Partea I:

Fosilizarea marii speranţe creștine

Orice religie are sau nu căutare în funcţie de beneficiile promise. Pe om îl interesează beneficiile imediate în viaţa aceasta, dar îl interesează în mod special viitorul, speranţa pe care i-o aduce propria religie şi cât este ea de sigură.

Cele mai multe religii necreştine, ba chiar şi cele mai multe confesiuni creştine, promit o mântuire prin moarte, o sublimare metapsihică pe „tărâmul celălalt”, sau un zbor spre Rai – dacă ai fost destul de bun, desigur, altminteri mergi în Iad sau în Purgatoriu deocamdată. Speranţa creştină autentică,însă, nu este spiritualistă (bazată pe o supravieţuire fantomatică a sufletului), ci creaţionistă – bazată pe învierea trupului la Parusíe (venirea lui Christos a doua oară).

Prin urmare, pentru adevăraţii creştini, doctrina revenirii lui Iisus a fost întotdeauna expresia supremă a credinţei şi speranţei, pentru că învierea este singura cale prin care mântuirea se desăvârşeşte, şi fără de care sacrificiul Domnului Christos pentru mântuirea păcătoşilor ar fi aproape zadarnic. Din acest motiv, o trecere în revistă a principalelor curente creştine care au promovat credinţa în apropiata venire a lui Christos este necesară şi deosebit de instructivă.

Nu este niciun secret că speranţa bisericii este escatologică. Mărturisind credinţa în Christos ca Dumnezeu şi Mântuitor înviat, Crezul creştin afirmă această singură speranţă a creştinului: „Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.” Din nefericire, afirmaţia a rămas o simplă relicvă dogmatică, fără nicio importanţă practică sau, cel puţin, omiletică, în bisericile istorice. Care să fie cauza?

Credinţa primelor secole în revenirea lui Iisus

Mai întâi, biserica a aşteptat ca a doua venire a lui Christos (gr. Parusía, lat. Adventus) să aibă loc în acea primă generaţie apostolică, la un oarecare timp după căderea Ierusalimului (anul 70), potrivit scenariului profetic descris de Iisus în Matei 24. Totuşi Iisus arătase că promisiunea realizării împărăţiei în acea generaţie era condiţionată de evanghelizarea tuturor popoarelor şi că ziua şi ceasul Parusíei nu fuseseră descoperite nici îngerilor şi nici măcar Fiului lui Dumnezeu (Matei 24:14, 34-36). Iisus însă a indicat semnele venirii Sale, pentru ca orice creştin să-şi menţină trează speranţa, în timp ce Îl slujeşte pe Dumnezeu cu „talanţii” încredinţaţi.

Iisus prevăzuse o întârziere a întoarcerii Sale, după cum indică vorbirea Sa despre Parusíe în termenii pildei celor zece fecioare (Matei 25). Şi apostolului Petru (2 Petru 3) i s-a descoperit că va avea loc o întârziere, deoarece „în vremurile din urmă” unii, pierzându-şi credinţa odată cu răbdarea, aveau să devină „batjocoritori plini de batjocuri”, trăind „după poftele lor” şi justificându-se cu sarcasm: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că, de când au «adormit» părinţii noştri, toate rămân ca de la facerea lumii!”

În același pasaj, Petru reflectează apoi asupra rostului răbdării lui Dumnezeu, vorbeşte despre generaţia potopului (o temă favorită a lui Iisus şi a lui Petru), după care arată că timpul Parusíei este condiţionat de pregătirea bisericii. Concluzia apostolului este că după cum Parusía poate întârzia, în dorinţa lui Dumnezeu de a mântui cât mai mulţi (2 Petru 3:8-9), tot aşa ea poate fi grăbită de atitudinea bisericii (2 Petru 3:11, 12).

În următoarea generaţie, la sfârşitul secolului (anul 95), a fost nevoie ca Domnul Iisus Christos Însuşi să-i dea lui Ioan Descoperirea (Apocalipsa) care, pe de o parte, reafirma că „vremea este aproape” (Apocalipsa 1:3; 22:10) și că Iisus va veni „curând” (Apocalipsa 3:11; 22:7, 12, 20), iar pe de altă parte transmitea, prin viziuni profetice şi expresii codificate, noi descoperiri despre viitor, despre persecuţii, despre providenţa lui Dumnezeu, preluând şi explicând în acelaşi timp profeţiile lui Daniel şi ale lui Iisus.

