Tatăl meu mi-a spus odată că înţelege de ce am ales să cred într-un dumnezeu – sunt o fire mai slabă și am nevoie să mă ancorez în lucruri care să dea un sens suferinţelor și greutăţilor vieţii. Pe de o parte, avea dreptate – viaţa e mai ușoară când crezi că nu se termină totul aici. Pe de altă parte, nici nu are idee cât se înșală – în anumite perioade, cele mai grele bătălii în viaţă nu sunt nici cu oamenii, nici cu diavolul, sunt cu Dumnezeu.

Cineva ar putea să creadă că viaţa de credinţă este foarte simplă și simplistă – răul vine de la cel rău, binele vine de la cel bun, ce nu știm noi știe Dumnezeu, amin! Însă adevărata viaţă de credinţă, care se vrea trăită și dezvoltată, este plină de întrebări greu de răspuns și de probleme de viaţă, dezamăgiri și provocări care pun la încercare credinţa. Nu de puţine ori un credincios va observa că este mai ușor să îi spună „nu” lui Satana decât să îi spună „da” lui Dumnezeu, după cum bine punctează pastorul baptist Ronald Dunn.[1] Probabil că cel mai clar ne vine în minte cazul profetului Ieremia. Deși entuziasmat la începutul chemării sale, drumul său a devenit rapid aspru și gustul din gura sa – amar. Nu a avut voie să se căsătorească, din cauza mesajului său, a fost ostracizat și ameninţat cu moartea, a fost umilit în public și băgat la închisoare. Însă, când Ieremia a început să se revolte, nu s-a plâns de oamenii încăpăţânaţi care i-au respins mesajul și au vrut să îl omoare, nu a spus nimic de Satana, el avea o problemă cu Dumnezeul care l-a chemat.

Ce să mai spunem de Iov? Toată lumea știe ce i s-a întâmplat lui Iov. Nici acest veteran al suferinţei nu avea vreo problemă cu Satana, care efectiv dispare din poveste după introducere. Deși știm că Satana îi provoacă toate suferinţele, Iov nici măcar nu îl menţionează, darămite să îl învinovăţească pentru ce i se întâmplă. Observăm împreună cu Augustin că Iov nu a spus niciodată: „Domnul a dat, Satana a luat”[2], ci problema lui Iov este legată strict de Dumnezeu. Povestea lui Iov este atât de des amintită în discuţiile despre suferinţa umană și atât de ușor de ţinut minte, fiindcă nu este o poveste a credinciosului perfect, nu este o poveste a unei supuneri pasive faţă de voia Domnului, ci este o poveste de protest, protest faţă de Dumnezeu, faţă de felul Său de a conduce lucrurile pe Pământ. Este o luptă cu Dumnezeu în care ne regăsim fiecare la un moment dat, credincioși sau nu, când oroarea e prea mare. Când răspunsurile ușoare nu apar sau nu au sens, ne întoarcem la cele grele, fundamentale: „Unde e Dumnezeu?” și „De ce eu?”

Răul din afară noastră

Societăţile postmoderne din ţările dezvoltate L-au scos pe Dumnezeu complet din sfera publică și, într-o mare măsură, au diluat și puterea răului, care nu e chiar așa de rău, nu e chiar așa de negru, nu e chiar ceva de speriat. Absenţa inamicilor străini, diversitatea culturală, accentul pe drepturile și libertăţile omului și relativismul postmodern au contribuit toate la această stare a lucrurilor – explică profesorul de teologie și filosofie Fernando Canale.[3] Singurele momente în care ne mai aducem aminte că ar putea exista un Dumnezeu sunt momentele în care răul reapare la o intensitate care ne depășește imaginaţia. De exemplu, la atentatele din 11 septembrie 2001. Deodată, America a recunoscut faţa răului într-un inamic extern și și-a adus aminte, în contrapondere, că este un popor religios, este de partea binelui și, prin urmare, va fi victorios. Dar, stai puţin, dacă tot ne-am adus aminte… unde a fost Dumnezeu când avioanele au lovit Turnurile Gemene? De ce nu ne-a apărat atunci? Unde era Dumnezeu când răul se punea în mișcare?

