Partea a VI-a- Aşteptarea revenirii lui Iisus în Europa și SUA secolului al XIX-lea

Aşteptarea revenirii lui Iisus în Europa şi America secolului al XIX-lea a lăsat în urmă o cărare pe care credincioşii şi viitorii credincioşi pot păşi cu încredere. Dincolo de înţelegerea teologică imperfectă a înaintaşilor, pentru care nimeni nu are nevoie să se ruşineze, Dumnezeu a dovedit că poate folosi orice material, cu condiţia de a-I fi consacrat Lui.

Milenarismul a fost şi în Europa o mişcare, sau cel puţin un curent, care a depăşit orice bariere confesionale, a neglijat obstacolele impuse de bisericile de stat. Scrierile teologului german Johann Albrecht Bengel şi mişcarea pietistă au fost factori importanţi în răspândirea fenomenului milenarist. Cercetările sunt departe de a fi complete, dar provocatoare. Adesea, trezirea interesului celor care au început să studieze mai mult profeţiile biblice a fost independentă, provocată doar de Scriptură şi de factori supranaturali.

Scrieri milenariste în ţările bătrânului continent

În Olanda, H. Heintzpeter (Hentzepeter), custodele muzeului regal şi capelan al Curţii, în urma unui vis despre venirea iminentă a lui Christos şi a studiului comentariului lui J. Petri asupra profeţiilor lui Daniel, a scris şi publicat despre venirea lui Iisus în anul 1847.

Unele surse afirmă că în Irlanda circa 100 de predicatori au anunţat apropiata venire a lui Iisus. Dintre aceştia unii au şi scris, precum clericul anglican irlandez Edward Hoare, despre speranţa curăţirii Ierusalimului de otomani în 1843 şi protestantul irlandez Isaac Ashe – un comentariu al Apocalipsei în 1835.

În Scoţia, în 1820, Archibald Mason prevedea războiul de la Armaghedon, care va curăţi Biserica şi lumea de papism în anul 1843. În 1844, clericul scoţian James Scott publica un comentariu în care îşi exprima credinţa că sfârşitul este foarte aproape (1844-1847, maximum 1867), şi se arăta profund îngrijorat că timpul este scurt şi lumea nu este pregătită pentru venirea lui Christos.

Juristul şi deputatul elveţian Alphonse Nicole a scris un studiu care indica anul 1846/1847 când credincioşii pot aştepta „curăţirea” Bisericii. A fost publicat în Londra.

În anii 1834-1840, teologul şi profesorul german Johann Heinrich Richter, secretarul Societăţii Misionare Renane, a publicat un comentariu biblic în şase volume (Erklärte Haus-Bibel), în urma căruia a primit titlul de Doctor în Teologie al Universităţii din Bonn. Făcuse teologia la Halle, centrul universitar al pietismului, ceea ce explică totul. În dreptul profeţiilor lui Daniel, referindu-se la sfârşitul celor 2300 de ani şi al celor 1260 de ani, Richter îi încheia sincron în 1847 sau în 1843. În 1835, profesorul german (bavarez) Leonhard Kelber a publicat o carte (Das Ende Kommt) în care corecta calculul lui Bengel (care vizase anul 1836), pe temeiul studiilor lui Petri. El afirma că venirea lui Iisus va avea loc undeva între anii 1843 şi 1847, la sfârşitul celor 2300 ani ai profeţiei lui Daniel.

Pionieri europeni ai milenarismului

În 1842, protestanta irlandeză Charlotte Elizabeth Tonna, scriitoare prolifică, o neînfricată militantă împotriva compromisurilor Bisericii Anglicane cu papismul, editoare a revistei Protestant Magazine şi puternic evanghelică, a început să-şi publice scrierile milenariste. Unele dintre acestea, printre care şi faimoasele ei poeme „The Maiden City” şi „No Surrender”, au fost condamnate de arhiepiscopul catolic de Sienna şi menţionate în Index Expurgatorius. Ultima ei lucrare, pe care a încheiat-o în timp ce era torturată de cancer pe patul de suferinţă, s-a numit War With the Saints (aluzie la Daniel 7), şi descria atrocităţile papal-cruciate contra albigenzilor şi valdenzilor. Deşi nu a subliniat date exacte, Charlotte a susţinut iminenţa sfârşitului, dând credit marilor milenarişti contemporani, Eduard Irving şi Joseph Wolff, a căror influenţă o convertiseră la milenarism.

