este acela că doar prin relativizarea mesajului biblic poţi face loc oricui în marea biserică a lui Hristos. Valorile și principiile teologiei liberale sunt fundamentale pentru premisele ecumenice.

În același timp, ecumenismul propune o relativizare a credinţei. Pe baza ideii că fiecare om va fi salvat, în felul său, și că toate confesiunile accentuează anumite adevăruri și le interpretează din perspectiva lor condiţionată de timp și cultură, Frederick cel Mare considera că unificarea confesiunilor religioase într-un cocktail ar echilibra credinţa creștină universală.[19] Puţinul de la tine și puţinul de la mine formează trunchiul curat al bisericii lui Hristos. Experienţa fiecăruia este de natură a revela o parte din adevăr, astfel încât doar împreună, bisericile, pot reflecta chipul lui Hristos.

O altă învăţătură influenţată de mișcarea ecumenică este așteptarea revenirii lui Hristos pe Pământ. Conceptul parousiei este prezent și în gândirea ecumenică, dar nu cu implicaţii și impact real în misiune sau în viaţa de zi cu zi. Ideea urgenţei sau a iminenţei escatologice nu se regăsește în nicio declaraţie a mișcării ecumenice.

Principiul separării bisericii de stat este reinterpretat prin mișcarea ecumenică. Înţelegerea ei privind responsabilitatea sociopolitică face tranziţia de la implicarea individuală la cea instituţională. Implicarea directă a instituţiilor bisericești în chestiuni politice, spre binele societăţii[20], este periculoasă. Acest bine adus societăţii plasează instituţia bisericească în raporturi deschise și presupune imixtiuni între biserică și stat. Biserica poate contribui la binele societăţii prin formarea de oameni onești, corecţi și drepţi, care își au aportul lor în societate, dar trecerea de la implicarea individuală a creștinilor la implicarea instituţională deschide drumul imixtiunii dintre stat și biserică. Istoria ne confirmă consecinţele nefaste ale unui astfel de demers. Războaiele sfinte, persecuţiile și Inchiziţia sunt doar unele dintre ele.

Dacă riscurile mișcării ecumenice sunt compromiterea unităţii bisericilor, compromiterea credinţelor, compromiterea evanghelizării, ca oportunităţi și beneficii pot fi amintite împărtășirea mesajului specific al bisericilor, învăţarea prin dialog, așa încât mesajul să fie transmis într-un mod înţelept, clarificarea unor probleme în mod informal și eliminarea prejudecăţilor. În opinia profesorului adventist de teologie Ángel Manuel Rodríguez[21], o biserică nu trebuie să se izoleze de lumea creștină și de căutarea ei de unitate, ci, prin dialog, să se comunice pe ea și valorile ei, așa încât prejudecăţile să fie înlăturate și unitatea în Hristos să fie mai probabilă.

Concluzii

Conciliul Mondial al Bisericilor are o abordare a ecumenismului care debutează cu invitaţia bisericilor de a face parte din unitatea sperată a creștinilor, pentru ca, mai apoi, să iasă gradual din postura iniţială, specifică, confesională. Scriptura prezintă o abordare opusă. În primul rând, credinciosul este chemat afară din Babilon şi apoi condus spre o unitate în adevăr şi în dragoste. Acceptarea „Babilonului”[22] în sânul unităţii creștine cu speranţa transformării lui într-un chip potrivit calităţii de membru în marea biserică creştină pare nu doar o utopie, ci şi un demers periculos și extrem. Dumnezeu creionează o imagine ecleziologică în care biserica lui Hristos nu este un corp majoritar, iar înainte de a doua venire a lui Iisus, biserica (nu megabiserica) va fi una minoritară, simbolizată printr-o rămășiţă. O rămășiţă care păstrează Legea lui Dumnezeu și are credinţa lui Iisus.[23]

Acest fapt nu are un caracter prescriptiv, ci unul descriptiv. Fără a predestina, Dumnezeul Atotcunoscător descrie realitatea viitorului. Aceasta nu ne permite să fim împotriva unităţii în adevăr și dragoste, așa cum Și-a dorit Iisus, și nici nu ne scutește de misiunea aceasta, ci ne conștientizează și responsabilizează de pericolul puterii şi de cel al contrafacerii. În unitate este putere, iar puterea în mâinile omului egoist este periculoasă.