Astfel, profeţiile lui Daniel, aşa cum erau explicate de Iisus şi de apostoli, inclusiv în Apocalipsa, rămâneau în continuare lumina călăuzitoare a bisericii în noul veac în care intrase şi în veacurile următoare, când simptomul „întârzierii Mirelui” avea să se cronicizeze. După moartea apostolilor, persecuţiile anticreştine au ţinut vie speranţa Parusíei până la mântuirea (politică) adusă de Constantin cel Mare.

Mutilările Parusíei – o istorie care se repetă

Interpretările alegorizante. Au existat însă întotdeauna şi deformări ale doctrinei creştine a Parusíei, de aceea a fost nevoie ca apostolii să intervină şi să corecteze. Aflăm din epistolele lui Pavel că încă de la începuturile creştinismului apăruseră propovăduitori care susţineau că Parusía deja avusese loc şi, odată cu ea, învierea morţilor (2 Tesaloniceni 2:1, 2; 2 Timotei 2:18). Această credinţă trădează o interpretare alegorică sau spiritualizată, conform căreia Iisus ar fi revenit în mod nevăzut. În schimb, Iisus şi apostolii Săi au arătat clar că evenimentul va fi plin de strălucire, catastrofal şi universal.

Spiritualismul gnostic a influenţat negativ, de asemenea, biserica în primele secole, în special prin Marcion, Origen şi Augustin. Spiritualismul încreştinat a distras tot mai mult atenţia de la glorioasa venire corporală a lui Christos, care aduce cu Sine nemurirea prin înviere, și a redus speranţa creştină la zborul sufletului în Rai după moarte. Dintr-odată, judecata de apoi, venirea lui Iisus şi învierea drepţilor nu mai erau necesare, chiar dacă rămâneau în crez, deoarece se spunea că imediat după moarte suntem judecaţi şi repartizaţi în Rai sau în Iad. Credinţa aceasta a devenit apoi dominantă în creştinătate, în special odată cu convertirea în masă a păgânilor, şi a rămas până astăzi preferinţa spiritualismului.[1]

Montanismul – O altă cauză a descurajării zelului parusian a fost asocierea acestei speranţe fundamental creştine cu excese neortodoxe, determinând biserica să devină tot mai reticentă şi uneori chiar ostilă. Între anii 135 și 177 a apărut în Frigia o mişcare populistă şi milenarist-harismatică, numită Noua Profeţie, iniţiată de Montanus (fost preot păgân convertit la creştinism), împreună cu două femei, Maximilla şi Prisca. Aceştia glăsuiau în extaz, cu nevoie de „traducere”, afirmându-şi darul spiritual deasupra autorităţii sinodale a bisericii „psihice” (trupeşti) şi chiar deasupra Sfintei Scripturi.

Montanismul încuraja posturile, interzicea recăsătorirea şi, prin atitudinea radicală faţă de compromisurile specifice din perioadele de persecuţie, invita martirajul. Valul montanist a inundat biserica, din Asia Mică până în Africa, Galia şi Italia, retrăgându-se abia după anii 500. În timp ce sinoadele zonale şi cei mai mulţi episcopi condamnau montanismul ca profetism fals sau demonic, alţii (e.g. Tertulian de Cartagina) îl considerau o reînviere a creştinismului apostolic sau erau cel puţin moderaţi şi nehotărâţi (e. g. Eleuterus de Roma). Acest nou profetism consta în credinţa că Parusia este aproape, întrucât se apropia împlinirea a 6.000 de ani de la Facere,[2] şi că în curând Ierusalimul ceresc va coborî în Frigia ca să inaugureze împărăţia de o mie de ani a lui Christos – mileniul apocaliptic.

O parte din inspiraţia montaniştilor se găsea în Apocalipsa, care apăruse deja înainte de anul 100, de aceea Apocalipsa a fost depreciată prin asociere cu montanismul. Dar toate erorile omeneşti şi chiar multilările grave ale Evangheliei de-a lungul timpului nu pot înăbuşi singura speranţă a creştinului întemeiată pe Sfânta Scriptură şi pe promisiunile Mântuitorului.

