Papa Francisc face apel la unitate: „Divizarea creștinilor este scandaloasă”

3579

Într-un interval relativ scurt de timp, papa Francisc a avut întâlniri cu patriarhul ecumenic Bartolemeu, apoi cu reprezentanţi ai charismaticilor și a altor confesiuni protestante. A venit recent și rândul arhiepiscopului de Canterbury, liderul Bisericii Anglicane. Vaticanul pare să fi adoptat o adevărată strategie în privinţa realizării unităţii creștine.

Papa Francisc şi arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, s-au reunit la Vatican „ca nişte colegi de călătorie care Îl urmează pe Domnul, colaboratori în via Lui şi pelerini pe drumul înspre Împărăţia lui Dumnezeu”, aşa cum a indicat papa în intervenţia acestuia, citată de Daily Mail.

Francisc a precizat în timpul acestei întâlniri că I-a cerut lui Dumnezeu ca evenimentul să contribuie la întărirea relaţiilor de prietenie şi „să dubleze angajamentul nostru pentru marea cauză a reconcilierii şi a comuniunii între credincioşii în Christos”. Pentru a-și justifica așteptările în această direcţie, Suveranul Pontif a făcut referiri la un episod din Evanghelii.

Referindu-se la cuvintele lui Iisus: „Despre ce discutaţi împreună pe drum?”, papa a avertizat că și astăzi ni se pune fiecăruia dintre noi aceeași întrebare. Acesastă întrebare nu a fost aleasă în mod întâmplător. Prin intermediul ei, Francisc a urmărit să ilustreze tăcerea care a caracterizat răspunsul ucenicilor, o tăcere însoţită de rușine din cauza disputelor de întâietate dintre ei. „La fel şi noi ne simţim confuzi datorită distanţei care există între chemarea Domnului şi săracul nostru răspuns”, a completat papa.

Pare ciudată această observaţie din partea unui pontif, care, prin natura funcţiei sale, își exprimă întâietatea în raport cu ceilalţi lideri religioși. Să fie acesta un indiciu al detașării lui Franscisc de unul dintre aspectele vitale ale teologiei catolice?

Declaraţiile sale ulterioare nu doar că fac lumină în această privinţă, ci îl poziţionează pe pontiful roman ca pe un luptător consecvent și insistent pentru unitatea creștină. Una care are un scop precis: înlesnirea succesului Evangheliei în lume. Fie doar și pentru acest motiv, „nu putem să ne prefacem că divizarea noastră nu este un scandal, un obstacol în proclamarea Evangheliei şi în mântuirea lumii”.

Nu este pentru prima dată când Francisc face astfel de declaraţii fără menajamente. Însă, cu această ocazie este pentru prima dată când papa nu evită să evidenţieze că divizarea nu mai poate fi considerată o opţiune. În opinia lui, creștinismul actual este slab în faţa provocărilor lumii tocmai din cauza acestei fragmentări. Creșterea secularismului și succesul postmodernismului par să îi dea dreptate liderului catolic.

La prima vedere, luând în considerare varietatea și multitudinea de confeiuni creștine, s-ar putea crede că declaraţiile papei nu au nicio acoperire în realitate. Este conștient și el de acest fapt. Însă, pe de altă parte, liderul a peste 1,2 miliarde de catolici din întreaga lume a apreciat că „obiectivul unităţii depline s-ar putea să apară îndepărtat, dar se menţine întotdeauna ca un obiectiv înspre care trebuie să ne orientăm fiecare pas de pe drumul ecumenic pe care îl parcurgem împreună”.

Cu alte cuvinte, ţinta este importantă. Însă, pentru moment, mai important rămâne procesul. Iar acesta trebuie să continue. Cel puţin, din declaraţiile și faptele sale, Suveranul Pontif pare să își asume această dificilă sarcină. Ceea ce îl motivează în acest demers provocator este convingerea sa că finalizarea succesului nu va fi rezultatul acţiunilor umane, ci „ darul gratuit al lui Dumnezeu”. Rămâne partea omului ca să își dorească aceasta și să persevereze.