În anii 1829-1835, librarul şi editorul scoţian James A. Begg, unul dintre fondatorii Societăţii Reformate Scoţiene, un laic prezbiterian pasionat de studii creaţioniste, a publicat o serie de tratate referitoare la a doua venire a lui Iisus, profeţiile lui Daniel şi ale Apocalipsei şi ziua a şaptea ca zi de odihnă pentru toată lumea. Cu mult înainte de a se boteza ca Baptist de Ziua a Şaptea (1853), Begg descoperise din Biblie Sâmbăta ca zi a Domnului, pe care a respectat-o apoi toată viaţa. În 1840, Begg a intrat în corespondenţă cu revista americană milerită Signes of the Times, unde articolele lui despre Sabat au fost respinse. El aştepta sfârşitul celor 2300 de ani ca şi mileriţii şi revenirea lui Christos, între 1843 şi 1844.

În Elveţia, în 1839, teologul reformat elveţian F.S.R. Louis Gaussen predica de asemenea sfârşitul mahomedanismului şi al lumii. Referindu-se la sfârşitul timpului, Gaussen calcula cei 1335 de ani din Daniel 12, de la ridicarea papalităţii în secolul al VI-lea până la învierea drepţilor, pe la anul 1843. Încă din 1837, Gaussen începuse să scrie studii pentru şcoala duminicală pe tema profetului Daniel, ocupându-se astfel de copii, cu scopul de a-i atrage şi pe părinţi, ceea ce s-a şi întâmplat. Mai mult, acţiunea a atras şi vizitatori din alte ţări, ceea ce l-a determinat pe Gaussen să pregătească studii şi pentru Franţa.

Unele dintre interpretările lui Gaussen sunt deosebit de profunde. De exemplu, la profeţia din Daniel 2 identifica cele două elemente combinate (fierul şi lutul), ca fiind relaţia tradiţională dintre stat şi biserică, din timpul Imperiului Roman şi până la sfârşit. Destituit din cler pentru atitudine critică faţă de ambiţiile latifundiare ale Bisericii din Geneva, Gaussen s-a alăturat Societăţii Evanghelice proaspăt înfiinţate, devenind profesor de dogmatică alături de Merle D’Aubigné, într-un colegiu nou. Prin scrierea sa principală despre inspiraţia Bibliei (La Théopneustie), a pus bazele teologiei inerantiste[1] susţinută astăzi de toţi evanghelicii fundamentalişti.

Ţările Scandinave: epidemia predicării

În 1841, o neobişnuită trezire spirituală a apărut în Suedia şi Norvegia. Probabil sub influenţa pietismului german, unele familii adoptaseră milenarismul epocii, cu accentul pe a doua venire a lui Christos în curând, şi au început să predice. În aceste ţări însă, numai clericii bisericii de stat (luterane) puteau predica legal. De aceea, laicii neaveniţi au fost băgaţi la închisoare. În mod neaşteptat însă, copiii lor, dintre care unii încă nu ştiau carte, au preluat sarcina predicării într-un mod care a stârnit interesul oamenilor simpli din toată ţara şi mirarea unor elite care nu găseau diagnosticul pentru această epidemie profetică. A fost o trezire charismatică adevărată. Unul dintre aceşti copii, avea să declare mult mai târziu (1896): „Am predicat, da, trebuia să predic. Nu aveam nicio strategie personală. O putere m-a luat în stăpânire şi am rostit ceea ce am fost silit să rostesc.”