Partea a II-a:

Milenarismul ca ortodoxie uitată

Chiar din primele secole, scenariul revenirii lui Iisus a fost conceput de unii spiritual-alegoric, de alţii politico-eclesiastic. Aşa cum am văzut, chiar principala mişcare milenaristă din antichitate (montanismul) a dus la o reacţie antiapocaliptică din partea creştinătăţii moderate. Dar este, oare, justificată această respingere a milenarismului apocaliptic? Ce prevede Apocalipsa, de fapt?

Apocalipsa lui Ioan, după ce descrie a doua venire a lui Iisus sub forma unui asalt al forţelor celeste împotriva rebelilor tereştri care sunt anihilaţi complet (Apocalipsa 19:11-21), afirmă, într-adevăr, o împărăţie de o mie de ani („mileniul”) a lui Christos cu sfinţii Săi (Apocalipsa 20:4). Această domnie milenială este văzută ca un preludiu al împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu şi a lui Christos (Apocalipsa 11:15; 22:5), ca un timp necesar până la anihilarea completă a răului (Apocalipsa 20:7-10, 14-15). Mileniul Apocalipsei începe cu prima înviere, care este spre mântuire veşnică, la venirea lui Iisus (Apocalipsa 20:6), şi se încheie cu a doua înviere, care este spre pedeapsă şi pierzare veşnică (Apocalipsa 20:5a).[3]

Domnia milenială propriu-zisă nu este descrisă în termeni geografici. Se afirmă doar judecata lumii pierdute şi a îngerilor (Apocalipsa 20:2, 12, 13; 1 Corinteni 6:2, 3), în timp ce toţi cei pierduţi sunt morţi, iar toţi cei mântuiţi sunt deja răpiţi la cer la a doua venire (Ioan 14:1; 1 Tesaloniceni 4:17; 2 Petru 3:10-13; Apocalipsa 19:21). Noul Ierusalim apare abia la sfârşitul mileniului pe pământ, inaugurând înnoirea universală a lumii (Apocalipsa 20:7-9; 21:1-3, 9, 10 etc.).

Nicăieri în Apocalipsa nu se spune că împărăţia milenială a lui Christos cu sfinţii Săi va fi terestră, geografică. Dar vechii milenarişti au moştenit din surse extrabiblice, în special iudeo-sectare şi rabinice, ideea că o domnie temporară a lui Mesía va avea loc pe pământ, înainte de împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Mai toţi părinţii şi învăţătorii bisericii dintre anii 100 și 300, din Răsărit şi din Apus, au întreţinut acest milenarism mesianic, numit adesea chiliasm, ilustrându-l cu comentarii din profeţii Vechiului Testament. Unul dintre cei mai respectaţi părinţi ai bisericii, Irineu de Lyon (†202), susţinea schema celor 6.000 de ani de istorie încoronată cu al şaptelea mileniu, cel din Apocalipsa.

Reacţia împotriva milenarismului a fost pentru început minoritară şi venită din mediul teologic neortodox, de la învăţătorii spiritualişti Marcion (†160) şi Origen (†253), care au influenţat biserica istorică şi modernă. După anii 300, când origenismul a ajuns în vogă, iar biserica a strâns relaţia cu imperiul, tendinţa dominantă a bisericii a fost împotriva milenarismului care aştepta în continuare adevăratul imperiu al lui Christos. Augustin (†430), care avea repulsie faţă de lumea materială şi nu accepta o împărăţie fizică a lui Christos pe pământ, a dat tonul Evului Mediu prin învăţătura că mileniul apocaliptic reprezintă domnia spirituală a lui Christos pe pământ, prin biserica imperială. După Augustin, Christos venise „în spirit”, iar prima înviere a morţilor simboliza încreştinarea lumii. Această poziţie „amilenială” a rămas dominantă în bisericile istorice.