Vaticanul și Canterbury, tot mai aproape

Apropierea Vaticanului de Biserica Anglicană nu este de dată recentă. Și nici măcar papa Francisc nu este primul pontif care să fi iniţiat un asemenea demers. Pași în această direcţie au fost făcuţi și de Ioan Paul al II-lea și de Benedict al XVI-lea. Deci nu poate surprinde gestul de prietenie al actualului papă faţă de cei 80 de milioane de anglicani din toată lumea.

Cum nu surprind nici declaraţiile făcute în mod deschis în vederea unităţii. Dacă nu ar începe cu Biserica Anglicană, atunci cu cine? Cele două biserici sunt mai mult decât biserici surori. Divizarea dintre ele nu a fost rezultul unor dispute teologice substanţiale, ci a unei conjuncturi istorice. Dacă este așteptată o reîntoarcere la matcă, atunci anglicanilor le-ar fi cel mai ușor să facă aceasta.

De altfel, Justin Welby s-a grăbit să salute alegerea papei Francisc drept un eveniment de o „mare importanţă pentru creştinii din lumea întreagă” și și-a exprimat dorinţa „să călătorească şi să coopereze cu el în vederea consolidării importantei moşteniri a predecesorilor”.

Nu este pentru prima oară când Welby merge la Roma. Exact cu un an în urmă, o vizită oficială s-a soldat cu o întâlnire între cei doi lideri, în cadrul căreia Suveranul Pontif recunoștea că istoria relaţiilor dintre cele două biserici este lungă şi complexă şi nu lipsită de momente dureroase. „Totuşi ultimele decenii au fost caracterizate de un drum de apropiere şi de fraternitate”, a spus papa. Cu ocazia vizitei precedente, Welby a spus să se află într-un loc unde „se poate simţi acasă”.

Unitate, mai întâi în acţiuni

În 17 martie 2014, Biserica Catolică a semnat la Vatican un acord cu mai mulţi lideri religioși, printre care și cei ai Bisericii Anglicane prin care se angajau să lupte pentru eradicarea sclavie moderne şi a abuzului contra persoanelor din toată lumea. Conform semnatarilor, este nevoie de „un efort comun” pentru a se pune capăt „exploatării fizice, economice şi sexuale a bărbaţilor, femeilor şi copiilor”, fenomen ce „condamnă 30 de milioane de persoane la dezumanizare şi degradare”.

Acest acord este cel care a facilitat întâlnirea actuală dintre cei doi lideri creștini, fiind pentru prima dată când un papă și un arhiepiscop de Canterbury și-au unit forţele în cadrul unui proiect cu un caracter practic. Chiar dacă discuţiile de la Vatican s-au înscris pe linia luptei în favoarea demnităţii umane, mesajele care au fost adresate de cei doi protagoniști s-au încadrat în favoarea apropierii dintre cele două biserici.

Realizarea unor proiecte comune în interesul celor defavorizaţi nu poate fi decât lăudabilă. Ca și dorinţa de fortificare a creștinismului prin reunificarea tuturor fragmentelor sale. Ideea unităţii este de fapt în acord cu imperativul pe care Iisus l-a trimis ucenicilor săi. Ca în orice alt domeniu, divizarea este generatoare de probleme, și nu de soluţii.

Ceea ce rămâne ca un semn de întrebare este legat de centrul în jurul căruia se dorește înfăptuirea unităţii visate. Dacă Christos va fi liantul, atunci problema unităţii se pune în alţi termeni. Dacă însă Vaticanul își dorește să fie și artizan și centru de gravitaţie putem presupune deja coloratura religioasă sub amprenta căreia ar trebui împlinit acest deziderat. Iar în aceste condiţii, rămâne ca fiecare să stabilească unde se va simţi „ca acasă”.