Nu se va înălţa nicio rugăciune în casa asta, pentru că Dumnezeu mi l-a luat pe fiul meu de lângă mine”, au spus poate unele mame îndurerate atunci, dar și de-a lungul istoriei, și multe vor mai spune și de-acum înainte. Este ciudat cum, atât personal, dar și la nivel colectiv, ne aducem aminte că Dumnezeu există și că are un rol în viaţa noastră doar atunci când simţim că nivelul daunei depășește posibila noastră culpabilitate, așa că cineva trebuie să răspundă pentru această nedreptate. Dar noi nu ne-am mai gândit la Dumnezeu de ani de zile. Poate prea puţin sau deloc ne-ar trece prin cap că ar fi avut vreun rol și în bucuriile nemeritate din viaţa noastră. Nu ne minunăm de bunătatea lui Dumnezeu dintr-un sentiment greșit cum că bunătatea Lui e parte din normalitate.

Aceasta, pentru că realitatea biblică a controversei dintre Dumnezeu și Satana a fost dată la o parte în favoarea unei tradiţii creștine, mai degrabă filosofică, în care s-a înţeles că providenţa divină nu doar că este originea, dar și cauza a tot ce se întâmplă în lume, atât în natură, cât și în istorie. Ca o singură piesă care se mișcă pe o tablă de șah, Dumnezeu este și principalul vinovat când lucrurile o iau razna, în timp ce Satana, ca agent la fel de personal și deosebit de puternic, dispare convenabil din scenă, explică Canale.[4] Scriptura însă nu ne oferă deloc o viziune despre o lume statică, în care orice poate fi explicat simplu și complet, în care relaţia extrem de complicată și pentru moment parţial de neînţeles dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satana, se rezumă la versiunea simplistă în care Dumnezeu e creatorul și depanatorul unei mari mașinării și ar trebui să fie în stare să o menţină funcţională.

Biblia e destul de clară în privinţa faptului că răul nu poate fi explicat. „Păcatul este un intrus, a cărui prezenţă nu poate fi explicată (…), să îi găsești o scuză înseamnă să îl aperi. Dacă s-ar putea găsi explicaţii sau s-ar putea indica cauza existenţei sale, ar înceta să mai fie păcat”[5], explică și Ellen White. Această cale imposibilă nu duce decât la o soluţie falsă, de hârtie, pe care o suflă vântul la următorul ciclon devastator. Provocarea este să înţelegem și să ne bucurăm de bunătatea lui Dumnezeu, înţelegând totodată și raportându-ne corect la realitatea și seriozitatea prezenţei și efectelor răului în lume. Iar aceasta ne oferă Biblia, cum succint și memorabil afirmă teologul și istoricul N.T. Wright: „o descriere a proiectului dreptăţii lui Dumnezeu într-o lume nedreaptă”[6].

Răul din noi

Un om sigur pe dreptatea sa ar putea merge până la capătul pământului ca să îi confiște concetăţeanului său libertatea de a acţiona împotriva acelei dreptăţi. Totodată Îl va considera pe Dumnezeu responsabil că nu a intervenit miraculos pentru a-i zădărnici planurile respectivului, astfel încât el să nu sufere pe nedrept. Noi chiar ne-am aștepta ca un Dumnezeu drept să confiște libertatea unora după rugăciunile altora? Ne-am aștepta să ne lase libertatea nouă, celor buni, și să o ridice în dreptul celor răi? Dar cine este bun pe lumea asta? Cine este omul care poate spune despre sine că nu a provocat niciodată suferinţă altui om? Ce vrem de fapt când cerem asta? Să nu mai fim liberi niciunii, niciodată?

Ai uitat, se vede, că omul preferă liniştea şi chiar moartea în locul libertăţii de a alege singur între bine şi rău! Fiindcă nu există ceva mai ademenitor pentru el decât libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp nu există ceva mai cumplit!”[7] îi spune Marele Inchizitor lui Iisus, venit a doua oară pe Pământ, în imaginaţia lui Dostoievski. Partea lui de dreptate este aparentă. Din libertatea de a alege între bine și rău sau, mai bine spus, din abuzarea de această libertate au venit durerea, suferinţa și moartea. Oare Dumnezeu nu știa ce rele teribile, ce sisteme de abuz și manipulare, la care nici nu vom putea face faţă, ne vom crea folosind această libertate?

Bineînţeles că știa. Dar dragostea nu poate exista în lipsa libertăţii de alegere, iar dragostea este un lucru prea important pentru a lipsi din condiţia umană. Libertatea nu are nevoie de alegeri incorecte ca o condiţie a priori de funcţionare, ci doar de existenţa posibilităţii de a le face. La fel, pentru a crea oameni capabili de decizii morale, Dumnezeu nu putea decât să creeze oameni care să aibă potenţialul de a se purta incorect.[8] În consecinţă, și planul de mântuire trebuie să ţină cont de libertatea tuturor, chiar și a acelora cărora noi le-am lua libertatea, chiar și a acelora care au prins rădăcini în rebeliunea lor faţă de Dumnezeu.

