Acest articol este din anul 2006 și a fost publicat într-o ediţie retrospectivă de colecţie Semnele timpului, ianuarie 2018, la împlinirea a 110 ani de la primul număr în limba română al revistei.

În anul 1961, Londra este locul de debut al piesei de teatru „Luther”, scrisă de John Osborne (1929-1994). Autorul nu-şi propune redarea vieţii lui Luther din punct de vedere istoric, iar întreaga piesă e doar un pretext pentru promovarea ideilor ce frământau mintea de căutător disperat a lui Osborne.

Numele său avea să fie asociat cu sintagma „un idealist care nu a reuşit să găsească un ideal”, iar neliniştea aceasta a lui Osborne e trădată cu atâta claritate de sensul pe care îl dă dialogului final dintre Luther şi stareţul mănăstirii unde a slujit în tinereţe, şi pe care acum, după ce a mişcat Europa din temeliile credinţei sale, vine să îl viziteze. Bătrânul îl întreabă: „Martin, eşti sigur că ai dreptate?”

Răspunsul lui Luther, împotriva istoriei, e îndoiala lui Osborne: „Să sperăm că da”. Piesa se încheie. Concluzia aceasta „osborniană” atrage comentariul presei londoneze: „Nu-i aşa că este interesant că autorul a fost nevoit să introducă această ultimă replică pentru a face din ea o piesă a secolului al XX-lea?”

Există o anume opinie comună în cultura contemporană cu privire la adevăr şi la cunoaşterea lui sau, mai bine zis, s-a format o societate care priveşte întreaga realitate prin ochii îndoielii. Totul în lumea timpului nostru este aşezat sub semnul întrebării. Nimeni nu mai e sigur de nimic, deşi nesiguranţa aceasta e promovată cu atâta certitudine.

Adevărul ca realitate obiectivă şi raţională

Privind dintr-o altă perspectivă, Dumnezeu l-a creat pe om nefiind determinat de cauze exterioare. Omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinţă liberă, nedeterminată, după chipul şi asemănarea Creatorului. Mai mult decât atât, întregul univers a fost creat de Dumnezeu în afara Lui, adică diferit de esenţa Sa, dând naştere astfel unei lumi reale, obiective, şi unei istorii reale.

Din aceste considerente primare, atunci când pornim intr-o cercetare a adevărului, întregul demers trebuie raportat la această obiectivitate şi raţionalitate a omului, a lumii şi a lui Dumnezeu. Pierderea adevărului obiectiv nu poate aduce decât scepticism sau absurditate. întrebarea kierkegaardiană, „… la ce ar folosi descoperirea aşa-numitului adevăr obiectiv …? Ce bine mi-ar face mie adevărul, dacă ar sta înainte mea gol şi rece, indiferent dacă l-aş fi recunoscut sau nu?”, nu e semnul unei căutări, ci, mai degrabă, consecinţa abordării romantice a adevărului. Relativismul acesta existenţialist modern sau absurdul concepţiei lui Anaximandru, care credea că lumea e o emisferă, iar omul trăieşte într-un clopot sau că soarele, stelele, luna şi ceilalţi aştrii nu erau altceva decât „găuri care îngăduie ochiului să prindă razele vâlvătăii de dincolo”, sunt urmarea abordării adevărului şi cunoaşterii, pornind de la presupoziţii iraţionale şi subiective.

Omul a fost creat însă ca fiinţă raţională, într-o lume reală, de către un Dumnezeu care Se numeşte pe Sine „Cuvânt”. Acestei realităţi îi datorează omul putinţa de a cunoaşte adevărul, în forma lui propoziţională, ca exprimare a raţionalităţii lui Dumnezeu. El Se vrea a fi înţeles şi cunoscut de către om.

Adevărul ca realitate personală

Toate au fost create de un Dumnezeu personal şi infinit, de aceea creaţia este intrinsec personală. Toate au fost create în afara Lui, de aceea universul nu e o extensie panteistă a esenţei lui Dumnezeu. Plasarea omului în afara lui Dumnezeu, într-o lume care reflectă raţionalitatea şi personalitatea Sa, implică existenţa unui adevăr personal, care poate fi cunoscut prin raportarea sa la relaţia dintre Dumnezeu şi creaţia Sa. A spune că adevărul nu poate fi cunoscut, a fi nesigur în privinţa lui, implică o poziţionare greşită în raport cu Cel care ne-a creat. Dumnezeu S-a autodefinit ca „Cel ce este”, implicând aici faptul că „omul poate să se înţeleagă şi să se definească numai în relaţie” cu absolutul existenţial, care e de natură inteligibilă şi personală.

Aşezarea omului în acest plan personal, în afara lui Dumnezeu, este de fapt poziţionarea omului într-un raport inteligibil şi personal cu Dumnezeu. Nu doar fiinţa umană este amprenta persoanei divine, ci şi raportul dintre om şi Creator. De aceea, a-L cunoaşte pe Dumnezeu presupune plasarea celor doi, omul şi Dumnezeu, în acest spaţiu personal. Ba mai mult, cuvântul grecesc prosopon, care e tradus în limba română prin persoană, însemnă, din punct de vedere etimologic, faţă către faţă, indicând în felul acesta spre a înţelege persoana ca raport între creatură şi Creator.

Adevărul ca revelare

Adevărul este o stare de neascundere, pentru că sensul unei relaţii este deschiderea, descoperirea fiecăruia înspre celălalt şi de către celălalt. Până şi Antichitatea politeistă nu putea concepe adevărul ca ascundere, iar naşterea filosofiei, în secolul al Vl-lea î.e.n., se leagă de recunoaşterea nevoii de neascundere a realităţii. Nu doar omenii zilei de astăzi, nu doar Pilat, în urmă cu 2000 de ani, îşi ridică întrebarea: „Ce este adevărul?” Omul creat în căuşul palmei lui Dumnezeu, la prima deschidere a ochilor, a avut o revelare, vederea lui Dumnezeu. Faţă către faţă, aşa a început povestea adevărului, iar ea diferă atât de mult de povestirea frumoasă, dar născocită de Oscar Wilde: „Era odată un om care povestea frumos. Seara, când se întorceau oamenii de la muncă, toţi se adunau împrejurul lui şi el le povestea. Ce ai văzut azi?’ îl întrebau ei. Am văzut acolo, în pădure, un moşneag care cânta din fluier; şi toate vietăţile pădurii se adunaseră împrejurul lui şi jucau.’ ’Şi ce ai mai văzut?’ ’Jos, la malul apei, am văzut trei zâne care îşi despletiseră părul şi care şi-l pieptănau în oglinda apei …’ Dar, într-o zi, omul care povestea a auzit cu adevărat cântecul moşneagului, a văzut jocul vietăţilor pădurii şi, mai la vale ceva, a întâlnit trei zâne care-şi jucau părul în oglinda apei. Şi, în seara aceea, când oamenii i-au cerut să le spună ce văzuse, el le-a răspuns: „N-am văzut nimic.”

Dumnezeu ne-a creat sub ochii Lui, pentru că vrea să trăim sub ochii Lui. Dumnezeu ne-a creat sub ochii noştri, pentru că vrea să trăiască sub ochii noştri. Dinspre El, totul e neascundere, totul e adevăr, pentru că El e Adevărul.