Se spune că inteligentul și cinicul Talleyrand[1], diplomat francez și preot catolic ulterior laicizat, îi spunea lui Napoleon, atunci când acesta îi cerea să conceapă un mesaj politic: „Sire, mie daţi-mi ideea, că argumentele le găsesc singur…” Dacă în politică o asemenea atitudine intelectuală dovedește cinism și lipsă de scrupule, să ne imaginăm ce consecinţe are ea în domeniul religios.

După ce am văzut recentul film al regizorului rus Kirill Serebrennikov, (M)ucenicul (în rusă, Ученик), am înţeles, o dată în plus, ce înseamnă analfabetismul religios în orice societate: acea stare de totală ignorare – voită sau nu – a ideilor, credinţelor, doctrinelor, ritualurilor, tradiţiilor și limbajului de natură religioasă. Pe acest fond, totul devine confuz, se fac interpretări păguboase, se apelează la clișee folosite ca argumente și se ajunge la concluzii preferate de la bun început.

Impresia aceasta de confuzie pe fond de ignoranţă religioasă vine și dinspre cronicile și rezumatele din presă aferente atât filmului, cât și operei iniţiale: piesa Martirul, a dramaturgului contemporan german Marius von Mayenburg[2], scrisă cu doi ani în urmă.

Mai întâi, cu privire la titlu: spectatorul poate fi nelămurit dacă este vorba sau nu despre aceeași poveste a lui Mayenburg; pentru că titlul iniţial, preluat în engleză atunci când piesa se joacă la teatrul londonez Unicorn ca Martyr, ajunge să fie schimbat în Ucenicul, în varianta rusă a scenariului de film, cu trimitere la ucenicia într-ale credinţei religioase, nu în domeniul instruirii intelectuale sau într-o meserie anume. Apoi, la Cannes, apare o cronică a unui critic de film englez care îl traduce prin The Student, iar în cinematografele noastre bucureștene i se face reclamă audio traducându-l din engleză ca Liceanul (!?). Astfel, între martir și licean, semnificaţiile ajung… pierdute în traducere.

Ajunge la o paranoia de grandoare, crezându-se un ales, un făcător de minuni și eșuează în încercările repetate de a-l vindeca de o dizabilitate congenitală pe un coleg, pe care și-l apropie ca pe un fel de ucenic.

Pe scurt, povestea din film este următoarea: Veniamin, un adolescent drăguţ, din orașul baltic Kaliningrad, este crescut de o mamă divorţată. El petrece mult timp în camera sa, iniţial tăcut și retractil faţă de unele activităţi școlare (de pildă, înotul în bazin, la ora de sport). Mama sa este o femeie simplă, cu o viziune laică și placidă asupra vieţii, fără dileme morale, cantonată în truda zilnică pentru întreţinerea ambilor și care își petrece tot timpul liber în faţa televizorului. Astfel, ea nu își cunoaște, de fapt, fiul și nu-i sesizează nici dispreţul faţă de ea, nici „radicalizarea” religioasă. Nu se știe cum, el devine un cititor al Bibliei foarte fervent, dar nu și înţelept; el interpretează ad litteram totul și îi derutează pe toţi – colegi, profesori, admiratoare, preotul școlii – redând din memorie citate biblice, cu mare acurateţe. Le folosește pe post de argumente pentru protestele lui faţă de depravarea sau secularizarea incriminată în educaţia pe care o primește, fie acasă, fie la școală. Aspectele pe care le pune sub tirul citărilor biblice tunătoare sunt multe, de la adulterul mamei sau costumele de baie minuscule ale colegelor, până la orele de educaţie sexuală, la expunerea teoriei darwiniste ori a procesului economic de industrializare a ţării. Deși face vâlvă, este întâmpinat cu înţelegere și chiar susţinut, în postura sa de „pur și dur”, până și de către conducerea liceului. Totuși radicalizarea sa avansează patologic. Ajunge la o paranoia de grandoare, crezându-se un ales, un făcător de minuni și eșuează în încercările repetate de a-l vindeca de o dizabilitate congenitală pe un coleg, pe care și-l apropie ca pe un fel de ucenic. Încearcă să-l manipuleze pe acesta ca să provoace un accident de motocicletă profesoarei de biologie, singura care i se opune pe tărâmul concepţiilor religioase, dintr-o perspectivă atee. Propunându-și să-l combată cu aceleași arme, ea începe să citească și să conspecteze Biblia, cu preţul neglijării relaţiei cu profesorul de sport, care o părăsește. Din păcate, pe fondul gândirii ateiste, concluziile la care ajunge sunt de-a dreptul blasfematoare, până la a-i suspecta pe apostoli de relaţii homosexuale. În final, Veniamin îl ucide pe învăţăcelul său atunci când sesizează la el o înclinaţie homosexuală, iar pe profesoară o acuză mincinos, în faţa mamei, a preotului și a conducerii liceului, că i-ar fi făcut avansuri sexuale. Surprinzător, în urma scandalului, singura persoană acuzată este profesoara, care este invitată să părăsească școala. Filmul se încheie cu refuzul profesoarei de a părăsi câmpul de bătălie, prin gestul grăitor de a-și bate în cuie saboţii din picioare, pe podeaua școlii.