Reacţia antimilenaristă a bisericii imperiale explică de ce Apocalipsa a fost mai întâi oficial respinsă, cel puţin în Răsărit (363), apoi treptat acceptată ca o carte canonică, mai întâi în Apus (382-419), după ce i s-a asigurat interpretarea alegorică, în timp ce Răsăritul a rămas încă reticent. Deşi acceptată fizic în canonul biblic, Apocalipsa a rămas până astăzi cenuşăreasa Scripturii ortodoxe. Niciodată nu se citeşte din ea în biserică, nu este inclusă în lecţionarele oficiale ale bisericii, iar teologia îi acordă puţin interes.[4]

Irozii și Pruncul

Antimilenarismul cronic al bisericilor istorice este ilustrat foarte bine de conflictul dintre Irod şi pruncii care au fost sacrificaţi. Nevoia regelui de a-i ucide pe nou-născuţi venea din instinctul său de rege, care-i spunea că o împărăţie mai bună decât a sa nu s-ar putea naşte, că micuţul Crai care apăruse inopinat, ameninţându-i tronul, nu putea veni decât de la Belzebut, iar steaua Lui nu putea fi decât una rătăcitoare. Dovadă şi căutătorii Lui, care nu sunt dintre rabinii moderaţi şi teologii cuminţi, ci nişte magi asiatici prăfuiţi, nişte astrologi şi cercetători esoterici.

Abandonarea practică a Apocalipsei nu s-a manifestat doar în orientul grecesc. Occidentul latin, deşi a acceptat Apocalipsa mai curând, şi-a găsit în ea propriul program politic. Odată cu epoca modernă, Reforma a găsit în Apocalipsă pe antihristul papal şi pe turci (alt antihrist!), dar nu a reuşit să se concentreze asupra Venirii lui Christos, nici să găsească în Apocalipsă Evanghelia Veşnică (Ap 14:6-7). Prejudecăţi teologice evanghelice l-au făcut pe Luther să creadă că Apocalipsa are un mesaj prea iudaic şi pune prea mult preţ pe „fapte”. În acelaşi timp, o parte importantă din aripa radicală a Reformei s-a politizat în numele Apocalipsei, dând naştere unor mişcări fanatice, periculoase şi sângeroase, care au fost anihilate, după principiul Evangheliei: „cine scoate sabia, de sabie va pieri”.

Protestantismul însă avea să sufere deformări şi mai adânci. Reforma a fost deturnată de unii înapoi spre Roma, de alţii într-o direcţie umanistă, secularizantă care a paralizat credinţa în autoritatea Scripturii şi a abandonat speranţa Parusiei. De aceea era necesar să apară un val de treziri interconfesionale în onoarea apropiatei Reveniri a lui Iisus.

Footnotes
[1]„De exemplu, savantul şi vizionarul suedez Emmanuel Swedenborg (†1772), precursorul spiritismului modern, susţinea că venirea lui Christos şi judecata de apoi avuseseră loc în anul 1757, ca un triumf asupra spiritelor rele.”
[2]„Vechiul Testament folosit pe atunci de creştini (Septuaginta) conţine o cronologie mai lungă, circa 5.500 ani î. Chr., cu date fluctuante în diverse manuscrise greceşti.”
[3]„Prima parte a acestui verset se referă în paranteză la ceilalţi morţi, care vor fi condamnaţi la sfârşitul judecăţii mileniale. Unii traducători (e. g. Complete Jewish Bible [CJB], 1998; Traducerea lumii noi, 2000; Noua Traducere Românească [NTR], 2007) au fost destul de atenţi ca să pună paranteza la locul ei, scutindu-i astfel pe cititori de confuzii.”
[4]„Până în secolul al X-lea, Apocalipsa nu apărea în Noul Testament al Bisericii Gruzine, iar în Armenia a fost acceptată abia pe la anii 1200.”

„De exemplu, savantul şi vizionarul suedez Emmanuel Swedenborg (†1772), precursorul spiritismului modern, susţinea că venirea lui Christos şi judecata de apoi avuseseră loc în anul 1757, ca un triumf asupra spiritelor rele.”
„Vechiul Testament folosit pe atunci de creştini (Septuaginta) conţine o cronologie mai lungă, circa 5.500 ani î. Chr., cu date fluctuante în diverse manuscrise greceşti.”
„Prima parte a acestui verset se referă în paranteză la ceilalţi morţi, care vor fi condamnaţi la sfârşitul judecăţii mileniale. Unii traducători (e. g. Complete Jewish Bible [CJB], 1998; Traducerea lumii noi, 2000; Noua Traducere Românească [NTR], 2007) au fost destul de atenţi ca să pună paranteza la locul ei, scutindu-i astfel pe cititori de confuzii.”
„Până în secolul al X-lea, Apocalipsa nu apărea în Noul Testament al Bisericii Gruzine, iar în Armenia a fost acceptată abia pe la anii 1200.”