Un studiu efectuat pe 600 de familii din Israel a arătat că părinţii care preţuiesc bunătatea și compasiunea eșuează deseori în creșterea unor copii care să preţuiască, la rândul lor, aceste valori. De ce?

Înainte de orice răspuns la întrebarea din introducere e nevoie să subliniem câteva aspecte care ţin de datele problemei: nu vorbim neapărat despre familii religioase (ca să putem concluziona că poate religiozitatea părinţilor dăunează educaţiei, sau că religia nu are o forţă modelatoare suficient de eficientă pentru educaţie).

De asemenea nu vorbim de părinţi rău-intenţionaţi sau care să abuzeze în educarea copiilor lor, ci despre oameni care valorizează bunătatea și, foarte probabil o și practică. Din acest punct, unii vor fi gata să dea vina pe copii. Editorialistul Adam Grant, de la New York Times, argumentează însă că modul în care părinţii bine-intenţionaţi și buni îi educă pe cei mici poate conta mai mult decât înclinaţiile lor naturale spre moralitate sau imoralitate.

Înclinaţie versus educaţie

Studii efectuate pe gemeni (așadar copii ai acelorași părinţi, având în comun același pachet genetic) au sugerat că oamenii pot moșteni de la părinţi doar între un sfert și până la o jumătate din tendinţa lor spre generozitate și implicare. De aici, concluzionează Grant, se deschide un întreg teren pentru munca de educaţie pe care o fac părinţii.

Numai că părinţii buni își pot educa greșit copiii, în ciuda iubirii pe care le-o poartă și în ciuda valorilor și intenţiilor lor bune. Cum? Făcând alegeri dăunătoare pentru educaţie în moduri mai puţin evidente.

Opinia lui Grant nu presupune o definire foarte exactă a moralităţii, ci lasă cititorilor libertatea de a se gândi la o accepţiune largă a termenului, incluzând sub umbrela lui altruismul, generozitatea, empatia, implicarea și conștiinciozitatea, calităţi general acceptate ca fiind morale.

Lauda care educă fără să răsfeţe

Copiii experimentează câteva sentimente morale încă de dinainte de vârsta de doi an, scrie autorul. Ei disting, cel puţin, între bine și rău. Părinţii se folosesc de aceste sentimente pentru a-i educa pe cei mici spre alegerea binelui, iar în acest demers, spune autorul, laudele sunt mai eficiente decât recompensele. Aceasta deoarece, spre deosebire de recompensă, laudele sedimentează în copil sentimentul că faptele bune sunt de dorit în sine, nu sunt instrumente pentru obţinerea unor beneficii.

Odată stabilit acest punct, cum selectăm laudele? Unii psihologi recomandă să lăudăm eforturile copiilor, nu calităţile lor, pentru a-i putea pregăti pentru o viaţă de perseverenţă în atingerea obiectivelor. Cu toate acestea, este demonstrat prin studii că laudele care folosesc substantive descriptive sunt mai eficiente decât cele care folosesc verbe. Mai exact, este mai eficientă recomandarea „fii un ajutor pentru mama”, decât „hai să o ajuţi pe mama”, spun specialiștii. În loc de „nu trișa”, mai eficient este „nu fi un trișor”. O posibilă explicaţie a acestui mecanism este aceea că atunci când acţiunile noastre devin o reflectare a caracterului nostru, suntem mai înclinaţi să facem alegeri mai morale. În timp, aceste alegeri devin parte din noi, conturându-ne educaţia.

Toţi oamenii au o sensibilitate specială faţă de remarcile vizavi de identitatea lor, însă copiii sunt în mod particular sensibili la ele fiindcă formarea identităţii lor depinde major de modul în care aceasta este reflectată prin afirmaţii făcute de părinţii lor.

Sfaturi seculare cu paralele religioase puternice

„Cum să crești un copil moral” este provocarea la care editorialistul și-a propus să răspundă într-un mod inedit: fără să facă deloc apel de religie.

Interesant în plus este faptul recomandările pe care le face autorul, ghidate de numeroase studii de specialitate, se intersectează cu religia în moduri care ar putea fi fructificate chiar și de cei care nu au copii.