De aceea și durează atât de mult procesul refacerii dreptăţii absolute în univers și aparent se trec cu vederea atâtea nedreptăţi în această lume. Dumnezeu nu poate să salveze lumea printr-o lovitură de stat dată celui care este guvernator temporar al planetei, lui Satana, fără ca prin aceasta să-i dea dreptate acuzatorului Său. „Răului trebuie să i se permită să ajungă la maturitate. Pentru binele întregului univers, Satana trebuie lăsat să își dezvolte complet principiile, pentru ca în final acuzele sale la adresa conducerii divine să devină clare pentru toate fiinţele create și pentru ca dreptatea și mila lui Dumnezeu, cât și permanenţa legii Sale, să nu mai fie niciodată puse la îndoială”[9], explică Ellen White. Dumnezeu a decis că acesta este un sacrificiu care merită să fie făcut, deși El știa dinainte de existenţa lumii că va trebui să plătească preţul final și să moară pentru umanitate.

Realitatea din afara noastră și omnipotenţa lui Dumnezeu

Ce-i rămâne de făcut omului atunci? Nu cunosc un răspuns mai bun decât acesta: să păstreze echilibrul credinţei în faţa experienţei personale a suferinţei umane, percepută ca o anomalie ce se cere explicată. În practică, problema nu are în vedere atât de mult existenţa suferinţei, cât mai ales distribuţia ei inegală. Aceasta este și miza experienţei lui Iov, care se află în faţa unei dileme ce vizează însăși natura lui Dumnezeu – dacă Dumnezeu este omnipotent, atunci nu este drept; dacă este drept, atunci nu este omnipotent. Cu alte cuvinte, este ceea ce se întreba și Epicur, în secolul al III-lea î.Hr. – „Vrea Dumnezeu să înlăture răul, dar nu este în stare? Atunci nu este atotputernic. Este în stare, dar nu vrea? Atunci este răuvoitor. Este atât doritor, cât și în stare? Atunci de unde vine răul? Nici nu poate, nici nu vrea? Atunci de ce să-L numim Dumnezeu?”[10]

Problema aceasta nu Îl vizează de fapt pe Dumnezeu, cât vizează limbajul extrem de sărac pe care noi îl folosim pentru a descrie concepte la care nici măcar nu avem acces. Dacă luăm în considerare doar definiţia din dicţionar a omnipotenţei – cu putere nelimitată; atotputernic – fără să ne obosim să încercăm să Îl cunoaștem pe Dumnezeul biblic, atunci vom da peste niște dileme false: Poate Dumnezeu să creeze un munte atât de mare încât să nu poată să îl miște din loc? Poate crea un triunghi cu patru laturi sau un cerc cu marginea pătrată? Poate un dumnezeu care nu moare să se sinucidă? Poate crea dragoste cu forţa?. Nu. Omnipotenţa nu înseamnă abilitatea de a face ceea ce este logic imposibil sau împotriva firii divine. Înţelegem că atotputernicia are limite inerente prin însăși natura ei și că termenul conţine în sine o contradicţie. „Dacă i-ar fi totul posibil, atotputernicia ar include imposibilul, deoarece «totul», categorie universală, trebuie să conţină și imposibilul. (…) Dar, dacă Dumnezeu poate face totul, nu ar fi posibile lucrurile imposibile. Dar cum ar putea să nu fie posibile, dacă atotputernicia cere ca totul să fie posibil, chiar și imposibilul? (…) Deci chiar și pentru atotputernicie trebuie să fie posibil imposibilul, iar aceasta înseamnă că atotputernicia nu poate face totul.”[11] Atotputernicia lui Dumnezeu nu conţine doar restricţii inerente, ci, când se unește cu dreptatea, aceste restricţii devin mai mari, iar când dreptatea se unește cu dragostea, devin și mai mari. Doar în acest context putem începe să înţelegem că nu este o contradicţie să susţinem că Dumnezeu poate fi atotputernic și iubitor, și totuși răul să existe.[12]