Mişcarea a început în parohia Hjelmseryd, în decembrie 1841. Patru ţărăncuţe adolescente au început să anunţe că sfârşitul lumii se apropie, fără un termen anumit, şi că toţi trebuie să se pocăiască, pregătindu-se să-L întâlnească pe Dumnezeu. Aproape simultan, un mare număr de fetiţe predicatoare în vârstă de 10-12 ani au apărut în parohiile vecine. În satul Hornborga, şase băieţi cu vârste între 8 şi 18 ani au fost inspiraţi de Duhul lui Dumnezeu ca să strige aceeaşi avertizare. Mii de oameni se înghesuiau să-i asculte. În zilele de 6-7 februarie 1842, o fetiţă predicatoare a fost vizitată de peste 3000 de oameni. Din zilele apostolilor nu se mai văzuse aşa ceva. Copiii erau numiţi „strigătorii pocăinţei”. Mulţi dintre ascultători au fost determinaţi la pocăinţă. În decurs de două săptămâni de la auzirea acestui mesaj, 70 de producători de spirtoase şi-au închis afacerile.

Presa suedeză s-a ocupat de acest fenomen, timp de mai mulţi ani, căutând să-l explice pe tărâm psihologic şi psihiatric, unde specialiştii au inventat „boala predicării”. Cei afectaţi erau descrişi ca fiind normali, cu excepţia că erau mişcaţi de o putere nevăzută ca să predice pocăinţa. Ca urmare a verdictului experţilor, copiii au fost izolaţi, ca să nu contamineze şi pe alţii cu această boală ciudată. Unii dintre copii chiar au fost pedepsiţi sever.

În 1843, dr. Sven Erik Sköldberg, ministrul sănătăţii pentru provincia Jönköping, a publicat un raport ştiinţific asupra fenomenului.[2] El afirma că aceşti copii „se opun diferitelor forme de viaţă imorală, beţiei, dansului şi tuturor viciilor şi cer oamenilor să se judece în lumina Celor Zece Porunci. Ei susţin că nu sunt predicatori, ci au fost trimişi de Domnul să cheme pe oameni la pocăinţă; şi că nimeni nu ştie timpul exact al zilei sfârşitului, nici chiar îngerii.” „Chemarea la pocăinţă, pe care am auzit-o, este atât de pură, încât nimeni, cu Biblia în mână, nu i-ar putea critica, cu atât mai puţin să spună că ar fi o erezie.”

Dr. Sköldberg însă a făcut unele observaţii clinice, referitoare la starea acestor copii în timpul predicării, care trădau perplexitatea lui: „Copiii aceştia, când predică, nu respiră […] Nu dau niciun semn de respiraţie, deşi fără îndoială că trebuie cumva să respire.” Reputatul medic a provocat pe cei mai mari teologi şi medici să explice fenomenul în ordinea naturii. Declară că el însuşi avusese prejudecăţi, avusese „oroare faţă de toate aceste voci, considerându-le spirite eretice şi fanatice …” Dar în final s-a „convins că nici un singur cuvânt … nu depindea de propria lor alegere – pentru că mesajul izbucnea din pieptul lor ca un izvor clocotind (gheizer)”. Ca urmare, medicul încheia concluzia lui perfect rezonabilă, chiar dacă „neştiinţifică”: „Mă pocăiesc de toate opiniile dure pe care le-am exprimat şi rămân consternat.”

Milenarismul secolului al XIX-lea în Americi

Înainte de a descrie mişcarea milenaristă americană a lui William Miller, care va fi prezentată în următorul număr al revistei, este bine de ştiut că în America de Nord şi în America Latină au activat în mod independent, mulţi alţi predicatori milenarişti, înainte sau în paralel cu mişcarea milerită. Deşi roadele activităţii lor au fost mai puţin spectaculoase, aventura spirituală în sine şi calitatea ei creştină sunt şi astăzi demne de toată admiraţia. Cititorul va fi surprins de figuri pe care nu le cunoştea şi la care nu s-a aşteptat.

