„Marșul pentru viaţă” a fost, într-un sens, o vivisecţie a societăţii românești. Controversele din jurul evenimentului au separat simplist două tabere acolo unde încăpeau, lejer, și alte câteva mai puţin vizibile și au readus la vedere dedesubturi matriţate ale gândirii publice.
Peste 4.000 de oameni, doar în București, au participat sâmbătă la manifestaţia „Marș pentru viaţă”, organizată simultan în 290 de orașe din ţară și în Moldova. La nivelul României, marșul a scos în stradă peste 110.000 de persoane, potrivit organizatorilor. Evenimentul, aflat la a șaptea ediţie naţională, a avut ca temă sprijinirea femeilor aflate în „criză de sarcină” – expresie consacrată de militanţii anti-avort pentru a descrie situaţia unei femei însărcinate presate de circumstanţe să recurgă la avort.
Cine, ce organizează?
Controversele au început înaintea manifestaţiei, după ce o circulară a Departamentului Cultural-Educaţional al Arhiepiscopiei Tomisului către Inspectoratul Școlar al judeţului Constanţa a subliniat presupusa obligaţie a inspectorilor de religie de a ralia toţi profesorii de la această materie pentru a participa la această acţiune. „Dubla subordonare a profesorului de religie” a fost o sintagmă care a încins spiritele și a redeschis vechea discuţie despre propaganda religioasă în școli, dar și despre imixtiunea bisericii majoritare în activitatea unei instituţii de stat.
Reprezentanţi ai conducerii bisericii au insistat însă că Biserica Ortodoxă nu este organizatoarea evenimentului și că expresia „dublă subordonare” este una „exagerată”, la fel cum alte câteva expresii din circulara arhiepiscopiei sunt „nefericite”.
Neobservată a trecut declaraţia Bisericii Catolice, care a folosit același termen, al „obligativităţii” tuturor creștinilor catolici de a susţine orice iniţiativă ce urmărește promovarea vieţii, cu precizarea că, „în cazul în care marșul este o iniţiativă a unor organizaţii diferite de cele ale Bisericii Catolice, credincioșii pot participa doar în nume personal”.
Într-adevăr, în ciuda informaţiilor vehiculate înainte de desfășurarea marșului, acesta nu a fost organizat de Biserica Ortodoxă Română, ci de numeroase organizaţii regionale, de diferite confesiuni, care au iniţiat acţiuni locale. În București, evenimentul a fost coordonat de Asociaţia Studenţi pentru Viaţă și a implicat public reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, prin pr. conf. dr. David Pestroiu, precum și ai Bisericilor Creștine după Evanghelie, prin președintele Uniunii acestor biserici, pastorul Virgil Achihai.
Aceasta însă nu i-a oprit pe unii formatori de opinie să ia poziţie împotriva evenimentului suprapunându-l pe imaginea bisericii majoritare, maculată de acuzaţii de conflict de interese și corupţie: „Biserica Ortodoxă Română (…) profită de iniţiativa unor organizaţii îndoielnice, precum «Studenţi pentru viaţă» (parte a «Coaliţiei pentru familie») şi de conflictul existent deja dintre generaţii şi mentalităţi şi cheamă lumea în stradă”, spunea și jurnalistul Traian Danciu. „Nici asta ea nu o face sincer, spunând: Veniţi să susţineţi ideile noastre de ieri, antiprogresiste. Nu, ea spune: Veniţi să susţineţi viaţa! Aşa devine această pretinsă «iniţiativă civică» una doar cinică!” Opinia jurnalistului găsește ecou și în alte luări de poziţie: „Campania anti-avort a Bisericii împarte România. Activistele pentru drepturile femeilor au reacţionat pe reţelele sociale, acuzând Biserica de ipocrizie”, scrie Adevărul.
„Luna pentru viaţă și Marșul pentru viaţă sunt apolitice și neconfesionale, dar sunt deschise participării tuturor confesiunilor religioase și formaţiunilor politice”, au subliniat în schimb organizatorii marșului din București. „Este trist că nu toţi se bucură atunci când femeia și copilul sunt sprijiniţi”, a spus Alexandra Nadane, președinta organizaţiei Studenţi pentru viaţă.