Desigur, Dumnezeu poate scoate ceva bun din rău, iar în spatele suferinţei Dumnezeu lucrează constant la planul Său de a pune capăt erei păcatului într-un mod just și plin de har. Dar aceste promisiuni, că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8), nu înseamnă că fiecare faptă rea poate fi explicată și nu înseamnă că toate lucrurile sunt bune, ci că, și din aceste rele, Dumnezeu încă mai poate scoate ceva pozitiv, dacă nu pentru tine, atunci pentru altcineva. Ce noi uităm în revolta noastră este că, atunci când Dumnezeu ia o decizie, întregul univers este afectat, iar scopul final este să ne protejeze conform unui plan în care nu doar unul dintre noi să scape de o suferinţă temporară, ci fiecare să aibă șanse depline să fie salvat pentru veșnicie. Noi nu vedem lucrurile așa cum sunt ele, ci așa cum suntem noi, și avem adesea pretenţia să Îl coborâm pe Dumnezeu la nivelul reprezentărilor în care trăim și să Îl tragem la răspundere pentru că nu respectă planul de acţiune despre care noi gândim că e cel mai bun. Dar tu cum l-ai mai judeca pe Dumnezeu dacă ai vedea, ca și El, sfârșitul de la început?

Aceste revelaţii l-au făcut în final pe Iov să preamărească dreptatea lui Dumnezeu, înţelegând că numai El vede imaginea de ansamblu și controlează lucruri inimaginabile pentru omul de rând și că, punându-le cap la cap, dreptatea Lui nu e afectată câtuși de puţin – „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai pe sus de mine şi pe care nu le pricep” (Iov 42:3). În final, ce pricepe Iov e că este imposibil să Îl judeci în deplină cunoștinţă de cauză pe Dumnezeu, aceasta deși Dumnezeu nu i-a spus niciodată de ce i s-au întâmplat nenorocirile care i s-au întâmplat. Nu avea ce să îi explice. Dar Iov a înţeles că, dacă Dumnezeu există și e drept, atunci se va face dreptate.

În final, o întrebare

Eșecul nostru în gestionarea problemei suferinţei umane nu este că nu găsim răspunsurile corecte, ci că nu punem întrebările corecte, la fel ca Iov. Întrebarea „De ce?” nu este greșită în sine, dar este greșită pentru că în final nu rezolvă nimic. Nu o dată Iisus le-a spus ucenicilor că, dacă nu pot înţelege ce le descoperă El despre lucrurile pământești, cum ar putea să pretindă să înţeleagă ceva despre cele cerești. În șirul lung de vindecări și miracole pe care Iisus le-a făcut, cu siguranţă a demonstrat că este conștient de toată suferinţa și durerea din lume. Dar, în faţa acestor efecte ale răului, nu a oferit nicio explicaţie complexă, teologică sau filosofică, nu a oferit o teodicee.[13] În schimb, preocuparea Lui a fost legată de ce poate face pentru oameni în aceste condiţii.

Când ne concentrăm să aflăm de ce ni se întâmplă nouă nenorocirea, nu mai suntem în stare să vedem altceva decât propria suferinţă. Și poate că nu ar fi nicio problemă, dacă această abordare nu ne-ar distruge abilitatea de a continua să trăim o viaţă cu sens. Însă, când ne întrebăm ce putem face mai departe în situaţia respectivă, ieșim din această închisoare în care suntem victimele sorţii și ne repunem în planul mai mare de salvare al lui Dumnezeu, devenind o parte activă în acest plan, atenţi la ce va face Dumnezeu cu viaţa noastră mai departe.

Aceasta a fost și atitudinea lui Iisus. În Ioan 9:2-3 citim – „Ucenicii Lui L-au întrebat: «Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?» Iisus a răspuns: «N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.»” După cum observa Dunn, acesta nu este însă textul original, ci conţine niște adăugiri menite să înlesnească citirea. Textul original sună complet altfel: „Pentru ca lucrările lui Dumnezeu să se arate în el trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis cât este ziuă; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.”[14] Iisus nu spune că omul s-a născut orb pentru ca lucrările lui Dumnezeu să fie vizibile, ci că s-a născut orb, punct. Fără explicaţii. Întrebarea este: „Ce facem acum?”. Trecem la treabă, pentru ca lucrările lui Dumnezeu să fie vizibile în el.[15]

Iisus nu a oferit o teodicee în cuvinte, dar a oferit una în fapte. Teodiceea, adică nu justificarea răului și a păcatului, ci justificarea lui Dumnezeu și a dreptăţii Sale în contextul lumii decăzute, este Crucea. Doar aici își găsesc răspuns întrebările pe care ni le-am pus până acum, doar aici aflăm cum poate Dumnezeu să Se justifice când lumea suferă în mizerie, în vreme ce El stă pe tron în slava cerurilor. După cum bine rezumă N.T. Wright, „povestea de la Ghetsemani și a crucificării lui Iisus din Nazaret se prezintă în Noul Testament ca o concluzie stranie și întunecată a planului lui Dumnezeu în ce privește răul”[16].