America de Nord

Între 1811 şi 1828, teologul prezbiterian William C. Davis, din Carolina de Sud, teologul baptist Charles Wheeler (rectorul unui colegiu din West Virginia şi fost coleg de clasă cu faimosul misionar Adoniram Judson) sau teologul Dr. Joshua L. Wilson, moderator general prezbiterian, scriau despre sfârşitul celor 2300 ani şi curăţirea Bisericii în anii 1843-1844 sau 1847.

În 1829, americanul de origine scoţiană Alexander Campbell, pionier al mişcării restauraţioniste americane şi preşedintele Colegiului Bethany (Virginia), a publicat dezbaterea sa cu învăţatul ateu Robert Owen. Educat în spiritul iluminismului şi devenit mare apologet evanghelic, Campbell se ocupa în această dezbatere de profeţia cronomesianică din Daniel 9, pe care o calcula de la anul 453 î.Ch. Asemenea interpreţilor contemporani cu el, sincroniza cei 490 de ani cu cei 2300 ani până în jurul anului 1847, când avea să aibă loc „curăţirea creştinătăţii de urâciunile anticreştine”.[3]

Alături de Barton Stone, Campbell este un ilustru fondator al „Bisericii lui Christos” (Discipolii lui Christos sau Biserica Creştină), comunitate înrudită cu Fraţii de la Plymouth, cunoscuţi la noi drept Creştini după Evanghelie.[4] În 1830, Campbell a fondat revista Millenial Harbinger, pentru a promova comentariile sale milenariste. Asemenea majorităţii comentatorilor, Campbell înţelegea cornul arogant din Daniel 7 ca fiind Papalitatea, temă pe care a avut o faimoasă dezbatere cu arhiepiscopul catolic J. B. Purcell.

În 1833-1844, Samuel McCorkle, un laic dintre Discipolii lui Christos din Tennessee, a publicat o serie de articole apocaliptice şi în final o carte, sub numele de Signs of the Times, la editura lui Campbell, în care cele 2300 zile din Daniel se încheiau în 1843/1844 sau 1847. Medicul şi pastorul baptist american Robert Scott, prieten devotat al lui John Wesley, a publicat în 1834, cu câteva luni înainte de a muri, două dintre cărţile sale privitoare la profeţiile mileniale, după 50 de ani de cercetare. Scenariul prevăzut de el pentru sfârşitul acestei lumi în 1843 era specific dispensaţionalist, adică aştepta restaurarea naţională a evreilor la Ierusalim şi convertirea lor la venirea lui Iisus, la începutul mileniului.

Pasiune fără limite

În 1831, Harriet Livermore, una dintre cele mai cunoscute predicatoare interconfesionale şi misionare din America secolului al XIX-lea, publica 2000 de copii ale scrisorii lui Joseph Wolff („Millenial Tidings”). Totodată a început să predice credinţa în apropiata venire a lui Iisus, aşa cum era ea expusă în scrierile lui Eduard Irving şi ale lui Joseph Wolff, anunţând pentru anul 1847 începutul mileniului, odată cu Venirea lui Christos pe Muntele Măslinilor. Harriet era o femeie atrăgătoare, cu educaţie şcolară excelentă, care făcuse parte din societatea influentă din Washington. Deşi orfană de mamă, tatăl şi bunicul ei fuseseră reprezentanţi de stat. Unii autori cred că John Whittier i-ar fi dedicat ei poemul „Snow Bound”.

Domnişoara Livermore fusese crescută în confesiunea congregaţionalistă, dar până la vârsta de 18 ani nu avusese interes pentru religie. Ea s-a dăruit vieţii religioase, studiului şi predicării, după ce iubitul ei a murit de febră galbenă. Ea scrie că nu s-a pocăit „din teama de iad, nici din dorinţa pentru cer”, ci „obosită de viaţa deşartă şi nechibzuită pe care o trăisem, scârbită de lume şi dezamăgită de toate speranţele de fericire terestră”. Avea un interes deosebit pentru indieni, crezând că aceştia sunt urmaşii celor zece „seminţii pierdute” – idee fantastică împrumutată de la Joseph Wolff şi preluată, cam în acelaşi timp, de autorii Cărţii Mormonice. Indienii Osage o numeau „femeia trimisă de Dumnezeu” (Wahkondas Wakko). După ce Harriet s-a apucat de evanghelizarea indienilor, oficialii guvernamentali s-au opus proiectului ei.