Discuţia pe formă – cine organizează ce? – a fost însă doar o latură a controversei. Cealaltă a vizat, desigur, conţinutul ideologic al marșului.
Avortul, între păcat și drept
„Nicio femeie nu alege avortul pentru a se distra, nicio femeie nu își dorește să avorteze pentru că n-are nimic mai bun de făcut. Este vorba despre o decizie și un drept la care orice femeie trebuie să aibă acces. Nu este un păcat, ci un drept!” a fost mesajul activistei Maria Stăniloiu, care a mai luat anterior poziţie împotriva incriminării avortului, pe care îl numără în rândul metodelor contraceptive.
Însă organizatorii marșului de la București anunţaseră deja că evenimentul pe care l-au organizat nu urmărește scoaterea avortului în afara legii, ci accentuează existenţa altor soluţii la criza pe care o poate provoca o sarcină nedorită. „Nu solicităm interzicerea legală a avortului”, a fost mesajul subliniat de organizatorii marșului din București. De asemenea, „nu sprijinim niciun fel de violenţă împotriva femeii”, au spus ei. „Promovăm conștientizarea societăţii despre criza de sarcină. Promovăm înţelegerea adevărului știinţific că viaţa începe de la concepţie. Încurajăm sprijinirea femeii să nască viaţa pe care o poartă în ea.”
Nici abordarea pozitivă nu a satisfăcut exigenţele publice însă. Solistul Dan Teodorescu, compozitorul viralului „Despre smerenie”, scria într-o postare pe Facebook că „ideea e să sprijinim, totuși, femeile însărcinate aflate în situaţii dificile, să le convingem să nu avorteze. Desigur. În 2011, în România erau 40.000 de copii abandonaţi. Dar important e ca femeile să nască. După aia pot lăsa copiii în maternităţi sau în tomberoane. Pentru că avortul e o crimă. Abandonul, desigur, nu e.” Lui i-a răspuns activista Ioana Picoș-Făgădaru, președinta asociaţiei Feminism ProFamilie, care i-a transmis într-un comentariu la postare cuvintele unei tinere designer, Maia Maironi: „Acest tip de gândire nu are logică. De fapt nu se gândește la viitorul copiilor din centrele de plasament, ci este o scuză pentru o viitoare alegere personală. Dacă ar fi îngrijoraţi de copiii din plasamente, ar fi acolo, la ei.”
Activista oferea și două exemple mai puţin cunoscute de personalităţi culturale care ar fi putut să nu ajungă să existe dacă părinţii lor ar fi decis, în baza unor motive întemeiate, să îi avorteze. Una dintre aceste personalităţi este artistul Andrea Bocelli, care a povestit istoria venirii lui pe lume în timpul unui concert:
Mesajul atinge un punct vulnerabil regăsit în numeroase mesaje critice la adresa manifestaţiei, cel mai vizibil în înscrisurile cu graffitti care au marcat ostil mai multe puncte de pe traseul manifestanţilor. „Corpul meu, alegerea mea” a fost un laitmotiv al acestora, însă unul adresat altei discuţii. Marșul pentru viaţă nu a vizat măsuri instituţionale, ci a dorit conștientizarea responsabilităţii indivizilor în sprijinirea femeilor însărcinate care cred că nu au altă soluţie decât recurgerea la un avort.
