Trecutul poate sensibiliza și oferi lecţii preţioase asupra cărora să reflectăm. Însă cum ar putea fi acesta valorificat în condiţiile în care de multe ori violenţa abundă? Un exemplu în această privinţă este martiriul lui Constantin Brâncoveanu.
Una dintre școlile românești nu a avut nicio ezitare în a recupera un aspect al trecutului în integralitatea sa. Decapitarea lui Brâncoveanu a fost pusă în scenă de către copii. Acesta a fost și motivul care a stârnit reacţii vehemente, pe de o parte, și satisfacţii fără rezerve, pe de altă parte. În clipul postat pe internet se poate observa cum elevii sunt „decapitaţi” de un „călău” mascat, ce ţine în mână un topor bine confecţionat, realizat din plastic. După ce își spun replicile și rugăciunile, copiii îngenunchează și se lasă pradă gestului criminal, după care rămân nemișcaţi, cu capetele plecate pe o bancă. Povestea se încheie în ropotele de aplauze ale părinţilor și copiilor prezenţi în sală.
Reacţiile pro-contra
Implicată în această controversă este Școala „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, din Constanţa, instituţie de învăţământ privat, care are la bază o educaţie specific ortodoxă. Conducerea unităţii de învăţământ spune că totul s-a petrecut cu acordul părinţilor şi nu au existat plângeri în legătură cu această scenetă, a cărei menire era „să îi înveţe pe copii istorie”. Mai mult, directorul școlii este convins că „elevii nu au fost afectaţi de scenetă. Din contră, au fost afectaţi mai mult de ce s-a întâmplat acum în presă.”
Evident, cei mai înverșunaţi împotriva acestei puneri în scenă au fost membrii ASUR (Asociaţia Secular-Umanistă din România). Reprezentantul organizaţiei, Alexandru Toma Pătrașcu, și-a exprimat indignarea pe pagina sa de socializare: „Oare ce este în capul părinţilor care-şi trimit copiii la o astfel de unitate de învăţămînt cu specific creştin–ortodox? Oare ce este în capul preoţilor şi profesorilor (!) care se laudă cu o astfel de piesă?”
O poziţie radicală a adoptat-o și Asociaţia Elevilor din Constanţa, care consideră că cei mici nu ar trebui expuși unor asemenea imagini, dacă se ia în considerare că parte dintre copiii implicaţi în piesă sau care erau spectatori aveau sub 10 ani. O parte a presei, care a prins imediat miezul unei alte dispute publice, s-a grăbit să titreze cu referire la imagini „horror” la o şcoală a Bisericii Ortodoxe Române sau „scene macabre”.
Nevoia de repere clare
Ambele poziţii pot fi înţelese și ambele au partea lor de dreptate. Reacţia ASUR era așteptată, date fiind relaţiile nu foarte prietenești pe care le are cu BOR. Pe de altă parte, instituţia își apară în primul rând imaginea, dar și percepţia pe care o are asupra educaţiei religioase. „Specificul şcolii noastre între alte şcoli private este dat de perspectiva generală a pedagogiei creştin-ortodoxe asupra educaţiei, precum şi de valorificarea tradiţiilor culturale româneşti în conţinuturile învăţământului”, este menţionat pe site-ul instituţiei.
Analiza cazului ar trebui să plece de la recunoașterea importanţei educaţiei rezultate din revigorarea trecutului. Martiriul lui Constantin Brâncoveanu poate constitui oricând un studiu de caz și o valoare inestimabilă pentru cultivarea valorilor religioase autentice, chiar dacă reprezentanţii ASUR contestă elementul educativ al martirajului. Spiritul de sacrificiu al familiei domnești și reperele profunde ale acesteia necesită să fie aduse mai des în atenţia unei generaţii pentru care valorile credinţei se reduc cel mai adesea la cadrul formal al orei de religie.
Unde apar problemele?
Chiar dacă iniţiativa școlii ortodoxe este lăudabilă, nu pot fi ignorate anumite carenţe ale piesei, care sunt rezultatul unei percepţii educative specifice și care nu se rezumă doar la presupusa violenţă transmisă prin scenariu. Nu ar trebui ignorat faptul că piesa, în integralitatea ei (vezi filmul complet aici), cultivă mai degrabă un naţionalism exagerat decât un patriotism onest și promovează intoleranţa (prin unele replici rostite) mai degrabă decât acceptarea diferenţelor. Piesa nu face decât să readucă în discuţie vechea problemă a educaţiei pe care o vizează orele de religie. Mai degrabă, acestea sunt văzute ca promovând exclusivismul și triumfalismul confesional, în dauna unei educaţii care să pună preţ pe diversitate și bogăţie interculturală.
În plus, piesa introduce în mod forţat în ecuaţie o atmosferă eminamente ortodoxă, fără să ţină cont că martirajul domnitorului muntean a fost posibil și prin faptul că Patriarhia de la Constantinopol îl anatemizase pe domnitor. Cu alte cuvinte, în momentul morţii era considerat eretic. Anatema i-a fost ridicată abia după 1960. Piesa nu reușește să facă această distincţie importantă dintre acceptarea voluntară a morţii pentru Christos și cea a sacrificiului pentru biserică. Cele două sunt confundate prin reinterpretarea și manevrarea istoriei pentru a servi unor interese care ies din sfera creștinismului. Luând în considerare aceste aspecte multiple, violenţa pe care au reclamat-o unii nu este singurul neajuns. Pe fond, piesa recuperează un trecut istoric, dar cum îl transmite mai departe?
Limitări în transferul de informaţie
Aceeași întrebare se poate adresa în privinţa abordării pedagogice a Holocaustului sau a multor altor lecţii de istorie violente. În mod similar, aceeași discuţie poate fi invocată și în privinţa multor episoade violente din Biblie, pe care copiii la vârste fragede nu le pot contextualiza și, drept urmare, nu le pot percepe adevăratele lor semnificaţii. Obligarea copiilor să ia contact cu aceste secvenţe, în varianta lor brută, poate fi contraproductivă și, în cel mai bun caz, denotă o lipsă de tact pedagogic.
Drept urmare, se poate concluziona că graba strică treaba. În privinţa educaţiei oferite copiilor, profesorii, dar și clerul, ar trebui să acorde mai multă atenţie selectării materialului informativ, fiindcă nu doar violenţa poate crea prejudicii, ci și naţionalismul fals, exclusivismul sau etichetarea celor aflaţi în tabăra opusă. Toate acestea se regăsesc în piesa în cauză, împreună cu o concepţie educativă care dezvăluie o parte a carenţelor educaţionale ale învăţământului religios din România. Este o nouă mostră care dovedește că Dawkins este posibil să aibă dreptate: îndoctrinarea religioasă poate deveni chiar periculoasă.