Filmul te ţine mereu într-o falsă tensiune, prin aluzia că protestele solitare și șocante ale lui Veniamin, însoţite de citate biblice care fie sperie, fie exasperează, fie impun respect, se vor solda cu transformarea sa în martir. Nu se întâmplă asta, ba chiar ajungi să crezi că martirul a fost „ucenicul” său ori chiar profesoara, căreia i se face o mare nedreptate colectivă.

Verosimil și neverosimil

Verosimil până la ironie și umor este modul de reacţie al unor personaje „pravoslavnice”, care nu cunosc Sfânta Carte, dar sunt dispuse să ia în serios orice protest și orice simbol aparent creștin, chiar și când el apare spontan și precar; așa este cazul cu crucea mare și strâmbă, nesfinţită la vreo biserică, pe care Veniamin o prinde în peretele sălii de festivităţi a liceului, declanșând închinăciuni ale personalului de serviciu. La fel, când mama sa dezinteresată de credinţă discută cu preotul școlii și îi sărută mâna.

Verosimilă este și „soluţia” pe care preotul își închipuie că a găsit-o la cazul recalcitrant al elevului: să-i canalizeze zelul religios spre preoţie ca opţiune profesională, nepăsându-i că ar introduce între clerici un fanatic periculos.

Foarte verosimile sunt prăpastia creată între un adolescent de azi și părintele lui, starea de incomunicare, absenţa respectului reciproc, dispariţia autorităţii morale a părintelui depășit de situaţii, mode și vremuri, rebeliunea cu sau fără cauză a copilului dezorientat, slab, fără repere morale, înconjurat de pericole ademenitoare.

Ceea ce surprinde ca neverosimil în această poveste e că, în epoca în care secularizarea este un fenomen tot mai pregnant, mai ales în ţările creștine, constatat sociologic prin cercetări, despre care s-a tot scris, școala lui Veniamin pare o excepţie care te lasă perplex. Acolo, tocmai atitudinile știinţifice sau atee, care sunt azi la modă, vocale și militante, devin incriminate, iar un ateu ce vine cu argumentele știinţei riscă să fie victima pravoslavnicilor moleșiţi și călduţi ai secolului al XXI-lea. Parcă nu-ţi vine a crede toate astea, mai ales când știi ce efecte devastatoare au avut deceniile de ateism oficial al ideologiei comuniste asupra societăţilor noastre, în toate ţările estice care și-au schimbat la unison regimul politic, prin revoluţii.

Ceea ce surprinde în această poveste e că, în epoca în care secularizarea este un
fenomen tot mai pregnant, mai ales în ţările creștine, constatat sociologic prin cercetări, despre care s-a tot scris, școala lui Veniamin pare o excepţie care te lasă perplex.