Ce nu face statul
„Nu putem aștepta de la stat să facă ceea ce noi, individual și prin posibilităţile asociative existente astăzi, nu facem! Aceasta înseamnă solidaritate, iubire și civilizaţie.” Organizaţia a propus mai multe măsuri concrete pe care societatea civilă le poate adopta pentru a oferi sprijin și pentru a reduce „organic” dimensiunile fenomenului avortului în România:
– acordarea, după a 14-a săptămână de sarcină, a unei indemnizaţii pentru femeia gravidă, care să o sprijine în acoperirea nevoilor speciale care apar în perioada sarcinii;
– înfiinţarea de centre de sprijinire a femeii gravide, unde femeile în criză de sarcină să poată beneficia, la cerere, de consiliere psihologică gratuită și de sprijinul unui asistent social specializat în criza de sarcină;
– legiferarea plasării de instalaţii speciale de tip baby box în zonele exterioare ale spitalelor, unde mamele care consideră că nu își pot îngriji copiii îi pot lăsa în condiţii de siguranţă – ca ultimă soluţie la o situaţie de criză, aceste instalaţii pot preveni pruncuciderea și abandonarea copiilor nou-născuţi; aceste dispozitive sunt prezente în numeroase ţări din lume;
– legiferarea posibilităţii, la cererea mamei care a pierdut sarcina, de a înmormânta legal copilul; posibilitatea oficierii la cerere a unei slujbe religioase adecvate, cum se procedează în cazul copiilor decedaţi la scurt timp după naștere și nebotezaţi;crearea posibilităţii legale ca femeia însărcinată care consideră că nu poate crește copilul să îl încredinţeze spre adopţie imediat după naștere, după modelul adopţiei începute în perioada de sarcină care este utilizat în SUA, în Marea Britanie, în Australia;
– legiferarea adopţiei deschise, care ar putea determina mai ușor încredinţarea spre adopţie sau acceptul pentru adoptarea copiilor care nu pot fi îngrijiţi de părinţii sau de rudele biologice;
– valorizarea în societate a tuturor celor implicaţi în adopţie, în vederea eliminării mentalităţii dispreţuitoare la adresa copiilor adoptaţi, a părinţilor adoptivi și, mai ales, la adresa mamelor sau părinţilor care își încredinţează copiii spre adopţie când consideră că nu se pot ocupa corespunzător de creșterea lor.
Discuţiile privind legalitatea sau ilegalitatea avortului au acaparat pe nedrept scena dezbaterilor privind diminuarea unui fenomen ale cărui proporţii continuă să fie îngrijorătoare chiar în ţara noastră. Statistici citate de marsulpentruviata.ro indică un număr mediu de 185,4 avorturi chirurgicale efectuate zilnic, numai în spitalele de stat, în primele 6 luni ale anului 2016. Acesta a fost unul dintre principalele mesaje la Marșul pentru viaţă. De aceea bilanţul evenimentului se poate calcula pozitiv.
Când tragem linie…
Pentru câteva zile, la nivel naţional, în ciuda diferenţelor de culoare ideologică, românii și-au pus problema – unii poate pentru prima dată – ce se poate face pentru ca femeile gravide aflate în dificultate să aibă parte de soluţii reale și adaptate la problemele lor.
Era de așteptat ca unii să nu poată trece peste anumite antipatii predilecte și să se opună întregului demers doar din pricina implicării Bisericii Ortodoxe. La fel, era de așteptat ca militanţii pro-avort să nu percuteze la mesajul pozitiv al unui marș care nu a vizat incriminarea avortului prin lege și să acuze o agendă dublă. De altfel suspiciuni au ambele tabere.
Putem spera într-o ediţie viitoare a acestui eveniment sau într-un eveniment cu totul nou care să aducă ambele poziţii într-o dezbatere care să dea dovadă de mai multă civilitate și de o implicare emoţională mai puţin agresivă și mai degrabă constructivă? E greu de spus. Dacă ne uităm la criticile aduse în mod particular anul acesta, ele au imputat lipsa unei transparenţe a surselor propunerilor. Ce e drept, site-ul dedicat evenimentului nu oferă alte detalii despre autorii iniţiativei, în afară de acela că ei diferă de la un oraș la altul. Pe de altă parte, intenţia organizatorilor a fost să nu dea manifestaţiei o culoare cultică sau una politică, ci să lase mesajul pro-viaţă să primeze.
Faptul că aceia care au receptat negativ acest mesaj s-au legat mai degrabă de infrastructura lui sau de circumstanţele sociologice care îi îngreunează aplicarea este un motiv în plus pentru a spera că, odată cu sporirea transparenţei, societatea s-ar putea concentra, în sfârșit, pe discutarea cerebrală a viabilităţii propunerilor și mai puţin a intenţiilor sau a caracterului celor care le-au aruncat în arena publică.