Livermore a predicat printre episcopali, metodişti, dunkeri, baptişti, Christian Connection etc. S-a adresat nefericiţilor din aziluri şi închisori. Presa îi era favorabilă. A fost invitată să vorbească în faţa Congresului (1827, 1832, 1838, 1843), unde a chemat la pocăinţă preşedinţi şi congresmeni, în vederea apropiatului sfârşit: „Judecăţile lui Dumnezeu nu pot evita Washingtonul!” Publicul a apreciat-o ca vorbitoare elocventă, cu vorbire corectă şi convingătoare, care mişca inimile până la lacrimi. Avea o voce foarte melodioasă şi îşi încheia predica printr-un cântec, în buna tradiţie evanghelică, lăsând o impresie durabilă. Harriet a vorbit şi în adunările legislative ale unor state americane. A vizitat de asemenea Europa, Ierusalimul, Egiptul.

Harriet Livermore şi-a pus credinţa şi în versuri. Volumul ei din 1835 (The Harp of Israel), deşi nu are geniu poetic, reflectă un talent pus în slujba mesajului milenarist. Deşi nu există dovezi că Harriet Livermore ar fi respectat Sabatul, în scrierile ei se întâlneşte o preocupare specială pentru acest subiect. De exemplu, a notat că la Sinodul de la Laodiceea (360 d. Chr.), spiritul lui Antichrist s-a manifestat prin două acte de uzurpare şi blasfemie: Apocalipsa a fost respinsă din Canon, iar timpul Sabatului a fost alterat. Astfel Laodiceea (cu referire la mesajul din Apocalipsa 3) „şi-a întors faţa de la marele şi slăvitul Sabat al Domnului … iar Domnul a tăcut multă vreme” (aluzie la Isaia 42:14 şi Psalmii 50:21).

În anul 1835, misionarul Adam Burwell din Canada a publicat broşura A Voice of Warning, în care anunţa printre altele revenirea lui Iisus cel mai târziu în 1847. În 1841, pastorul prezbiterian George Duffield, teolog american şi militant împotriva sclavagismului, a început să-şi publice studiile milenariste, ajungând în conflict cu reputatul profesor Moses Stuart (Andover). În 1840, Duffield corespondase cu Joshua Himes şi ajunsese la concluzia că este în armonie cu mileriţii în multe privinţe.

În 1842, teologul american Richard C. Shimeall, rectorul Bisericii Episcopale Libere din New York, care făcuse cercetări serioase în teologia milenaristă şi în Biblie, aştepta venirea Domnului în 1847. Shimeall se opunea mişcării millerite, pentru că milleriţii nu aşteptau convertirea generală şi automată a evreilor la venirea lui Iisus.

În 1843, prezbiterianul american J. P. Wheethee, preşedintele Colegiului Beverley (Ohio), îşi mărturisea credinţa sa că revenirea premilenială a lui Iisus, învierea şi judecata vor avea loc în curând. În acelaşi an, James Shannon, preşedintele Colegiului Bacon (Kentucky), publica în revistele millerite credinţa lui că profeţia lui Daniel, aşa cum o explica William Miller, se va împlini în perioada 1843-1847. Pastorul prezbiterian John Robinson din Cincinnati (Ohio), fără nicio legătură cu mişcarea millerită, publica un tratat de unde rezultă că antihristul papal avea să cadă în curând şi că sfârşitul va veni în 1843-1847.