Personajul Veniam din filmul (M)ucenicul

În fine, senzaţia pe care ţi-o dă filmul și care, poate, ar explica de ce unele contexte par neverosimile, este că se intenţionează o trezire a opiniei publice și o aliniere la ideologia vestică a corectitudinii politice și a viziunii liberale, mai ales în chestiuni ale vieţii religioase. Să nu uităm că scenariul este adaptat pentru societatea rusă ortodoxă, pornindu-se de la un iniţial context protestant german, al piesei de teatru. De aceea, impresia că se încearcă un semnal de alarmă la adresa fanatismului religios pare cumva forţată, întrucât scenariul nu se potrivește perfect pe ethosul ortodox actual (nici rusesc, nici românesc, nici bulgăresc sau grecesc). Nu se pliază pe caracterul colectiv destul de corupt și dispus la compromisuri, pe morala tineretului ortodox libertin și vag ortodox de azi. Cel puţin, acesta pare tabloul pe care ni-l înfăţișează alte filme artistice, documentare, știri despre Rusia contemporană. Așadar, pericolul fanatismului sau al fundamentalismului religios ortodox este puţin probabil, mai ales printre tinerii hedoniști, confiscaţi de societatea de consum, așa cum sunt zugrăviţi și în film. Mirarea spectatorului apare ori de câte ori protestele lui Veniamin în clasă nu suscită nicio reacţie de dezaprobare din partea colegilor.

Alt aspect neverosimil este că personajul Veniamin trebuie să pară tuturor un Rasputin adolescent, să tune ca un Ioan Botezătorul aspru și sfânt, ceea ce i-ar conferi autoritatea morală de a-i mustra pe toţi ceilalţi, dar cursul evenimentelor arată foarte repede că nu e deloc sfânt, ci deviant. Iar sub aspect caracterial este foarte deficitar: el trădează la tot pasul ură faţă de semeni, comportament iraţional, slăbiciune, lașitate, violenţă latentă, apoi manifestă, lipsa empatiei, minciună, nevoia de dominaţie, intoleranţă cert patologică. Și totuși, spectatorul trebuie să creadă că Veniamin reușește să-i păcălească pe toţi cu aparenţa sa sfântă? Era suficient episodul devastării camerei în care locuiește, până la jupuirea pereţilor și blocarea luminii din fereastră, pentru a se impune un consult la psihiatru. Sau episodul șocant când îl invită pe învăţăcel la masă, ca apoi să îl bată.

Cu toate acestea, mesajul miop decriptat de unii critici de film și teatru este: Iată la ce fundamentalism/fanatism duce luarea în serios a Bibliei! Ca și cum simpla citire insistentă a ei ar avea un efect de sminteală asupra unui biet tânăr care nu se mai bucură de viaţă. Asta o sugerează și subtitlul piesei de teatru Martirul: „Până unde ai merge pentru ceea ce crezi?” Întrebarea aceasta este valabilă, sperăm, pentru persoane echilibrate psihic, nu pentru potenţiali pacienţi ai clinicilor de boli nervoase. Or, aici, spectatorului i se prezintă un fenomen de delir religios al unui tânăr deviant, dar recomandându-l cu eticheta: „discurs creștin al unui credincios abstinent, mai bun cunoscător al Bibliei decât preotul, intransigent cu păcatul altora, deci posibil sfânt”.

Analfabetismul religios

Voi încerca să explic unde se constată acest tip de ignoranţă periculoasă.

Mai întâi, declaraţia regizorului însuși ne scutește de multe presupoziţii și interpretări, întrucât Serebrennikov spune deschis și destul de obtuz: „Religia a mers mereu mână în mână cu suferinţa și trauma. La origine, religia însemna iubire, dar asta nu mai funcţionează în vieţile noastre din contextul actual. Acum religia e doar sămânţa unor neînţelegeri agresive între diverse naţiuni. E subiect de terorism și separare.”

Această explicaţie ieftinește, cumva, filmul, nemailăsând spectatorului loc pentru alte interpretări mai profunde. Ea poate fi demontată până și de un copil care a studiat cu sincer interes Biblia, fie la școală, fie în familie. În primul rând, pentru că sunt încălcate reguli ale logicii naturale a minţii, apoi pentru că se lansează sentinţe neargumentate; în plus, pentru un subiect atât de complex și plin de investiţii afective precum religia se recomandă să nu facem generalizări: despre care religie vorbește regizorul? Și începând de când și de unde, în istoria umanităţii, a produs ea „mereu” efecte negative, dacă măcar iniţial „însemna iubire”? Apoi, despre ce fel de iubire e vorba, dintre numeroasele nuanţe posibile, și faţă de cine? Ce nu mai este funcţional azi, iubirea de orice fel sau religia de orice fel? S-a schimbat atât de radical natura umană? Ce spun antropologii despre asta? Și pe ce se bazează constatarea fără drept de apel că religia este sămânţa neînţelegerilor între naţiuni, din moment ce filmul se referă la interiorul particularizat al unei singure naţiuni, de fapt, la o școală obscură? Pe de altă parte, „traumă” este un concept psihiatric greu de asociat fenomenului religios în ansamblul său, având în vedere atâtea contexte în care se vădește contrariul, că o credinţă religioasă autentică a adus alinare, iertare, înnobilare sufletească, jertfă pentru semeni etc., de la martiriul primilor creștini la iertarea unor torţionari comuniști de către victimele lor, de la figurile luminoase ale duhovnicilor la implicarea socială a creștinilor în slujirea celor în nevoie. Nu se poate să punem acestea în aceeași „oală” cu cruciadele, cu ereziile sau cu uneltirile cardinalului Richelieu și să le expediem ca atavisme de care ne-am dezbărat noi, cei evoluaţi de azi, de vreo douăzeci de ani încoace.