Atunci când fac ceva rău, copiii, chiar și la vârste mici, pot simţi rușine sau vină. Este important, spun psihologii, este ca părinţii să nu accentueze sentimentele de rușine ale copiilor lor, ci să îi înveţe să lucreze mai degrabă cu vinovăţia.

Rușine sau vină?

Rușinea este simţământul că sunt o persoană rea, explică Grant, în vreme ce vina este sentimentul că am făcut ceva rău. Rușinea este o judecată negativă despre cine sunt eu, în miezul meu, iar lucrul acesta poate fi devastator pentru un copil, fiindcă îl face să se simtă insignificant. Și, ca să scape de acest sentiment, el va încerca să atace situaţia în sine, ca să se justifice, sau să o evite cu totul. Niciuna dintre opţiuni nu îl ajută să avanseze în educaţie, așa cum ar putea-o face vina, care este o judecată negativă despre o acţiune. Una care poate fi reparată printr-un comportament bun. Atunci când copiii se simt vinovaţi ei vor simţi regret, vor empatiza cu „victima” și vor încerca să îndrepte lucrurile, nu să fugă de ele.

Părinţilor li se recomandă așadar să își înveţe copiii să simtă mai degrabă vină decât rușine. Unii psihologi spun însă că mulţi părinţi își învaţă copiii mai degrabă rușinea decât vina. Rușinea copiilor ar rezulta din faptul că părinţii își disciplinează deseori copiii exprimând furie, retrăgându-și dovezile de iubire sau încercând să își impună autoritatea prin ameninţări cu pedeapsa. Astfel copii ajung să creadă că sunt oameni răi. Alţi părinţi, pentru a evita astfel de rezultate, nu își mai disciplinează copiii deloc.

Disciplinare prin „dezamăgire”

Cel mai eficient răspuns la un comportament rău, spun specialiști precum psihologul David R. Shaffer, este exprimarea dezamăgirii: părintele comunică dezaprobarea lui faţă de comportamentul respectiv, explică felul în care acesta i-a afectat pe alţii dar, în același timp, exprimă și faptul că are așteptări de la cel mic spre îndreptare: „tu ești un om bun, chiar dacă ai făcut un lucru rău, și eu știu că tu poţi face mai bine.”

Aceste recomandări au un corespondent puternic în creștinism, care învaţă că Dumnezeu (Tatăl) îi disciplinează pe credincioși (copiii Săi) cu ajutorul instrumentului numit pocăinţă. Aceasta este mai mult decât vinovăţie este o „înnoire a minţii” (metanoia), un regret faţă de fapta rea comisă, dar și o restructurare a gândirii care conduce la evitarea comportamentului rău (a păcatului).

Creștere incomodă

Aceeași distincţie între rușine și vină o putem întâlni și în viaţa religioasă, cu tot cu conotaţiile lor negativă respectiv pozitivă. Atunci când Adam și Eva au comis păcatul primordial, le-a fost „rușine”, așa că s-au ascuns de Dumnezeu. Au încercat să rupă legătura cu El. Istoria creștinismului este un raport detaliat al modului în care Dumnezeu Își demonstrează dorinţa de a-i educa pe credincioși pentru o viaţă de demnitate, în care rușinea nu are ce căuta, iar vinovăţia este doar un instrument pentru înaintarea în dezvoltarea spirituală.

Scopul religiei nu este însă acela de a-l menţine pe credincios într-o stare de vinovăţie, care l-ar paraliza spiritual, ci acela de a-l crește moral pe credincios, cu ajutorul pocăinţei. Cu toate acestea, mulţi rămân blocaţi în remușcare sau resping religia pentru a evita blocajul cu totul, eșuând să realizeze că avansarea spirituală presupune o corectare continuă a greșelii, care presupune un apel continuu la pocăinţă.

În sensul acesta, religia este deseori incomodă, însă pasiunea pentru valorile morale și satisfacţia manifestării lor poate depăși disconfortul, mai ales atunci când conștientizăm că vinovăţia nu este finalul trist al unei fapte – nu este un eșec, ci începutul promiţător al corijării ei – este prima victorie pentru un caracter moral.