Diversitatea manifestată pe baza diferitelor convingeri a dezvoltat şi dezvoltă societatea. Globalizarea în termeni social-economici poate aduce soluţii la unele probleme de ordin practic, dar unitatea religioasă, unitatea credinţelor și a exprimării lor prin forme și ritualuri de ce ar fi oare atât de importantă? Într-un climat postmodern, în care valorile de bază sunt acceptarea, înlăturarea structurilor și a autorităţii extrinseci, diversitatea și relativitatea, de ce să fim atât de interesaţi să devenim una, să gândim la fel și să ne raportăm la același for de autoritate? Marele pericol în încercarea de a uni două biserici este acela de a forma o a treia! Dorinţa ca toţi să fie una presupune credinţa într-un adevăr absolut, un adevăr ce determină soarta oamenilor. În prezenţa unei credinţe nenegociabile şi a spiritului misionar cuceritor, ecumenismul își pierde raţiunea de a fi. Acesta este spiritul Scripturii, opusul spiritului mișcării ecumenice militant al incluziunii, negocierii şi înlăturării prozelitismului.

Biserica creștină este prezentată în Noul Testament ca fiind unită în adevăr și caracterizată de sfinţenie, bucurie, credincioșie, ascultare și misiune.[24] Relaţia dintre Tatăl, Fiul și Duhul sfânt este de unitate în natură, credinţe, voinţă și scop. Nu este o unitate bazată pe acceptare și îngăduinţă. De dragul unor valori, să fie sacrificate altele… Acest demers poate fi dezirabil dacă valorile sunt corect clasificate: în valori absolute și valori relative. Dacă valorile absolute sunt cele precum adevărul, dragostea, frumuseţea, bunătatea, iar cele relative sunt cele precum armonia, unitatea și solidaritatea, putem saluta încercarea de unitate în jurul valorilor absolute și uneori chiar sacrificarea unor valori relative pentru salvarea celor absolute. Când a venit pe Pământ, Iisus a declarat că nu a venit să aducă pacea, ci, culmea[25], să-i despartă pe oameni unii de alţii. De dragul adevărului sau al binelui, uneori pot fi sacrificate valori relative, dar niciodată invers. De încadrarea valorilor într-o categorie sau alta depinde viitorul mişcării ecumenice…

Footnotes
[1]„Walter Raymond Beach and Bert Beverly Beach, Pattern for Progress: The Role and Function of Church Organization, Review and Herald Pub. Assn., Hagerstown, Md., 1985, p. 100. ”.
[2]„Thomas E. Fitzgerald, The Ecumenical Movement, An introductory History, Greenwood, Westport, Londra, 2004, p. 1”.
[3]„«Ecumenical Formation: Ecumenical Reflections and Suggestions», în Joint Working Group between the Roman Catholic Church and the World Council of Churches Seventh Report WCC Publications, Geneva, 1998, p. 53.”
[4]„Florin Lăiu, «Ecumenism, ecumanie și ecufobie», http://florinlaiu.com/ecumenism-ecumanie-si-ecufobie/”.
[5]„Arhimandrit Serafim Alexiev, Arhimandrit Serghie Jazadjiev, Ortodoxia și ecumenismul: De ce un creștin ortodox nu poate fi ecumenist, https://prosistemhaha.files.wordpress.com/2011/06/arhim_serafimarhim_serghie-ortodoxia_si_ecumenismul_final.pdf ”.
[6]„Thomas E. Fitzgerald, op. cit., p. 3.”
[7]„Oxford Conference on Life and Work”.
[8]„Willem Visser ’t Hooft, «The Word ‘Ecumenical’—Its History and Use», în A History of the Ecumenical Movement, 1517-1948, ed. Ruth Rouse and Stephen Charles Neill, The Westminster Press, Philadelphia, 1967, p. 735-740.”
[9]„Ecumenical Accountability, Consiliul Bisericilor, Boston, Massachusetts, 1990, p. 4.”
[10]„Întâiul dintre episcopi, succesorul lui Petru și locţiitorul lui Isus Hristos pe Pământ”.
[11]„Purcederea Duhului Sfânt – Duhul Sfânt purcede de la Tatăl sau de la Tatăl și Fiul. ”.
[12]„Vezi articolele precedente ale seriei.”
[13]„John Graz, «Ecumenism and the Adventist Church», https://www.adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/BRI%20Newsltr%207-15%20%28%2351%29.pdf”.
[14]„John Graz, «Is the General Conference Involved in Ecumenism?» https://www.adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/pdf/is%20the%20GC%20involved%20in%20ecumenism.pdf ”.
[15]„«What is the World Council of Churces?», oikoumene.org ”.
[16]„Vezi nota 14.”
[17]„«Comunicat luterano-catolic la finalul anului comemorării Reformei», catholica.ro”.
[18]„Florin Lăiu, «Scrisoare și replică», http://florinlaiu.com/scrisoare-si-replica/”.
[19]„Bert B. Beach, «Seventh-day Adventists and the Ecumenical Movement», https://www.adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/pdf/Beach%2C%20SDAs%20%26%20the%20Ecumenical%20Movement.pd”.
[20]„Ibidem.”
[21]„Ángel Manuel Rodrígues, «Adventists and Ecumenical Conversation», https://www.adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/pdf/Adventists_%20and_Ecumenical_Conversation_0.pdf”.
[22]„Simbolul entităţilor religioase corupte.”
[23]„Apocalipsa 12:17.”
[24]„Bert B. Beach, art. cit.”
[25]„Matei 10:34.”