„Religia a mers mereu mână în mână cu suferinţa și trauma. La origine, religia însemna iubire, dar asta nu mai funcţionează în vieţile noastre din contextul actual. Acum, religia e doar sămânţa unor neînţelegeri agresive între diverse naţiuni. E subiect de terorism și separare.“
Kirill Serebrennikov, regizorul filmului (M)ucenicul

Mai sunt câteva probleme specifice analfabetismului religios: supoziţia celor ignoranţi este că Biblia e o simplă carte. Ca atare, ea poate fi tratată cu aceeași atenţie sau neatenţie cu care tratăm orice carte care ne place sau nu, ne atrage sau ne e indiferentă. Or, un credincios autentic, pe măsură ce o aprofundează (proces ce poate dura o viaţă și tot să nu se încheie), constată că Biblia este nu doar o carte unică, de o complexitate inegalabilă, ci și Cuvântul revelat al Lui Dumnezeu. Cu cât o înţelege mai bine, cu atât este îmbunătăţit în caracterul lui. În plus, credinciosul știe că, pentru a o înţelege, e necesar să se roage lui Dumnezeu, care a inspirat-o, să îi deschidă mintea și sufletul pentru asta. Altfel, el știe foarte bine că există riscul să-i rămână o carte „pecetluită”, așa cum avertizează atât de actual profetul Isaia, cu mai mult de două milenii în urmă: „De aceea, toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite. Dacă o dai cuiva care ştie să citească şi-i zici: «Ia citeşte!», el răspunde: «Nu pot, căci este pecetluită!»”[3]

Apoi, cei ce nu creditează cu vreun efect bun studiul Bibliei nu au nici criteriile de a discerne între un credincios autentic, îmbunătăţit în firea lui omenească prin ceea ce înţelege și aplică din Biblie, și un farsor sau un fanatic; farsorii și fanaticii nu fac decât să se înalţe pe sine și să-i instrumentalizeze pe semeni, să-și caute acoliţi, servi, ucenici, să manipuleze, să rostească sentinţe, eventual, să declame versete și să le dea altora cu Sfânta Carte în cap, la propriu sau la figurat, privindu-i cu o neiertătoare superioritate. În schimb, efectul benefic al învăţăturilor biblice este articularea în conștiinţă a moralei creștine, ca având cele mai nobile și generoase principii: iubirea tuturor semenilor, abţinerea de la a-i judeca, mila și ajutorul acordate celor lipsiţi, precum și cel mai frumos îndemn Hristic: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le și voi la fel.”[4]

În plus, atitudinea și starea psihică a unui credincios autentic este de echilibru, cumpătare, calm, serenitate, detașare de lumesc, spirit jertfitor, făcător de pace, lepădare de sine, dar toate acestea pe un fond de smerenie. Fără smerenie nu avem de-a face cu creștini autentici, indiferent câte fapte bune afișează, câte versete au memorat sau cât de intransigenţi și combativi sunt cu alţii, mai puţin instruiţi în ale teologiei. O opinie populară spune că Satan este cel mai mare teolog, date fiind vechimea lui, interesul pentru cunoașterea și dejucarea planului de mântuire, dar și înzestrările primite de la Creator. Însă tocmai smerenia este virtutea pe care a pierdut-o infatuându-se, iar asta i-a adus căderea, transformarea din înger în demon.