America Latină

În 1835, magistratul catolic mexican José María Guttierez de Rozas, după mai mulţi ani de studiu şi scris, a publicat un tratat teologic de 235 pagini dedicat venirii lui Iisus Christos, în care avertiza că Biserica greşeşte faţă de teologia celei de-a doua veniri. El aplica cheia zi=an la profeţia din Daniel 9, sincronizând-o cu cei 2300 ani din Daniel 8, care trebuiau să treacă până la distrugerea anticristului în 1847, arătând că Antioh Epiphanes a fost doar un tip al anticristului. De Rozas susţinea, asemenea milleriţilor şi a altor câţiva milenarişti, că venirea lui Iisus înainte de mileniul apocaliptic va aduce sfârşitul catastrofal al acestei lumi, aşa cum este descris în 2 Petru 3. A recunoscut marea ploaie meteoritică din 1833, văzută în tot Mexicul, ca fiind un semn al sfârşitului.

De Rozas a rămas toată viaţa un catolic sincer. Credea dogmele Bisericii şi identifica lăcustele-scorpioni ale Apocalipsei cu schismaticii protestanţi. Pe lângă faptul că era un bun profesionist, era şi un om onest. În 1803, regele Spaniei îl făcuse cavaler şi consultant al infantelui Don Pedro. În 1804, fusese numit avocat al apărării pentru Tribunalul Inchiziţiei; în 1814, jurist fiscal al aceleiaşi instituţii; în 1821, membru al Tribunalului Suprem Mexican şi, după desfiinţarea Inchiziţiei, director al Curţii Supreme a Districtului Federal.

În calitate de avocat al deţinuţilor Inchiziţiei, José de Rozas a trebuit să studieze literatura dizidentă difuzată de aceştia, între care Biblia De Vence şi scrierile lui Lacunza, care i-au trezit interesul pentru subiectul venirii lui Iisus şi pentru profeţiile apocaliptice. În 1848, în acelaşi an în care avea să moară, la vârsta de 79, De Rozas a publicat sub pseudonim o apologie a scrierilor lui Lacunza, în apărarea ortodoxiei biblice a acestuia cu privire la venirea iminentă a lui Christos. Teologul magistrat afirma că Lacunza fusese un bun catolic, dar nu fusese înţeles, şi că opera sa nu ar fi trebuit pusă la index.

Numele mare al unui om cu inimă mare

În anul 1820, în Argentina, juristul Francisco Hermogenes Ramos Mejía Ross, absolvent al Universităţii Regale şi Pontificale din Peru, revoluţionar şi apărător al drepturilor băştinaşilor, a publicat un mic tratat în spirit protestant, profund influenţat de opera iezuitului Lacunza, pe care o citise într-o copie de manuscris. Ramos Mejía era un proprietar foarte bogat. Numele lui este purtat de actuala localitate argentiniană Ramos Mejía. El a promovat stabilirea şi emanciparea indienilor, i-a colonizat pe pământurile lui şi i-a educat într-un gen de creştinism biblic demult uitat de religia oficială.

Ramos Mejía şi-a câştigat nobila faimă de eretic, conducând servicii religioase cu indienii în fiecare sâmbătă, oprind muncile de pe întinsa lui proprietate în ziua Sabatului, permiţând căsătorii dincolo de regulile catolice, descurajând cultul sfinţilor şi al icoanelor şi respingând dogma transsubstanţierii ca idolatrie. Puţinele lui scrieri, cuprinzând în mod critic referinţe la opera lui Lacunza şi referinţe biblice, chiar dacă nu au valoare literară, afirmă principii protestante fundamentale.

Exasperaţi, liderii dominicani argentinieni l-au influenţat pe premierul Bernardino Rivadavia, care a decis ca „don Francisco Ramos Mejía să se abţină de la promovarea practicilor contrare religiei ţării şi de la scandalizarea ordinii publice, care pătează astfel reputaţia sa şi a familiei sale.” Confruntat pe tema politicii de emancipare a indienilor, Ramos Mejía şi familia sa au îndurat închisoare şi tratamente nedrepte.