„Walter Raymond Beach and Bert Beverly Beach, Pattern for Progress: The Role and Function of Church Organization, Review and Herald Pub. Assn., Hagerstown, Md., 1985, p. 100. ”.
„Thomas E. Fitzgerald, The Ecumenical Movement, An introductory History, Greenwood, Westport, Londra, 2004, p. 1”.
„«Ecumenical Formation: Ecumenical Reflections and Suggestions», în Joint Working Group between the Roman Catholic Church and the World Council of Churches Seventh Report WCC Publications, Geneva, 1998, p. 53.”
„Florin Lăiu, «Ecumenism, ecumanie și ecufobie», http://florinlaiu.com/ecumenism-ecumanie-si-ecufobie/”.
„Arhimandrit Serafim Alexiev, Arhimandrit Serghie Jazadjiev, Ortodoxia și ecumenismul: De ce un creștin ortodox nu poate fi ecumenist, https://prosistemhaha.files.wordpress.com/2011/06/arhim_serafimarhim_serghie-ortodoxia_si_ecumenismul_final.pdf ”.
„Thomas E. Fitzgerald, op. cit., p. 3.”
„Oxford Conference on Life and Work”.
„Willem Visser ’t Hooft, «The Word ‘Ecumenical’—Its History and Use», în A History of the Ecumenical Movement, 1517-1948, ed. Ruth Rouse and Stephen Charles Neill, The Westminster Press, Philadelphia, 1967, p. 735-740.”
„Ecumenical Accountability, Consiliul Bisericilor, Boston, Massachusetts, 1990, p. 4.”
„Întâiul dintre episcopi, succesorul lui Petru și locţiitorul lui Isus Hristos pe Pământ”.
„Purcederea Duhului Sfânt – Duhul Sfânt purcede de la Tatăl sau de la Tatăl și Fiul. ”.
„Vezi articolele precedente ale seriei.”
„John Graz, «Is the General Conference Involved in Ecumenism?» https://www.adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/pdf/is%20the%20GC%20involved%20in%20ecumenism.pdf ”.
„«What is the World Council of Churces?», oikoumene.org ”.
„Vezi nota 14.”
„«Comunicat luterano-catolic la finalul anului comemorării Reformei», catholica.ro”.
„Florin Lăiu, «Scrisoare și replică», http://florinlaiu.com/scrisoare-si-replica/”.
„Bert B. Beach, «Seventh-day Adventists and the Ecumenical Movement», https://www.adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/pdf/Beach%2C%20SDAs%20%26%20the%20Ecumenical%20Movement.pd”.
„Ibidem.”
„Ángel Manuel Rodrígues, «Adventists and Ecumenical Conversation», https://www.adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/pdf/Adventists_%20and_Ecumenical_Conversation_0.pdf”.
„Simbolul entităţilor religioase corupte.”
„Apocalipsa 12:17.”
„Bert B. Beach, art. cit.”
„Matei 10:34.”