Așadar, dacă avem suficiente criterii pentru a distinge ușor, doar studiindu-le comportamentul, între creștinii adevăraţi și farisei, zeloţi, fanatici, fundamentaliști, oare nu putem distinge între o persoană sănătoasă psihic și una tarată psihic?

Pe de altă parte, ruperea din context a citatelor biblice poate fi și a și fost folosită pentru a justifica orice act reprobabil. Îmi amintesc de un film în care un pedofil criminal susţinea că a urmat îndemnul lui Iisus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” În acest mod incorect de utilizare a Bibliei se poate ajunge, forţând logica și bunul-simţ, la orice concluzie, inclusiv că autorii biblici nu au dorit emanciparea femeii sau că au încurajat sclavia, prin îndemnurile pauline ori petrine ca soţiile să asculte de soţi „în Domnul”, iar sclavii să fie ascultători de stăpânii lor. (Coloseni, 3:18; 1 Petru 2:18) Conform acestei gândiri răsucite, același reproș de atitudine pro-sclavie poate fi adus chiar și filosofiei stoice a lui Epictet, care a fost el însuși sclav și care îndemna la detașarea faţă de circumstanţele nefericite ale vieţii. Oare ar fi putut filosoful, în acel moment istoric, să îndemne revoluţionar la abolirea sclaviei? Oare putea el trăi în Antichitate și vedea în viitor, „peste secoli”, vorba poetului? Este evident că, abia după secole, în modernitate, s-au putut schimba concepţiile oamenilor despre sclavie, relaţiile între soţi, rolul femeii în societate și multe altele. Nici apostolului Pavel nu ar trebui să-i reproșăm că nu a „văzut” toate meandrele istoriei omenești și nici Mântuitorului că nu ne-a lăsat o foaie de parcurs cu perindarea regimurilor politice și a ideologiilor. Biblia conţine suficiente profeţii despre toate vremurile, până la finalul istoriei terestre, însă doar ceea ce ne e de folos să știm având drept ideal mântuirea; nu „ponturi” inspirate, nu direcţii reacţionare, nu ghicitori firoscoase.

În plus, valenţele perene, transmilenare ale învăţăturii biblice rezidă în îndemnuri precum: „Iubește-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”[5]; „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!”[6] Oare nu se include aici cea mai nobilă atitudine faţă de sclavi, femei și orice alt om, care transcende cuceririle mărunte ale umanităţii noastre, de la votul clerical medieval că și femeia are suflet, până la recenta și disfuncţionala discriminare pozitivă? Ca vorbitor în public, Iisus Hristos a reușit să-i facă să se retragă pe ostașii templului veniţi să-L aresteze, declarând uimiţi: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta!”[7]

Pentru cine citește Biblia cu atenţie și onestitate, devine vădit că ea conţine aceste concepţii numai ca urmare a inspiraţiei divine, tocmai pentru că mentalitatea vremurilor în care a fost scrisă le făcea inconceptibile și inexprimabile. Mai mult, făcea imposibilă articularea lor coerentă, necontradictorie, pe o perioadă de aproape 1.500 de ani, sub pana inspirată de Sus a peste 60 de autori atât de diferiţi, adesea explicându-se ori completându-se unii pe alţii fără să știe, și care au avut drept numitor comun credinţa lor fierbinte în Dumnezeu.

Analfabetismul religios este paradoxal: cu toate că el reprezintă o deficienţă spirituală, tocmai necunoscându-se miraculoasele beneficii ale citirii Bibliei, el se recomandă ca un titlu de glorie, ca un semn de recunoaștere pentru intelectualii serioși, profunzi, cu lecturi serioase, profunde. Sfântă… complexitate!

 

Footnotes
[1]„Vezi «Charles Maurice de Talleyrand», en.wikipedia.org”.
[2]„Vezi «Marius von Mayenburg», en.wikipedia.org”.
[3]„Isaia 29:11.”
[4]„Matei 7:12.”
[5]„Matei 22:39.”
[6]„Marcu 10:45.”
[7]„Ioan 7:46.”

„Vezi «Charles Maurice de Talleyrand», en.wikipedia.org”.
„Vezi «Marius von Mayenburg», en.wikipedia.org”.
„Isaia 29:11.”
„Matei 7:12.”
„Matei 22:39.”
„Marcu 10:45.”
„Ioan 7:46.”