Ramos Mejía a murit la numai 54 de ani (1828), răpus de ciumă. În timp ce familia aştepta permisiunea pentru a-l înmormânta, indienii au răpit sicriul şi, într-un cortegiu impresionant, au dispărut cu el în pampas. Nu se ştie locul în care a fost înhumat. Istoricul şi juristul Francisco Ramos Mejía, precum şi sociologul şi psihiatrul José María Ramos Mejía, mari personalităţi culturale, sunt strănepoţii nobilului reformator social şi religios Ramos Mejía.

Fără a fi epuizat cercetarea, după ce am făcut cunoştinţă cu personalităţile care au promovat prin scris, prin cuvânt şi faptă „Evanghelia aceasta a Împărăţiei” în Ţările Britanice, în Europa, în America de Nord şi în America Latină, impresionaţi de mulţimea şi de calitatea acestor eroi ai credinţei, suntem pregătiţi să urmărim şi să înţelegem cel mai pregnant episod din istoria milenarismului modern: Mişcarea Adventistă iniţiată de William Miller (Mişcarea Millerită).

1

Concepţia că inspiraţia nu are de-a face cu scriitorii Bibliei, ci cu scrierile lor. El foloseşte expresia „dictare”, implicând că inspiraţia este în alegerea cuvintelor. Merle D’Aubigné a afirmat că opera colegului este o reacţie exagerată faţă de excesele pe care le critică.

2

Sven Erik Sköldberg, Om Chorean inom Jönköpings län och det deraf uppkomna religiösa svärmeriet, Jönköping, 1843.

3

 Alexander Campbell, Debate on the Evidences of Christianity …, vol. 2, Bethany, Virginia, Alexander Campbell, 1929:71.

4

Biserica Cristadelfiană (Fraţii lui Christos), apăruţi în Anglia, pe la 1850, din grupuri separate (campbelliţi, unitarieni, adventişti, abraamici etc.) au o origine înrudită. Dintre cristadelfieni provine Frăţia Nazarenă, care nu se confundă cu Nazarinenii wesleyeni.

Footnotes
[1]„Concepţia că inspiraţia nu are de-a face cu scriitorii Bibliei, ci cu scrierile lor. El foloseşte expresia «dictare», implicând că inspiraţia este în alegerea cuvintelor. Merle D’Aubigné a afirmat că opera colegului este o reacţie exagerată faţă de excesele pe care le critică.”
[2]„Sven Erik Sköldberg, Om Chorean inom Jönköpings län och det deraf uppkomna religiösa svärmeriet, Jönköping, 1843.”
[3]„Alexander Campbell, Debate on the Evidences of Christianity …, vol. 2, Bethany, Virginia,  Alexander Campbell, 1929:71.”
[4]„Biserica Cristadelfiană (Fraţii lui Christos), apăruţi în Anglia, pe la 1850, din grupuri separate (campbelliţi, unitarieni, adventişti, abraamici etc.) au o origine înrudită. Dintre cristadelfieni provine Frăţia Nazarenă, care nu se confundă cu Nazarinenii wesleyeni.”

„Concepţia că inspiraţia nu are de-a face cu scriitorii Bibliei, ci cu scrierile lor. El foloseşte expresia «dictare», implicând că inspiraţia este în alegerea cuvintelor. Merle D’Aubigné a afirmat că opera colegului este o reacţie exagerată faţă de excesele pe care le critică.”
„Sven Erik Sköldberg, Om Chorean inom Jönköpings län och det deraf uppkomna religiösa svärmeriet, Jönköping, 1843.”
„Alexander Campbell, Debate on the Evidences of Christianity …, vol. 2, Bethany, Virginia,  Alexander Campbell, 1929:71.”
„Biserica Cristadelfiană (Fraţii lui Christos), apăruţi în Anglia, pe la 1850, din grupuri separate (campbelliţi, unitarieni, adventişti, abraamici etc.) au o origine înrudită. Dintre cristadelfieni provine Frăţia Nazarenă, care nu se confundă cu Nazarinenii wesleyeni.”