Suferinţa este o problemă netransferabilă între oameni, mai intimă chiar decât gândurile, ce pot fi împărtășite. Numai o mamă știe ce înseamnă să își îngroape copilul, numai un tată știe ce înseamnă să îi fie fata violată. În viaţă putem să empatizăm, putem să compătimim, putem să simţim împreună, dar întotdeauna durerea va rămâne personală și netransferabilă. Ceea ce înseamnă că nimeni nu a suferit mai mult decât poate unul singur. Până la Cruce. Acolo toate nenorocirile oamenilor s-au adunat deodată asupra lui Dumnezeu în trup de om, care a murit sub povara lor pentru ca toţi oamenii să aibă din nou șansa la o viaţă nouă, fără suferinţă, fără moarte. Limbajul nostru este mort când trebuie să descrie ce s-a întâmplat acolo, dar ne dăm seama că Dumnezeu nu a stat niciodată izolat undeva în cer și că sacrificiul Său „ne-a legat de El cu legături mai trainice decât cele care prind laolaltă spaţiul și timpul. Asta ar însemna că noi, cu toţii, cu suferinţele noastre, în loc să ne risipim în neant, suntem întreţesuţi în esenţa creaţiei.”[17]

Crucea îi înfăţișează omenirii această realitate veșnică, ce încapsulează în inima ei nu speranţa, ci siguranţa că, la final, vom avea parte atât de răspunsuri, cât și de dreptate. La peste 2.000 de ani de la Cruce, s-au găsit destule scuze convenabile pentru cei care au ales să nu creadă, dar nu s-au găsit scuze suficiente pentru a o desfiinţa. Nimic nu schimbă Crucea, nimic nu o anulează, pentru că ea s-a născut din dragostea neschimbătoare a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Incluzând acest adevăr în reprezentarea pe care ne-am făcut-o despre lume avem speranţa să putem răbda cu încredere până la final, când toate întrebările noastre vor primi răspunsuri.

Footnotes
[1]„Ronald Dunn, When Heaven is Silent: Trusting God When Life Hurts, CLC Ministries, 2008, ediţie kindle, p. 21.”
[2]„Ibidem, p. 22.”
[3]„Fernando Canale, «Where is God?», 2002, adventistreview.org”.
[4]„ Fernando Canale, art. cit.”
[5]„Clifford Goldstein, «The inexplicable unexplained: another look at evil», 2005, ministrymagazine.org ”.
[6]„N.T. Wright, Evil and the Justice of God, InterVarsity Press, 2006, ediţie Kindle, p. 73.”
[7]„Fiodor Dostoievski, Fraţii Karamazov, 1880, vol. V, cap. 5, ediţie Kindle.”
[8]„ Clifford Goldstein, Raţiuni ale inimii, Editura Viaţă și Sănătate, 2008, p. 48.”
[9]„Clifford Goldstein, art. cit.”
[10]„ Clifford Goldstein, op. cit., p. 43.”
[11]„Ibidem, p. 45.”
[12]„ Ibidem, p. 46.”
[13]„Nathan Brown, «Sufferings Glorious Unanswer», 2004, adventistreview.org”.
[14]„ Ronald Dunn, op. cit., p. 51.”
[15]„Idem.”
[16]„N.T. Wright, op. cit., p. 74.”
[17]„Clifford Goldstein, op. cit., p. 55, 56.”

„Ronald Dunn, When Heaven is Silent: Trusting God When Life Hurts, CLC Ministries, 2008, ediţie kindle, p. 21.”
„Ibidem, p. 22.”
„Fernando Canale, «Where is God?», 2002, adventistreview.org”.
„ Fernando Canale, art. cit.”
„Clifford Goldstein, «The inexplicable unexplained: another look at evil», 2005, ministrymagazine.org ”.
„N.T. Wright, Evil and the Justice of God, InterVarsity Press, 2006, ediţie Kindle, p. 73.”
„Fiodor Dostoievski, Fraţii Karamazov, 1880, vol. V, cap. 5, ediţie Kindle.”
„ Clifford Goldstein, Raţiuni ale inimii, Editura Viaţă și Sănătate, 2008, p. 48.”
„Clifford Goldstein, art. cit.”
„ Clifford Goldstein, op. cit., p. 43.”
„Ibidem, p. 45.”
„ Ibidem, p. 46.”
„Nathan Brown, «Sufferings Glorious Unanswer», 2004, adventistreview.org”.
„ Ronald Dunn, op. cit., p. 51.”
„Idem.”
„N.T. Wright, op. cit., p. 74.”
„Clifford Goldstein, op. cit., p. 55, 56.”